Colonia România
- o lozincă politică fără acoperire,
un fals simţământ colectiv sau crunta realitate?
Teo Palade
Duminică, 25 Noiembrie
2018
Colonoia
Corporatista Romania 2018S-au adunat anii de când am început să simţim că
suntem locuitori ai unei colonii. O colonie de tip modern. O colonie ocupată
fără intervenţii armate, încântată cu promisiuni de bogăţie, cu iluzia unui
sprijin dezinteresat pentru atingerea bunăstării occidentale. O colonie
acceptată (după mofturile de rigoare) în construcţiile europene
militaro-economico-politice care, aparent, îi asigură egalitate în drepturi cu
colonizatorii ei. Colonizatori denumiţi de atunci, în mod ipocrit, „prieteni,
parteneri de nădejde şi aliaţi".
Ne-am trezit?
A trecut
deja un deceniu şi, prin impostura politicienilor noştri, suntem încă drogaţi
zilnic cu promisiuni fanteziste. Prizonieri ai viciului minciunii, tragem pe
nas himere şi fumăm ireale inchipuiri. Rămaşi fără putere economică, spoliaţi
de principalele zăcăminte şi bogăţii ale pământului, cu forţa de muncă în exil,
politicienii proeuropeni se încăpăţânează să ne descrie acel viitor luminos
sosind în galop de la Bruxelles, o adevărata Fata Morgana care va bântui un
pustiu românesc uşor de prevăzut. Deşi nu ne prea bucurăm când suntem numiţi
„colonie", nu ne-am trezit. În viaţa de zi cu zi ne comportăm exact ca
trăitorii dintr-un teritoriu ocupat şi administrat de străini. Pare anormal
pentru un popor care afirmă că iubeşte libertatea să se prefacă a nu vedea, ba
uneori să se şi laude peste gard că Preşedinţia, Parlamentul şi Guvernul au ca
primă grijă să cerceteze „lumina" în care este „văzut" la Bruxelles
şi nu viaţa de zi cu zi a propriilor cetăţeni. Dar, aşa suntem noi. Ni se pare
firesc ca aceste înalte instituţii naţionale să nu mişte nici măcar un deget
fără să ceară şi să aştepte aprobare de la Înaltele Porţi.
Noi, românii
aceia atât de intransigenţi, noi, românii injectaţi din faşă cu
revoluţionarism, noi românii care ne adunăm cu miile şi ieşim furtunos în
stradă dacă guvernul îndrăzneşte să emită Ordonanţe după apusul soarelui, noi
românii care ne rostogolim disperaţi pe covoarele ceauşiste ale Casei Poporului
dacă Parlamentul are în intenţie să voteze o „criminală" amnistie, nici
măcar nu crâcnim atunci când stăpânii noştri de peste fruntarii îşi trimit aici
emisarii spre a ne trage de urechi şi pentru a impune, în ţara asta considerată
ne educată democratic, ordinea ce le este lor pe plac. Pe noi, pe românii
aflaţi de treizeci de ani nesfârşiţi pe baricadele înălţătoare ale revoluţiei,
nu ne deranjează de fel ca ambasadorii colonialiştilor să dicteze conduita
Guvernului, să impună votul Parlamentului şi să dirijeze necontenit bâguiala
semi românească a preşedintelui ales în care investisem, cu inconştienţă,
atâtea speranţe.
Colonizatorii apuseni, colonizatorii
răsăriteni, tot colonizatori rămân
Din
totdeauna, în colonii, cuceritorii se comportă ca şi cum ţara ocupată, cu tot
ce are ea, pământ, popor, văzduh, le aparţine de drept. Se simt răspunzători şi
sunt extrem de drastici mai ales pentru păstrarea mersului neabătut al coloniei
în direcţia stabilită de ei. Iar la noi, în România atât de european vopsită
acum, este evident de ani îndelungaţi un astfel de comportament al stăpânilor
noştri actuali. Colonialiştii moderni au acaparat aici tot ceea ce era valoros
economic şi, pentru a-şi consolida prezenţa, ca în oricare altă colonie de la
inventarea colonialismului, au impuns accesul la putere a unor persoane care să
le facă jocul. În cazul în care nu sunt pe deplin mulţumiţi de prestarea celor
puşi pe funcţii, ei îşi trimit în colonie reprezentanţii ca să taie capete sau
să cârmească cu blândeţe, după caz, mersul pe drumul stabilit. Vă mai amintiţi
sosirea inopinată în România a dnei Victoria Nuland, vizită petrecută undeva la
începutul anului 2014? Dumneaei era subsecretar de stat, adică unul dintre
adjuncţii („assistent") ministrului de externe american. Doamna Nuland
răspundea în cadrul Departamentului de Stat al S.U.A. de relaţiile cu Europa de
Est. Presa vremii a dezvăluit rolul nefast al acesteia în schimbarea dramatică
de guvern din Ucraina, în organizarea şi apoi în declanşarea sângerosului
EuroMaidan de la Kiev, evenimente urmate de ruperea dramatică a statului
ucrainean.
Ce voia de
fapt, în România, doamna Victoria Jane Nuland? Pentru multă lume a fost neclar.
Unii, vâzând cum notabilităţile cele de mai sus ale ţării se înghesuie pentru a
pupa, plecaţi adânc, mânuţa plinuţei doamne, s-au speriat. Li s-a părut că
persoana îmbrăcată în rochie largă ar putea fi sosia feminină de peste decenii
a ilustrului general Andrei Vâşinski, tot adjunct de ministru de externe şi el,
tot sosit pe neaşteptate la Bucureşti. Numai că pe ministrul său îl chema
Viaceslav Mihailovici Molotov şi avea cabinetul undeva mai la răsărit... Poate
nici n-ar fi meritat să acord o atenţie prea mare acelei vizite a dnei Nuland
(multe alte vizite asemănătoare au precedat-o şi au urmat) dacă, întâmplător,
nu aş fi descoperit două poziţii, aproape similare după 70 de ani, ale celor
doi adjuncţi de ministru. Sunt atitudini repetate la indigou ale unor trimişi
ai colonizatorilor, sosiţi din puncte cardinale opuse, în epoci îndepărtate,
încărcaţi fiecare dintre ei de responsabilităţi pentru „bunul mers" al
lucrurilor în colonia România.
Despre ce a
voit în România dna Nauland, ne limpezeşte, imediat după sosirea emisarului
american, dl Cristian Diaconescu. Personaj politic alunecător prin diferite
partide, fost vicepreşedinte al Senatului, fost ministru de justiţie, fost
ministru de externe în două rânduri, în două guverne diferite, din partea a
două partide politice separate, dl CD, patriot declarat (multă vreme a fost
mâna dreaptă a conducătorului partidului interesului naţional), scria: „Cred că
lucrurile sunt destul de clare - administraţia americană a constatat derapaje
ale puterii politice, agresiuni ale puterii la adresa statului de drept şi
ingerinţe şi presiuni ale guvernului în treburile şi independenţa justiţiei şi,
în mod natural, a luat decizia de trimite un înalt oficial pentru a prospecta
această situaţie anormală din România şi de a oferi şi reconfirma argumentele
ca România să rămână, în continuare, pe drumul ei democratic, european si euro
atlantic. Maniera în care doamna Nuland a transmis aceste mesaje a fost una
deosebit de constructivă, necontondentă şi care garantează pentru tânara
noastră democraţie sprijinul concret şi aplicat atunci când apar « accidente »
în actul de guvernare".
Şi iată ce
declara generalul Andrei Vâşinski după ce, la presiunea sa, guvernul Rădescu
fusese înlocuit cu guvernul Petru Groza din care nu făcea parte niciunul dintre
partidele istorice: „...guvernul sovietic, care poartă responsabilitatea pentru
problemele româneşti, consideră corect că noul guvern român a fost format din
reprezentanţii partidelor cu adevărat democrate. Un astfel de guvern va fi
capabil să asigure lichidarea ultimelor rămăşiţe ale nazismului şi fascismului
în România, să creeze instituţii democratice conform voinţei proprii a
poporului, aşa cum aceasta se precizează în declaraţia şefilor celor trei
guverne aliate şi să consolideze în ţara, aflată în spatele Armatei Roşii,
ordinea şi liniştea în interesul luptei noastre comune..." . Nu-i aşa că
este surprinzător? Două epoci complet diferite, două state definitoriu
deosebite şi, după 70 de ani, mesaje atât de asemănătoare! Colonizatorii sunt
la fel, indiferent de punctele cardinale în care sălăşuiesc.
Cum stăm azi, la final de an 2018?
Nu este
niciun dubiu, stăm mai rău ca niciodată în mileniul trei. Prin acuze publice
gratuite, prin presiuni politice şi economice fără precedent, Uniunea Europeană
reduce România la condiţia unei ţări subjugate, a unei ţări vasale. Personaje
aflate în fruntea Comisiei Europene, a Parlamentului European, îşi permit să
dea ordine de anulare a unor legi, să impună păstrarea anumitor persoane
agreate de ei pe funcţii importante în domeniul juridic, să încerce intimidarea
guvernului national şi a parlamentului ales democratic în România. Pare un
diktat, un amestec brutal în chestiunile interne ale unui stat, teoretic, egal
în drepturi cu toate celelalte state din U.E. Aceste personaje politice
efemere, aceşti "prieteni şi parteneri de nădejde" ai României,
profund "îngrijoraţi" de starea statului de drept românesc, îşi
permit să dea ordine ca nişte veritabili stăpâni. Emit directive cu caracter
imperativ şi, ceea ce este mult mai periculos, n-o fac în nume personal. Ei îşi
permit să folosească în scop partizan instituţiile pe care le conduc. Ei
vorbesc de la tribuna parlamentului în numele structurilor din care fac parte,
la persona I-a plural, acuzând grav o ţară membră U.E. doar din considerente
politice, utilizând în acest scop (profund contrar Cartei Drepturilor
Fundamentale ale Uniunii Europene) puterea instituţională europeană. Ne
întoarcem în timp? Revine vremea dispărutei U.R.S.S.?
Nu este de
mirare că în discuţiile despre poziţia României în Uniunea Europeană întâlnesc
tot mai des sentimentul de regret. Unii regretă naivitatea de care au dat
dovadă politicienii români atunci când au crezut că intrând în casa celor mari
vom fi soscotiţi şi trataţi ca egali ai lor. Alţii simt întristare când văd
cum, în relaţie cu oficiali ai Uniunii, politicienii de azi nu îndrăznesc să
riposteze deşi ţara este pusă în nenumărate situaţii umilitoare. Sunt
dezamăgiţi când observă cum ne complacem în atitudinea de slugă, cum tăcem
supuşi în situaţii în care orice stat cu demnitatea ar fi răspuns cu
justificată vehemenţă. Aceia dintre noi care au trăit vremurile U.R.S.S.-ului
fac comparaţii, descoperă asemănări izbitoare, sunt cuprinşi de aceleaşi îngrijorări
- strângeri de inimă pe care le considerau trecute... Mai există o categorie de
români care cer ieşirea urgentă din această faraonică construcţie europeană,
din această instituţie transnaţională unde, deşi egali cu ceilalţi, suntem
trataţi discriminatoriu. Ei sunt aceia care nu suportă să mai fim socotiţi un
popor de retardaţi, un popor de slugi tocmai bune de jumulit. Sunt cei care
socotesc că, per ansamblu, accederea la U.E. ne-a adus imense pierderi,
imposibil de recuperat, şi nu beneficiile promise cu largheţe în momentul
aderării.
Ce urmează?
Sunt
convins, nu ne vom schimba. Poate un alt guvern va fi impus de stăpânitori.
Poate un preşedinte şi mai puţin iubitor de România va fi urcat în dealul
Cotrocenilor. Poate procurorii vor fi readuşi la putere cu cătuşele lor cu tot.
Poate şi mai multe restricţii ni se vor impune. Poate noi metode de control şi
intimidare se vor inventa. Noi, vom rămâne aceiaşi. Nu vom avea curajul
ripostei, nu vom găsi argumente pentru a ne impune neatârnarea, nu vom avea demnitatea
de a rosti răspicat ceea ce gândim. De ce? Fiindcă vânzătorii de ţară se vor
afla tot la cârmă. Fiindcă adevăraţii politicieni nu s-au născut încă şi
fiindcă, din păcate, nu ne putem depăşi condiţia.
Aş rosti un
îndemn. Un îndemn la demnitate, la verticalitate, la bărbăţie. Şi, poate, aş
mai vrea să cer a ne păstra încrederea şi speranţa în puterea de renaştere a
acestui popor. Mă uit împrejur şi observ că nu prea am cui mă adresa.
Potenţialii ascultători, cei care ar vibra probabil la un astfel de îndemn,
sunt şi devin tot mai puţini. Glasul lor, al Românilor, aproape nu se mai aude.
Se va stinge, oare?
Grafica - I.M.
https://www.art-emis.ro/analize/5157-colonia-romania-o-lozinca-politica-fara-acoperire-un-fals-simamant-colectiv-sau-crunta-realitate.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu