Nicolae Georgescu
Sonetul cerdacului
Publicat pe noiembrie
7, 2018
(Fragment dintr-un studiu mai amplu)
Dar
chestiunea luminii din odaie nu este doar a lui Eminescu. S-o urmărim, tot în
opera poetului, înconjurând, însă, un chip feminin intr-o odaie a unei case cu
cerdac. Desigur, ne referim la Sonetul cerdacului, postumă eminesciană
descifrată şi editată prima dată de Nerva Hodoş în 1902. Fiind un text ce
trimite către misterul relaţiei dintre poet şi Veronica Micle, merită să-l
recitim. Iată-l, în editarea lui Perpessicius : Stau în cerdacul tău…Noaptea-i
senină. / Deasupra-mi crengi de arbori se întind, / Crengi mari în flori de
umbră mă cuprind / Şi vântul mişcă arborii ’n grădină. // Dar prin fereastra ta
eu stau privind / Cum tu te uiţi cu ochii în lumină. / Ai obosit, cu mâna ta
cea fină / În val de aur părul despletind. // L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
/ Desfaci râzând pieptarul de la sân, / Încet te-ardici şi sufli ’n lumânare…//
De-asupră-mi stele tremură prin ramuri, / În întuneric ochii mei rămân, /
Şi-alături luna bate trist în geamuri. Sonetul este datat 1879 de către
Perpessicius, după hârtie şi scris – iar datarea este acceptată de toţi
editorii. Vom reveni, desigur, asupra lumânării – care este tot luminare şi
aici. Deocamdată să rezolvăm (adică: să punem!) problema cronologiei. În
albumul pe care şi l-a confecţionat la Văratic în vara lui 1889 din poeziile ei
şi ale lui Eminescu, Veronica Micle preia acest sonet şi-l adnotează astfel:
„M-ai rugat să-ţi cânt din Schumann. Cât de mult îţi place muzica. Este o
noapte de mai din acelea ce nu se pot uita… Tu priveai în grădină, iar eu, la
razele lunii, descifram bucăţile triste cerute de tine” (1) . Iubitorii de
confluenţe între arte vor putea să verifice dacă în „Sonetul cerdacului” se
resimte muzica lui Schumann. Care să fie, însă, casa cu cerdac p.165şi grădină
din acest sonet? Cea din Iaşi, strada Butului 4, domiciliul soţilor Micle?
Drept este că în anumite perioade ei închiriau această casă, pentru că aveau la
dispoziţie şi locuinţa de serviciu a lui Ştefan Micle, Rectorul Universităţii.
La un moment dat, în 27 octombrie 1877, citim într-o scrisoare către poet a
Veronicăi: „…scrisoarea aceasta am scris-o pe-afară, într-atât sunt de spionată
de oamenii din jur, unul pleacă, altul vine, sunt mai rău ca la un hotel.”(2) –
Aceasta pare a fi forfota din casa universităţii. În mai 1879 Ştefan Micle era
încă în putere (va muri în august al acestui an, în urma unei congestii
pulmonare sau a unei răceli grave contractate la o partidă de vânătoare de raţe
sălbatice), aceeaşi lume multă îi înconjura familia. Situaţia nu se confirmă
nicicum pentru primăvara lui 1879 (că e primăvară, vedem după copacii
înfloriţi), casele din Iaşi ale soţilor Micle erau aglomerate, nu e loc aici de
stat poetul în cerdac şi cântat poeta la pian. Nici măcar nu ştim, apoi, dacă
aceste case ieşene aveau grădină.
Desigur, e
oţios să faci istorie literară după un text poetic. Faptul, însă, că sonetul
este databil 1879 – deci trimite în zona vieţii cronometrice; apoi faptul că
Veronica oferă mărturia de mai sus, întărind impresia timpului real – iată ce
ne face să insistăm. Până în august 1879, la moartea lui Ştefan Micle, este din
principiu extrem de puţin probabil ca Eminescu şi Veronica să se fi întâlnit în
intimitate la ea acasă. Uneori – deşi foarte rar – ea este cea care vine în
odaia lui, ca în poemul Singurătate. Alte întâlniri sunt realmente de taină,
n-avem cum le proba. Ştim, însă, că Veronica Micle mai avea două locuri, două
case unde se retrăgea – una numai a ei, la Târgu Neamţ, şi alta a familiei, la
Ungheni, lângă Iaşi. Aici, la Ungheni, a primit vestea că soţul ei este pe
moarte. Casa din Târgu Neamţ, apoi, o va ceda Mânăstirii Văratic la 16
octombrie 1886 (câteva săptămâni înainte ca Eminescu să fie adus la bolniţa
mânăstirească din acelaşi târg). Ca tânără boieroaică moldavă – era soţia
Rectorului Universităţii, probabil cea mai importantă funcţie ştiinţifică şi
culturală din fosta capitală a Moldovei! – Veronica petrecea multe zile în
plimbări, fie pe la rude şi cunoscuţi, fie pe la mânăstiri – fie pe la căsuţele
lăsate de ea în urmă. O casă cu cerdac, grădină şi pian nu poate fi o chilie
mânăstirească, deci rămâne foarte probabilă întâlnirea celor doi îndrăgostiţi
la Târgu Neamţ – poate chiar în 1879, sau poate după această dată, oricând până
în 1888, cu excepţia fragmentelor temporale când se ştie pozitiv că ei au fost
despărţiţi.
Octav Minar
descrie fugar locul, prin 1924: „Într-o casă cu două etaje, din care cel de sus
are un cerdac, locuieşte bătrâna maică Fevronia Sârboaica, care a găzduit pe
Veronica Micle şi în casa căreia poeta şi-a dat duhul.” (3) În epocă, prin casă cu două etaje se înţelege
casă cu parter şi etaj, „casă pe două rânduri de odăi”, cum se mai zicea.
Această Maică Fevronia povesteşte, ea însăşi: „În fiecare vară, pe la începutul
lui iulie, ştiam că voi găzdui o lună pe Veronica, soţia profesorului
universitar Ştefan Micle.” În zilele acestea din iulie 1889, când s-a retras la
Văratec, poeta se plimba, îşi completa albumul cu poezii adnotate, primea
oaspeţi, cânta, recita. Povesteşte aceeaşi Maica Fevronia: „Intr-o seară, după
ce umblase toată ziua hai-hui prin pădurile de brad ale Văratecului, fără să
prânzească, o văd în amurg că soseşte obosită, palidă, cu ochii împăienjeniţi,
deabia putând să mai urce cele câteva scări, şi cade zdrobită pe o canapea care
era în cerdac.” Ea îşi revine şi-şi continuă plimbările. În ultima zi din
viaţă, pe 3 august 1889: ”A invitat ca niciodată pe toţi cunoscuţii din
Văratec. Era bine dispusă. A cântat Steluţa şi Vezi rândunelele se duc. Apoi a
recitat poezii de-ale ei şi de-ale lui Eminescu. Pe la miezul nopţii invitaţii
s-au retras, iar Veronica a spus că-i obosită şi că vrea să se odihnească…”
Aici pare a se fi aflat cerdacul unde Eminescu contempla lumina lunii – iar
Veronica îşi căuta liniştea.
Pe de altă
parte, cercetări oarecum recente atestă că Eminescu însuşi a avut o casă
cumpărată chiar de el, la Mânăstirea Văratec, între 1874-1876, când era revizor
școlar pe două județe și avea leafa dublă, casă pentru renovarea căreia a
încercat Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) să sensibilizeze
autorităţile – pare-se, fără succes de vreme ce şi astăzi, când s-a construit o
replică a ei între casele din sat, lumea tot la ruina izolată din coastă, de
după cimitir, se gândește.
Dar să
reinterogăm textul literar: „Stau în cerdacul tău” spune poetul – deci se află
în vizită la Ea…Amândoi au avut case de vară (de odihnă) la Mânăstirea Văratic
… Dacă acest
sonet nu ne dă vreo adresă precisă, în schimb poate să ne lămurească în
privinţa luminii din interiorul odăii. Manuscrisul şi prima publicare (Nerva
Hodoş,1902) ne vorbesc despre luminare: Încet te-ardici şi sufli ’n luminare.
Este aceeaşi expresie pe care am întâlnit-o în Scrisoarea I: Când cu gene
ostenite sara suflu’n luminare. Am dedus că acolo este vorba de lampă, poate
aceeaşi din Singurătate (A târziu când arde lampa) – şi că poetul suflă încet
şi prelung deasupra sticlei de lampă ori jos, în focar, după ce-l ridică de pe
stativul în care stă gazul sau uleiul lampant. De ce ar fi vorba, în sonetul
ce-o priveşte pe ea, de lumânare? Un editor explică chiar astfel: „Înăuntru,
visătoarea, începând să se dezbrace, suflă în lumina lumânării şi o stinge.
Afară, ochii iubitorului în întuneric, sub stelele care pâlpâie prin ramurile
arborilor, sub luna care scânteiază trist, în ferestrele întunecate, tristeţea
fiind a sufletului osândit să fie singur.” (4) Nu ştiu cât de convins este dl.
editor că acesta ar fi un poem al tristeţii: mai degrabă dânsul reia un şablon,
zicându-se îndeobşte că poezia de dragoste eminesciană este tristă. Mai sus,
însă, textul spune: Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiţi cu
ochii în lumină. Nu este de crezut că poate fi aceasta „lumina lumânării”, care
este doar o flăcăruie ce dă întunericul la o parte pe o rază mică. Aici lumina
inundă părul ce se desprinde „în val de aur”, lasă minunea să poată fi
contemplată pe geam, din cerdac. Înăuntru este o sursă de lumină mai vie, mai
puternică decât cea a unei lumânări – capabilă chiar să învingă lumina lunii,
vezi finalul: Iar luna bate trist în lucii geamuri: când sursa dinăuntru se opreşte,
lumina lunii nu mai străbate geamul, nu se mai îngemănează cu lumina
interioară. Este vorba, material vorbind, de o lampă – una destul de arătoasă
chiar – iar spiritual nu putem vorbi în nici un caz de bărbatul care priveşte
pe furiş, de pe cerdac, femeia dezbrăcându-se, etc.: este o scenă casnică, aşa
cum sugerează şi înscrisul Veronicăi Micle. Această confuzie între lampă şi
lumânare observ că se face mai ales începând de pe la mijlocul secolului al
XX-lea (Perpessicisus, 1956) – şi nu pot să trec cu vederea că acum începe, cu
aproximaţie, şi epoca electrificării: lumina cea nouă, a becului, este văzută
în „antiteză” cu cea mai veche lumină, a lumânării, nu se mai ţine cont de
invenţia mediană a lămpii, se uită de lampadare, de pildă, care făceau o lumină
poate la fel de puternică, în orice caz mai odihnitoare decât cea electrică.
Erau, însă, pentru cei înstăriţi, nu pentru oamenii de rând care adunau şi
păstrau mucuri de lumânări pentru zile negre…
Din acest
sonet eminescian mai reţin imaginea Crengi mari în flori de umbră mă cuprind.
Ea mă ajută să înţeleg funcţia gramaticală a apostrofului postpus în scrierea
veche – nu numai la Eminescu, dar în mod special la Eminescu. Iată, de pildă,
aceste două versuri din basmul eminescian Călin Nebunul: Pe păreţi icoane
mândre zugrăvite-n umbră par / Cum că chipur’le din ele dintre codri mari
răsar. Este vorba tot de lumina lunii – care de data aceasta înălbeşte pereţii
exteriori ai unui castel. Am redat textul aşa cum îl au ediţiile noastre
curente. În manuscrisul eminescian este, însă, aşa: Pe păreţi icoane mândre
zugrăvite n’umbră par… Poetul are, adică, acest apostrof oarecum ciudat: deşi
cade vocala î din în, şi ar fi trebuit scrie zugrăvite’n umbră, totuşi
apostroful este după n. Poetul scrie, adică leagă cuvintele aşa cum vrea să se
accentueze pentru sens. Într-adevăr, una e una şi alta e alta: cum avem noi,
corect gramatical, înseamnă zugrăvite la umbră, zugrăvite şi puse, aflate,
undeva în umbră. Cum vrea poetul, însă, e altceva: el spune că aceste icoane sunt
zugrăvite cu umbră, în rostire / recitare se accentuează al doilea termen şi se
citeşte legat: numbră. Sunt tocmai florile de umbră din Sonetul cerdacului.
Deşi poetul ne spune şi ne repetă cum vrea să lege cuvintele, noi nu avem
urechi să-l auzim. Apostroful a fost scos din scrierea limbii române în 1953,
în aceeaşi epocă de elan electric despre care am amintit mai sus. Chestiunea
este că scrierea tradiţională românească are trei feluri de apostrof: unul
strâns care leagă cuvintele, altul larg care le desparte – şi, iată, unul
postpus, foarte frecvent în poezia veche, mai ales la Dosoftei (dar foarte
frecvent şi în vorbirea liberă, aşa-zis populară, de astăzi). Pe lângă acestea,
mai există desigur şi cratima, adică liniuţa dintre cuvinte. Biata liniuţă –
astăzi a preluat funcţiile celor trei apostrofuri naturale ale limbii – şi pe
cele ale cratimei vechi. Limba română este, în fond, singura limbă romanică
fără apostrof în scriere. Îşi poate cineva imagina franceza lipsită de acest
semn? Da, dar în anii ’5o , anii electrici, nu este aşa, lumina nu mai venea de
la apus…
[1] Veronica
Micle: Dragoste şi poezie. Ale lui pentru mine, ale mele pentru el. /Ediţie de/
Octav Minar, Bucureşti, Editzra Socec/Cs.A., f.a. /1924/,
[2] O.XVI,
p. 543.
[3] Octav
Minar, Introducere la Ed. Cit., p. 96-97
[4]
M.Eminescu: Sonete, Ediţie de Petru Creţia.
Această intrare a
fost publicată în Nicolae Georgescu și etichetată Nicolae Georgescu de
ccsvaratic. Pune un semn de carte la legătura permanentă.
https://revistafloarealbastraccsvaratic.wordpress.com/2018/11/07/1/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu