Constantin Brâncuşi, zeul ţăran.
Rockefeller: „Cum pot
să te ajut?“ Brâncuşi: „Ia şi mătură atelierul!“
Marele
sculptor a avut un mare vis: să fie cineva, să ajungă celebru, să se audă
despre el în toată lumea. În spatele renumelui său se ascunde însă ceva aproape
uitat astăzi, când ne sunt livrate milioane de poveşti de succes, reţete pentru
reuşita în viaţă. Acel ceva are şi un nume. Se cheamă „trudă“.
Ce să scrii
despre Constantin Brâncuşi? Ce mai e de spus, de fapt? Figura sa a apărut pe
bancnote. Iar, de curând, o cunoscută bancă din România a angajat un actor care
să-l joace într-un clip publicitar. Brâncuşi produce şi livrează bani la
aproape 60 de ani de când nu mai e printre noi. În România, există sute de
străzi şi de bulevarde care-i poartă numele. De altfel, chiar şi autorul
acestui text locuieşte pe una dintre aceste străzi. Iar, când iese pe afară cu
odrasla, aude următoarele instrucţiuni: „Mergem în parc, la Brâncuşi“. Ţara
este împânzită de statuile sale. Există puţine personalităţi româneşti ale
căror lucrări să fie cunoscute de atâta lume, de la copii, la vârstnici.
Capacitatea de infiltrare a lui Brâncuşi este una uriaşă. Nici comuniştii nu au
reuşit să-l extirpe din memoria şi cultura României. Citatele sale împânzesc
astăzi internetul, primind sute de mii de like-uri şi share-uri. Şi, atunci,
din nou, ce ar mai fi de spus, de scris despre acest om? Privită din grămada de
cărţi şi articole care încearcă să-i reconstituie destinul, viaţa lui Brâncuşi
pare aproape fantastică, total improbabilă. Ştiţi, sunt acei oameni care-ţi
spun că, dacă nu ai avut norocul să te naşti în vreun oraş mare şi într-o
familie cât de cât înstărită, şansele tale de succes în viaţă sunt aproape
nule. Viaţa lui Brâncuşi este contraexemplul perfect. Şi poate că aici ar fi o
cheie. Poate că de aici ar trebui început textul care urmează. Cu o sentinţă,
oricât de detestabile sunt acestea. Uitaţi poveştile de succes cretine, care vă
sunt livrate zilnic în ziare şi la televizor. Priviţi cu atenţie figura acestui
om. Vreţi să ştiţi cum de a reuşit în viaţă, cum, astăzi, de el a auzit un
întreg mapamond? E simplu. A muncit toată viaţa pentru a fi cineva. Asta a
făcut.
Constantin
Brâncuşi se naşte la 19 februarie 1876, în Hobiţa, un mic sat din comuna
Peştişani, judeţul Gorj, la poalele Carpaţilor. Este al cincilea copil al
Mariei şi al lui Radu Nicolae Brâncuşi. Cu toate că provenea dintr-o familie de
ţărani înstărită, Brâncuşi duce o viaţă modestă, însă una din care avea să-şi
culeagă reperele care-i vor ghida viziunea artistică târzie. Amintindu-şi de
copilărie şi de locurile în care a crescut, artistul avea să mărturisească,
într-o întâlnire cu Petre Ţuţea, de la Paris, din 1933: „Pe atunci viaţa era
frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă
patriarhală. Totul trecea liniştit de la un anotimp la altul. Şi ştiţi de ce
s-au schimbat lucrurile? Civilizaţia marelui oraş a ajuns până la noi“.
Copilăria lui Brâncuşi a fost însă departe de una idilică.
Constantin Brâncuşi,
în atelierul din Paris Unul dintre momentele petrecute în aceşti primi ani de
viaţă este extrem de sugestiv pentru combinaţia de puritate şi violenţă care
i-au caracterizat viitorului sculptor anii petrecuţi în localitatea natală.
Momentul este reprodus în lucrarea „Brâncuşi. O biografie“, scrisă de Alexandru
Buican. În 1879, Constantin Brâncuşi avea 3 ani. În toamna acelui an, când se
făcea ţuica „la cazan“, urmărindu-i pe cei care degustă lichidul ca să vadă
dacă procesul se desfăşoară cum trebuie, Brâncuşi prinde un moment de neatenţie
generală. Îşi umple căuşul palmelor cu ţuică şi bea pe nerăsuflate. Cade în
somn aproape instantaneu. Primii oameni observă abia după câteva minute. Mama
intră în panică, apoi în isterie, crezând că fiul i-a murit. Spre seară, când
tatăl, Radu, se întoarce de la vie însoţit de lăutari, acesta vede din
depărtare semnele disperate ale celor care-l aşteaptă cu sufletul la gură.
Petrecerea se transformă imediat în jale. Tatăl se gândeşte deja la
îngropăciune. Totuşi, cineva găseşte că e bine s-o cheme pe Baba Brânduşa,
doftoroaie şi servitoare a Brâncuşilor. Brânduşa verifică respiraţia copilului,
apoi îi pune sub nas balegă de cal, adunată din preajmă. Copilul strănută
puternic. Lumea aplaudă. În vreme ce băiatul e lăsat să-şi doarmă mai departe
beţia, de bucurie, petrecerea cu lăutari continuă cu şi mai multă forţă.
A doua
zi, tatăl şi fiul se întâlnesc prin livadă. Radu Brâncuşi îl pune pe Constantin
să adune nişte nuiele şi să i le aducă. Tatăl îşi aşază copilul cu capul în jos
şi, cu nuielele aduse de băiat, îl bate ca să ţină minte. Şi, în timp ce simte
usturimea loviturilor, micul Brâncuşi are revelaţia că lumea poate fi privită
şi dintr-o altă perspectivă şi că lucrurile din jur pot apărea răsturnate. Mai
ales poziţia soarelui, diferită de cea binecunoscută, îl face să se întrebe,
după cum avea să recunoască la bătrâneţe, dacă nu cumva însuşi astrul participa
la tulburarea lui. „Să fi fost şi soarele la fel de tulburat ca tatăl său de
ceea ce i se întâmplase?“.
Renaşterea de la Craiova
La fel ca
alţi copii de ţărani din acea vreme, Constantin nu merge la şcoală. De la 7 ani
lucrează ca păstor, având grijă mai întâi de turma familiei, apoi lucrând
pentru alţii, în Munţii Carpaţi. Aici, învaţă să sculpteze în lemn, o artă
populară la modă în România rurală a acelor ani, folosită pentru a produce
linguri, picioare de pat, butoaie de brânză şi faţade de case, toate împodobite
cu gravuri. La 9 ani, Brâncuşi pleacă la Târgu Jiu, în Oltenia, pentru a căuta
de lucru. Mai întâi, este angajat într-o vopsitorie. Revine la Hobiţa cu
degetele pline de vopsele şi arse de vitriol, însă nu renunţă. Peste numai doi
ani, pleacă din nou, de data aceasta la Slatina, unde se angajează ca argat la
un băcan din localitate. Urmează alte locuri de muncă, la fel de nerecomandate
minorilor, printre care cea dintr-o cârciumă din Craiova, unde Brâncuşi rămâne
câţiva ani. „La Craiova m-am născut a doua oară!“, avea să afirme ulterior
artistul, o recunoaştere a locului unde îşi va găsi drumul, meseria, începutul.
În tot acest timp, îşi păstrează gustul pentru lucrul în lemn şi se implică în
proiecte de sculptură elaborate. Performanţele sale atrag atenţia unui
industriaş care, în 1894, îl aduce la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova.
Pentru a urma cursurile instituţiei de învăţământ, tânărul Brâncuşi învaţă
singur să scrie şi să citească.
Constantin Brâncuşi, alături de membre din Liga
Naţională a Femeilor Gorjene, acasă, la Arethia Tătărescu (centru), în 1937, la
Târgu-Jiu Lucrează cu îndârjire şi obţine o bursă, încheind în patru ani
studiile a căror durată normală era de cinci ani. De altfel, recunoştea
Brâncuşi, în 1938, „munca istovitoare, asiduă şi tenace, îndemânarea şi
pasiunea, de aici, din şcoală le-am deprins“. În toamna lui 1898, este admis la
Şcoala Naţională de Arte Frumoase de la Bucureşti. Pentru a urma cursurile este
nevoit să-şi vândă partea sa de moştenire de la Hobiţa unuia dintre fraţi.
Munceşte încontinuu. Conştiincios şi perseverent, studiază tot ce i se cere,
obsedat să stăpânească toate cunoştinţele care i se predau, indiferent cât de
importante păreau. Doi ani mai târziu, obţine prima medalie de bronz pentru
„Capul lui Laocoon“, un bust după un model antic. Iar în 1903 primeşte prima
comandă a unui monument public: bustul generalului medic Carol Davila, lucrare
care va fi instalată la Spitalul Militar din Bucureşti. De altfel, acesta va
rămâne singurul monument public al lui Constantin Brâncuşi din Capitală. O altă
lucrare din această perioadă, concepută sub îndrumarea profesorului său de
anatomie, Dimitrie Gerota, este statuia unui bărbat fără piele, dezvăluindu-i
în detaliu fiecare muşchi. Lucrarea, expusă la Ateneul Român, în 1903, arată
începuturile uneia dintre ideile fundamentale ale sculptorului: căutarea
esenţei, în locul simplei aparenţe exterioare. În 1902, Brâncuşi absolvea
şcoala, cu calificative maxime şi anunţând un viitor strălucitor. ;
Vin vremuri grele: „Am inventat chiar
spălatul paharelor cu rapiditate“
Constantin
Brâncuşi iese prima dată din ţară la 20 de ani, în 1896. Merge la Viena, pe
Dunăre, unde se angajează cioplitor de lemn, pentru a-şi putea susţine şederea.
Nu petrece mult în actuala capitală a Austriei, însă impactul Occidentului este
uriaş. În 1903, după terminarea stagiului militar, Brâncuşi este atras de faima
sculptorului Auguste Rodin, care se răspândise de la Paris la Bucureşti.
Teoriile îndrăzneţe ale lui Rodin erau discutate în toate mediile culturale ale
epocii, în aceeaşi măsură de către avangardişti şi de academicieni. Exemplul
lui Rodin îi trezeşte lui Brâncuşi curiozitatea de a vedea ce se întâmplă în
artă dincolo de graniţele României. Pleacă la München, în Germania, unde rămâne
până în primăvara lui 1904. Apoi, se decide să meargă la Paris, o călătorie
costisitoare pentru un om cu un venit modest. Expediţia pare astăzi desprinsă
din vreun fel de film de aventuri. O mare parte a călătoriei este făcută pe
jos, cu geanta la spate. Bunăoară, pentru a putea plăti barca ce-l trecea lacul
Konstanz, Brâncuşi este nevoit să-şi vândă ceasul.
(Foto: Domnişoara Pogany) În
drum spre Paris, se opreşte şi la Budapesta, Viena, München, Zürich şi Basel,
pentru a vizita muzee şi ateliere de pictori şi sculptori. După o ploaie
torenţială, se îmbolnăveşte pe drum de pneumonie infecţioasă şi, în stare
critică, este primit la un spital de maici. Urmează o perioadă de recuperare,
la finalul căreia îşi dă seama că nu mai are puterile şi nici timpul necesar
pentru a duce drumul spre Paris pe jos, aşa că ultima bucată a drumului o
parcurge cu trenul. „N-aveam unde dormi pe vreme rea. Am întâlnit un vagabond
care m-a îndrumat la o casă de adăpost pentru lucrătorii care mergeau dintr-un
oraş într-altul să-şi caute de lucru. Şi acolo mi-au dat şi mie un mic ajutor,
aşa că am ajuns la Basel, unde mi-am vândut restul de haine. În Alsacia m-a
prins pe câmp o ploaie torenţială şi apoi am zăcut bolnav… un prieten m-a
îngrijit… Tot drumul acesta pe jos, prin Bavaria, Elveţia, Alsacia, l-am făcut
uşor. Mergeam cântând. Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple, se va
întâmpla…”, povestea Brâncuşi într-un interviu, în 1942. La final, învinge.
Parisul i se deschide în faţa ochilor. Era iulie, 1904.
Foamea. Boala.
Greutăţile
abia începeau, însă. Un an şi jumătate, Brâncuşi nu va putea să lucreze nimic
la Paris. Drumul lung, numeroasele boli şi, mai ales, lipsa banilor, până în
punctul în care hrana zilnică devenise o mare problemă îl chinuiesc cumplit.
(Foto: Sărutul) „La Paris am dus-o greu, la început. Uneori mă ţineam de ziduri
ca să nu cad. De foame. De boală“, îşi amintea sculptorul în acelaşi interviu
din 1942. Este nevoit din nou să recurgă la slujbe mărunte care, însă, nu-i
permit să-şi continue studiile. „La Paris am lucrat, la început, pentru a-mi
câştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic.
Nu turnam vin boierilor. Mă specializasem în spălatul paharelor. Am făcut chiar
o invenţie pentru spălatul paharelor cu rapiditate. Până la mine se spăla în două
rânduri de ape: un rând de apă caldă şi un rând de apă rece. Eu am suprimat apa
rece şi utilizam numai apă fierbinte. Apa fierbinte dizolva automat grăsimile,
era higenică şi paharele se uscau mai repede… îmi frigeam buricele degetelor
grosolane de sculptor, dar mă resemnam“, povestea Brâncuşi. În anul 1905,
primeşte o bursă din partea ministrului român al Cultelor şi Instrucţiunii
Publice şi se înscrie la examenul de admitere la Şcoala de Belle Arte, unde va
învăţa la clasa sculptorului Antonin Mercié. În acest atelier îl va întâlni şi
pe celebrul pictor Amedeo Modigliani cu care va lega o strânsă prietenie. În
1906, Constantin Brâncuşi expune pentru prima dată la Société Nationale des
Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris, însă este departe de a fi mulţumit,
deşi ziarele franceze îl ridicau deja în slăvi. Chiar Rodin, mentorul lui
Brâncuşi şi omul care domina sculptura acelui moment, participă la vernisajul
din 1907 al salonului Societăţii Naţionale a Artelor Franceze. Aici, lui
Brâncuşi îi sunt prezentate trei lucrări: un bust, un cap de copil şi
„Mîndria“. Rodin le priveşte şi spune atât: „Nu-i deloc rău, deloc rău..“.
(Foto: Prinţesa X) 1906. Brâncuşi împlineşte 30 de ani şi trebuie să părăsească
Şcoala de Belle Arte. Atinsese limita de vârstă până la care putea să fie
student. În plus, devenise deja un sculptor cunoscut şi preţuit şi expunea cu
regularitate la Saloanele de la Paris şi Bucureşti. Într-un gest de
recunoaştere, Rodin se oferă chiar să-l primească ucenic, o onoare pentru orice
artist al epocii respective. Brâncuşi îl refuză, mărturisind motivul mulţi ani
mai târziu, într-o propoziţie devenită celebră. Citiţi-o, e posibil chiar să o
fi văzut pe Facebook, ca un status: „Nimic nu creşte la umbra marilor copaci“.
Sculptorul român avea planurile sale şi o viziune proprie despre cum să-şi
depăşească în celebritate mentorul.
„Trebuia să-mi caut calea mea. Am
ajuns la simplitate“
Anul 1909 îl
găseşte pe Brâncuşi într-un atelier din strada Montparnasse, din Paris. Este
vizitat zilnic de crema intelectualităţii vremii. Printre prietenii săi se
numără Amedeo Modigliani, Guillaume Apollinaire, Fernand Léger sau Marcel
Duchamp. „La Paris am fost prieten cu Matisse, cu Erik Satie, cu Modigliani şi,
în special, cu Guillaume Apollinaire, a cărui moarte a fost un dezastru pentru
arta modernă. Era un camarad minunat. Te simţeai cot la cot cu el. Am intrat ca
elev în atelierul lui Antonin Mercié, unde ajunsesem la o mare dexteritate
tehnică. Făceam câte o sculptură pe zi în genul lui Rodin. N-am mai putut trăi
în preajma lui, a maestrului Mercié, deşi mă iubea. Făceam ca şi el… Au fost
anii cei mai grei, anii căutărilor, anii de regăsire a unui drum propriu. Am
plecat de la Mercié, l-am supărat, dar trebuia să-mi caut calea mea. Am ajuns
la simplitate, la pace şi bucurie, din dificultăţi intime“.
Revelaţia: nedefinitul
În fapt, din
această mărturie asupra acelor ani, oferită de Constantin Brâncuşi însuşi, la
bătrâneţe, lipseşte ceva. La acest moment, 1909, artistul român avea deja
bazele viitoarei sale concepţii estetice, cea care avea să-i aducă renumele de
astăzi. Cu doi ani înainte, în 1907, fusese angajat să sculpteze monumentul
funerar al unui moşier bogat, în cimitirul din Buzău. Lucrarea finală a lui
Brâncuşi fusese o statuie reprezentând o tânără care îngenunchează. Intitulată
„Rugăciune”, opera de artă este considerată astăzi o reprezentantă a primei
etape de evoluţie către formele simplificate. Un an mai târziu, în 1908,
influenţa lui Rodin avea să devină complet vizibilă în prima versiune a „Muzei adormite“,
sculptura unei feţe de femeie ale cărei trăsături sugerează un bloc de marmură
nedefinit. În acelaşi an, Brâncuşi sculptează şi prima sa lucrare cu adevărat
originală: „Sărutul“, un studiu în care figurile verticale a doi adolescenţi
îmbrăţişaţi formează un volum strâns, cu linii simetrice. Ce aveau toate aceste
lucrări în comun? Dincolo de o viziune estetică unitară, era evident că
Brâncuşi identificase o nouă metodă de lucru. O nouă tehnică sculpturală, cea a
cioplirii directe. Românul părăsea astfel tehnica sculpturii occidentale,
abordând tehnica cioplitorului, cel care se aşază în faţa blocului inform şi
începe să taie fără a folosi un model de gips.
Această tehnică, pe care Brâncuşi o învăţase la şcoala de meserii,
fusese, până atunci, abordată doar de artiştii populari şi de artizanii
decorativi. Instrumentele cele mai întâlnite în timpul copilăriei sale de la
Hobiţa, ciocanul şi fierăstrăul, ajungeau astfel în marile ateliere din Paris,
capitala culturală a Europei, la acel moment.
Pe atunci viaţa era frumoasă şi
armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul
trecea liniştit de la un anotimp la altul. Şi ştiţi de ce s-au schimbat
lucrurile? Civilizaţia marelui oraş a ajuns până la noi. La Paris am dus-o greu,
la început. Uneori mă ţineam de ziduri ca să nu cad. De foame. De boală. Am
lucrat, pentru a-mi câştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurante. Eram
un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Mă specializasem în spălatul
paharelor. Constantin Brâncuşi
Scandalurile „Brâncuşi”
Impactul
„viziunii Brâncuşi“ este imediat, la Paris. Primele influenţe sunt vizibile
într-o serie de lucrări, realizate chiar în 1910, de către prietenului său,
Amedeo Modigliani. De altfel, este evident că şi românul trebuie să fi avut
revelaţia a ceva nou, a unei metode de a reinventa sculptura. Curbele şlefuite,
pure ale „Muzei adormite“, dar şi forma sa ovoidală îl vor bântui ani în şir.
Cel mai bun exemplu în acest sens este „Începutul lumii“, o sculptură realizată
în 1924, în care Brâncuşi ducea până în ultimele consecinţe viziunea estetică
din primul deceniu al secolului al XX-lea: o masă în formă ovală, lipsită de
orice detaliu, o încercare de a reprezenta esenţa formei, fără vreo influenţă a
artistului, fără a o altera prin tehnici de sculptură tradiţionale. În
următorii ani, Brâncuşi îşi extinde experimentele cu formele simplificate. În
1912, prezintă „Măiastra“, o sculptură denumită după o pasăre fantastică din
legendele populare româneşti. Prima variantă a lucrării este realizată în
marmură, iar pasărea, o formă pură, este reprezentată în zbor, cu capul
ridicat. De-a lungul următorilor ani, Brâncuşi avea să continue această idee cu
alte 28 de variante. Sculptorul român începe să expună tot mai des. Ziarele
vuiesc, iar publicul se transformă, de la iubitorii de artă din Paris, la
comunitatea internaţională. În 1913, expune, concomitent, la Salon des
Indépendants din Paris şi la Armory Show (Expoziţia Internaţională de Artă
Modernă) din New York, Chicago şi Boston, prezentând cinci lucrări. Printre
lucrările expuse atunci se numără şi „Domnişoara Pogany“. Americanii îl adoptă
imediat. De altfel, Brâncuşi va avea parte, peste ocean, de cea mai
credincioasă (şi, de ce nu, înstărită) comunitate de colecţionari ai lucrărilor
sale.
Busutul lui Carol Davila, singurul monument public al lui Brâncuşi din
Capitală În presa internaţională, acordă interviuri vulcanice care stârnesc
reacţii imediate. Vorbeşte pasional despre scuptură, definind-o ca pe „o
confruntare nemiloasă între artist şi materialele sale“. În 1914, redescoperă
lemnul, ca materie primă. „Fiul risipitor“, prima sa lucrare în care utilizează
noul material, este aproape abstractă, o bucată de lemn de stejar sculptată
grosolan, cu trăsături umane abia schiţate. Continuă cu o întreagă serie de
sculpturi de lemn, considerate astăzi unele dintre cele mai stranii lucrări ale
sale. Atipic, acordă o importanţă masivă soclului de lemn al unei sculpturi, pe
care şi-l construieşte întotdeauna singur, uneori din cinci sau şase piese
suprapuse. De altfel, Brâncuşi şi-a construit singur chiar şi propria mobilă,
majoritatea ustensilelor, ba chiar şi pipa din care fuma.
Finalul: retragerea în atelier
În 1918,
Constantin Brâncuşi sculptează prima versiune a „Coloanei Infinitului”. Creată
dintr-o serie de elemente simetrice suprapuse, lucrarea este inspirată de
stâlpii caselor ţărăneşti din România. Doi ani mai târziu, sculptorul român
face un salt teribil, din zona tradiţionalului, în cea a şocantului, cu
lucrarea „Prinţesa X“, un portret al unei persoane imaginare care ia o formă
falică. Expoziţia declanşează un adevărat scandal. Poliţia intervine şi-l
obligă să scoată lucrarea. Un alt scandal de amploare are loc în 1926, când,
aflat în vizită în Statele Unite, pentru o expoziţie la Galeria Brummer din New
York, lui Brâncuşi nu-i este admisă în ţară lucrarea „Pasăre în văzduh“.
Lucrarea era atât de abstractă în ochii vameşilor americani, încât aceştia au
refuzat să creadă că era o sculptură. Brâncuşi este chiar acuzat că introduce
clandestin o piesă industrială în Statele Unite. Sculptorul se întoarce în
România în 1937 şi în 1938 pentru inaugurarea a trei lucrări într-o grădină
publică din Târgu Jiu: noi versiuni uriaşe, în oţel, la „Coloana Infinitului“,
„Poarta sărutului“ şi „Masa tăcerii“. Se bucură de celebritate mondială, dar
devine din ce în ce mai retras, petrecându-şi majoritatea timpului în propriul
atelier, din Paris. Este îngrijit de un cuplu de refugiaţi români, pentru care,
în 1952, acceptă cetăţenia franceză pentru a le putea lăsa întreaga sa
moştenire. În 1956, un articol din
revista „Time“ îl descrie purtând „pijamale albe şi o căciulă galbenă şi
orbecăind prin propriul atelier, printre capetele şi coloanele fără de sfârşit
pe care le crease întreaga viaţă“. Se stinge din viaţă pe 16 martie 1957 şi
este înmormântat în cimitirul Mont- parnasse din Paris.
La Paris am fost prieten cu Matisse,
cu Erik Satie, cu Modigliani şi, în special, cu Guillaume Apollinaire, a cărui
moarte a fost un dezastru pentru arta modernă. Era un camarad minunat. Te
simţeai cot la cot cu el. Constantin Brâncuşi
Muzeul de
Artă Modernă din Paris adăposteşte atelierul integral al lui Constantin
Brâncuşi. Printre obiectele aflate acolo, descriind itinerariul din Hobiţa spre
centrul universului artistic, se numără şi un cuptor, o sobă spoită de var, şi
unelte de cioplit în lemn, piatră, marmură sau bronz.
Un scurt şi incomplet inventar al
iubirilor lui Brâncuşi
- Eileen Lane
Eileen Lane
intră, pentru prima oară, în atelierul lui Brâncuşi în anii '20. Era nefericită
în dragoste, după ce tocmai rupsese logodna cu iubitul ei şi mai tânără cu 20
de ani decât românul. Cei doi încep o idilă, dar tânăra irlandezo-americană se
teme de gura lumii. Mult mai relaxat, Brâncuşi îşi invită noua cucerire să-i
viziteze ţara natală, liniştind-o: „Nu trebuie să-ţi faci probleme de ce vor
zice oamenii, te voi prezenta drept fiica mea“. Vacanţa celor doi durează între
11 septembrie şi 7 octombrie 1922, timp în care vizitează Sinaia, Peştişaniul
şi, la întoarcerea spre Paris, petrec câteva zile la Roma şi la Marsilia.
Tânăra începe chiar să-şi facă noi planuri de măritiş, însă este refuzată
imediat de Brâncuşi. Dezamăgită, Eileen se întoarce la ea acasă şi se
recăsătoreşte. Într-o scrisoare datată 1923, îi scria lui Brâncuşi următoarele:
„Aş vrea să-ţi mulţumesc pentru întâlnirea de ieri, Brâncuşi. M-am bucurat
enorm să te revăd. Dar am şi suferit. Mi-a fost teamă să-ţi arăt sentimente pe
care nu mai am dreptul să ţi le dezvălui“.
- Peggy Guggenheim
În 1922,
Peggy Guggenheim, moştenitoarea unei averi fabuloase, după ce tatăl ei, un
negustor evreu bogat dispăruse odată cu scufundarea Titanicului, vine să
cucerească Parisul. Are 20 de ani şi e în căutare „de aventuri sexuale şi
artistice“. Intră în atelierul lui Brâncuşi şi vrea să cumpere o versiune a
„Păsării în văzduh“. Brâncuşi cere 4000 de dolari pe lucrare. Peggy nu vrea,
dar alege o altă variantă de cumpărare: seducerea artistului. Cei doi devin
amanţi. El o alintă pe ea „Peggyţa“, iar ea pe el, când „ţăran viclean”, când
„zeu adevărat“. „Brâncuşi obişnuia să se îmbrace frumos şi să mă scoată în
oraş, atunci când nu-mi gătea. Mă iubea foarte mult“, îşi amintea Guggenheim.
Relaţia dintre cei doi durează până în 1940, când Guggenheim se întoarce în
America din cauza războiului. La final, femeia se decide să dea 4000 de dolari
pe „Pasărea în văzduh“. Brâncuşi îi aduce sculptura la maşină, cu lacrimi în
ochi. „Nu ştiu dacă plângea pentru că nu voia să se despartă de sculptura lui
sau pentru că nu mă va mai vedea niciodată“, avea să scrie, în propriile
memorii, Peggy Guggenheim.
- Maria Tănase
Întâlnirea
dintre Maria Tănase şi Brâncuşi are loc în anii '30, la Paris. Se îndrăgostesc
nebuneşte şi instantaneu unul de celălalt. Urmează o poveste cu năbădăi,
certuri, gelozii şi bocete, recunoscută de Maria Tănase, în 1961, la Târgu Jiu,
după un chef cu 16 sticle de vin şi mulţi lăutari care au cântat toată noaptea.
Aşadar, totul începuse la Expoziţia de Artă Populară de la Paris, unde
pavilionul românesc fusese organizat de Dimitrie Gusti. Cei doi, Maria Tănase
şi Dimitrie Gusti, se decid să-i facă o vizită lui Brâncuşi. Trebuia să fie o
masă. În schimb, Maria Tănase n-a mai cântat la restaurantul unde o adusese
Dimitrie Gusti ca să ţină recital, preferând compania lui Brâncuşi, timp de
două zile şi două nopţi. Cei doi se revăd în primăvara lui 1939, la New York,
la o mare expoziţie internaţională organizată la World Fair, unde Maria Tănase
avea să-i cânte gazdei, preşedintele american Franklin Roosevelt, următoarele
versuri: „Ţine, Leano, curu’ zvelt! / Ţine, Leano, cu Roosevelt!“. În acelaşi
an, se despart oficial. Gelos şi rănit, Brâncuşi îşi va ironiza fosta iubită cu
orice prilej, tot restul vieţii sale.
- Maria Bonaparte
O altă
aventură celebră este cea cu prinţesa Maria Bonaparte. Moştenitoarea unei mari
averi, Maria trece pragul atelierului lui Brâncuşi tot pentru a poza. De
altfel, Bonaparte a fost modelul pentru controversata sculptură „Prinţesa X“,
care a provocat un scandal imens în 1919, când artistul a expus-o la Grand
Palais, imitând un falus erect. Iată explicaţiile lui Brâncuşi asupra
problemei: „Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a
femeii. Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea
ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi
fard pe obraji? Nu asta este femeia!“. Idila celor doi s-a terminat abrupt,
atunci când Maria Bonaparte a ales să aprofundeze cercetările lui Freud despre
erecţie şi frigiditate. În chiar compania psihanalistului.
- Cella Delavrancea
Brâncuşi a
cunoscut-o pe marea pianistă, fiica lui Barbu Delavrancea în 1922, tot în
atelierul lui. Tânăra era la Paris la un concert şi a ajuns la Brâncuşi
printr-un prieten miliardar grec, un colecţionar de artă. Iată cum îşi amintea
pianista întâlnirea cu sculptorul: „«Va să zică, eşti fata lui Barbu
Delavrancea. Şi cânţi la pian frumos.» «Da, dar nu de ale noastre», i-am spus
eu. «Acelea nu sunt pentru pian, dar ştiu toate jocurile noastre ţărăneşti, şi,
când le joc, nu mă întrece nimeni», mi-a spus Brâncuşi“. Povestea de dragoste
scurtă, dar pasională care a urmat, a fost recunoscută de Cella Delavrancea, la
bătrâneţe.
Preţul operelor lui Brâncuşi a
dărâmat trei recorduri mondiale
Constantin
Brâncuşi este, de departe, cel mai bine vândut artist român din toate
timpurile, dar şi unul dintre cei mai prezenţi pe piaţa neagră a artei,
estimată la 6 miliarde de dolari anual. În fapt, un top realizat de cunoscuta
casă de licitaţii Artmark, la începutul lui 2015, îl plasa pe locul patru,
între cele mai vândute opere de artă din toate timpurile, întrecut doar de
Giacometti, Modigliani şi Matisse, dar devansând, de exemplu, cea mai bine
cotată lucrare a lui Picasso. Vorbim despre omul ale cărui creaţii au doborât
de trei ori recordul mondial de preţ. Câteva exemple: În 2009, la o licitaţie care a avut loc la
Paris, un colecţionar a dat 29 de milioane de euro pentru „Madame L.R.“. Piesa,
realizată între anii 1914-1917 şi care făcea parte dintr-o colecţie Yves Saint Laurent,
fusese ţinută aproape ascunsă până atunci, acesta fiind, de altfel, şi
principalul motiv al preţului de vânzare ameţitor. Anul 2005. Lucrarea „Pasăre
în spaţiu“ este adjudecată cu 27,5 milioane de dolari, la o licitaţie
organizată de celebra casă Christie’s din New York. Suma de pornire fusese de 8
milioane de dolari. În 2002, sculptura “Danaide“ se vindea cu 18 milioane de
dolari, de aceeaşi casă de licitaţii Christie’s. Piesa, datând din 1913, fusese
evaluată, anterior, la 8-10 milioane de dolari. “Prométhée”, un cap turnat în
bronz, realizat în 1911, a fost vândut, pentru suma de 12.682.000 de dolari, la
o licitaţie organizată la New York, pe 2 mai 2012, de casa Sotheby’s. „Une
Muse“ a fost adjudecată, pentru 12,4 milioane de dolari, la o licitaţie de artă
modernă şi impresionistă organizată de casa Christie’s la New York, pe 7
noiembrie 2012. Lucrarea care are toate şansele să stabilească un nou record
prin preţul de vânzare este „Cuminţenia Pământului“. Încadrată la categoria
„Tezaur“, şi expusă, în prezent, la Muzeul Palatului Cotroceni, sculptura este
cotată la aproximativ 20 de milioane de euro, de către moştenitorii lui
Brâncuşi. În cazul în care statul român nu-şi va mări oferta iniţială, de numai
2 milioane de euro, lucrarea va fi scoasă la licitaţie, anul acesta, de casa
Christie’s.
INTERVIU
Sorana
Georgescu-Gorjan, fiica inginerului care a construit „Coloana Infinitului“:
„Nici Brâncuşi şi nici tata n-au venit la inaugurarea «Coloanei fără sfârşit»“
Biblioteca Soranei Georgescu-Gorjan e plină cu cărţi despre Constantin
Brâncuşi, cu albume ilustrate cu operele sale, precum şi câteva fotografii cu
sculptorul, dar pe care nu le găseşti uşor pe internet. Şi asta pentru că,
dincolo de interesul de simplu filolog şi de redactor de carte care a coordonat
multe dintre volumele scrise despre Brâncuşi, există şi o moştenire de familie,
mai caldă poate decât copertele aşezate atent pe rafturi: tatăl ei, inginerul
Ştefan Georgescu-Gorjan, a lucrat împreună cu Brâncuşi la ridicarea „Coloanei
fără sfârşit“ de la Târgu-Jiu. Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu a tăiat
panglica atunci când lucrarea a fost finalizată. Pentru tatăl ei, evenimentul
fastuos a contat mai puţin. Dar s-a străduit, până când el n-a mai fost, ca
lucrarea sa cea mai dragă, coloana „lui“, să fie admirată şi azi. A reuşit.
„Weekend Adevărul“: Constantin Brâncuşi a fost bun
prieten cu bunicul şi apoi a lucrat cu tatăl dumneavoastră, ba chiar a locuit
în casele lor din Craiova şi Petroşani. Cum s-au apropiat?
Sorana Georgescu-Gorjan: Ion Ciobanu, bunicul meu, şi
Constantin Brâncuşi s-au împrietenit la Craiova, pe la începutul anilor 1890.
Ion era prim-vânzător la Marele Magazin de Manufactură şi Mărunţişuri „La
Steaua Colorată“, de pe strada Madona Dudu din Craiova, iar Constantin era
băiat de prăvălie la bodega-băcănie a lui Ioan Zamfirescu, care locuia la
câteva case distanţă şi cu care Ion se avea bine. Erau cunoscuţi „Zamfireştii“
– câştigaseră şi la loterie la un moment dat. Bunicul era originar din
Godineştii Gorjului, un sat apropiat de Hobiţa lui Brâncuşi. La majorat, bunicul
şi-a schimbat numele în Georgescu-Gorjan, pentru că i se spunea adesea că e
fiul lui Gheorghe din Gorj. Nu-i plăcea numele de Ciobanu, aşa cum nici lui
Brâncuşi nu i-a plăcut să pască oile. Schiţă a viitoarei Coloanei Infinitului,
desenată de Brâncuşi pe o fotografie făcută în locul unde urma să aibă loc
construcţia
Foto: Arhivă personală Sorana Georgescu-Gorjan Bunicul era orfan de
ambii părinţi, iar Brâncuşi era orfan de tată – iar acest destin asemănător
pare să-i fi apropiat. Într-un fel, bunicul, mai mare cu şapte ani decât
„Costache“, i-a devenit bun sfătuitor şi l-a luat sub aripa lui. Împreună cu un
domn, Grecescu, căruia Brâncuşi i-a fost mereu recunoscător pentru că l-a
ajutat să intre la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova – el având doar trei
clase din patru terminate – s-a preocupat de soarta lui. Aşa cum spuneaţi, l-a
găzduit, vreo doi ani, din 1893 până în 1895, până ce a fost admis la internat,
într-una din camerele în care locuia împreună cu fratele său mai mic. Mai
târziu, bunicul l-a mai primit încă o vreme, în timpul în care Brâncuşi îşi
efectua serviciul militar fără încazarmare. Şi, în semn de prietenie,
proaspătul absolvent de Belle-Arte i-a făcut bunicului un bust din ghips, care
azi se găseşte la Muzeul Naţional de Artă al României.
„Brâncuşi nu aduce bomboane
copiilor!“
Ce v-au povestit bunicii din perioada
cât a locuit împreună cu ei la Craiova?
De pildă,
bunica mea nu-l înghiţea pe Brâncuşi (râde). Ea s-a căsătorit cu bunicul după
ce a plecat Brâncuşi din ţară, deci după 1904. Însă atunci când el mai revenea
în Craiova, îl vizita pe bunicul şi stăteau mult de vorbă. Bunica se simţea
prost că ei vorbeau despre tot felul de amintiri de-ale lor din burlăcie şi ei
nu-i plăcea. Nouă, copiilor, ne spunea despre el: „Brâncuşi nu mai vorbea bine
româneşte şi nu aducea bomboane copiilor!“. De fapt, ea era geloasă pe
prietenia mare între soţul ei şi Brâncuşi şi, chipurile, se simţea exclusă că
nu făcuse parte din tinereţea lor.
Tata avea un căţel, Pufi, pe care-l
ţinea în curte. Brâncuşi, care era un foarte mare iubitor de animale, n-a
acceptat decât să-l ţină în casă, cum să stea câinele afară? Aşa că Pufi a fost
răsfăţatul lui Brâncuşi pe perioada cât a stat la Petroşani. Sorana
Georgescu-Gorjan
O prietenie care a continuat şi cu
tatăl dumneavoastră, Ştefan Georgescu-Gorjan. Povestiţi-ne în ce împrejurări
s-au cunoscut ei.
Sigur că
după ce a plecat la Paris, bunicul a mai corespondat cu Brâncuşi – îşi
trimiteau constant ilustrate. Pentru că tata era inginer-şef la Atelierele
Centrale din Petroşani şi avea pasiunea limbilor străine – franceza, italiana,
germana – îl trimiteau în diverse deplasări. Şi a mers în Paris, prima oară, în
1934. Bineînţeles că s-a dus să-l vadă pe Brâncuşi, care l-a primit cu plăcere,
doar era băietul prietenului său. Tata povestea că i-a pus muzică, la un
patefon făcut de el. Avea discuri cu muzică din toată lumea, în special
populară. Culmea e că nu le punea să fie ascultate obişnuit, pe centru, ci
aveau o gaură separată şi tocmai de aceea muzica suna foarte ciudat. Asta era
una dintre distracţii. Apoi l-a invitat într-un restaurant, era într-o zi „fără
carne“. Brâncuşi postea miercurea şi vinerea. Şi mereu era foarte preocupat de
mâncare. Mai târziu, când a locuit o vreme la tata, la Petroşani, i-a zis: „O
să mă ocup eu de-acum încolo de mâncare, că nu-mi place mâncarea asta
ardelenească, cu tot felul de sosuri, grasă“. Or, bucătăreasa tatălui era
furioasă pentru că n-avea decât să care coşul lui Brâncuşi când mergeau la
piaţă. El pregătea mămăliguţă cu brânză, salate, mâncăruri mai uşoare.
„Mă simt un ucenic în ajunul de A
deveni calfă“
Cum au ajuns totuşi să colaboreze
pentru construirea, la Târgu-Jiu, a Coloanei Infinitului?
După acea
primă întâlnire între ei doi, care a fost prin decembrie 1934, Brâncuşi l-a invitat
pe tata să vină de Sfântul Ion ca să-l serbeze în absenţă pe Ion, bunicul. Iar
tata s-a întors. Şi atunci, Brâncuşi i-a zis că se gândeşte să facă un monument
şi i-a arătat coloanele din lemn din atelierul său pe care începuse să le facă
încă din 1917. De fapt, el primise de la Arethia Tătărescu, soţia
prim-ministrului Gheorghe Tătărescu, invitaţia să ridice un monument pentru
eroii din Târgu-Jiu căzuţi în Primul Război Mondial. Brâncuşi se gândea la o
coloană fără sfârşit. Şi l-a întrebat pe tata dacă, la fel precum coloanele din
lemn, se pot face unele de dimensiuni mai mari şi din metal. Tata, care era
inginer electromecanic, i-a dat soluţia construcţiei cu un stâlp de oţel, bine
înfipt în pământ, pe care să se ridice, ca nişte mărgele, acele elemente. Lui
Brâncuşi i-a plăcut ideea şi i-a trimis o scrisoare de răspuns Arethiei în care
îi spunea că e de acord să facă monumentul respectiv. Foarte frumos a scris
atunci Brâncuşi: „Mă simt ca un ucenic în ajunul de a deveni calfă şi nu se
putea ca propunerea să pice mai bine“. Şi atunci i-a propus tatălui să lucreze
cu el. Din culisele construcţiei:
„Ce face, dom’le, ăsta, aici? Ce tot
freacă atât?“
Meşterii,
lucrând la „mărgele“, în atelierul din Petroşani Foto: Arhivă personală Sorana
Georgescu-Gorjan
A fost grea colaborarea cu Brâncuşi?
Era exigent?
Până să se
apuce efectiv de treabă, au trecut vreo doi ani, timp în care tata s-a mai dus
de câteva ori la Paris să discute din ce materiale o să fie construită coloana,
care sunt costurile, cât o să dureze şi tot aşa. Prin 1937, Brâncuşi a venit în
ţară şi a fost găzduit în casa tatei, la Petroşani, pentru a stabili
dimensiunile monumentului şi a ciopli un model de modul. Brâncuşi avea o
singură pretenţie: ca o „mărgea“, modul,
element, cum vreţi, să aibă aceeaşi proporţie pe care o respecta o coloană de
lemn făcută de el. Poate pare o explicaţie prea matematică, dar e necesară:
coloanele erau alcătuite dintr-o succesiune de elemente identice cu jumătăţi la
capete, care asigură această idee de „fără sfârşit“. Iar Brâncuşi a zis că
proporţia între baza mică, baza mare şi înălţimea unui modul să fie în raportul
1-2-4. Au făcut şapte mii de încercări şi până la urmă au ajuns la formula de
45 de centimetri cu 90 de centimetri şi având 1,80 de metri înălţimea. Cât un
om. Ele fiind una peste alta în continuare, oferă senzaţia de „om peste om“ şi
această idee i-a plăcut. Apoi, totul a
fost relativ simplu, construit cu o schelă – totul a durat trei luni. Şi au
ajuns la 15 „mărgele“, care au aproape 30 de metri înălţime.
N-au întâmpinat nicio problemă pe
perioada lucrărilor?
Absolut
niciuna, niciun accident. Au fost meşteri foarte buni. Pentru că în zona aceea,
la Valea Jiului, începuse să se dezvolte mineritul, veniseră muncitori din
toate părţile – cehi, unguri, nemţi, italieni, care au lucrat la fundaţie şi la
ridicarea coloanei. Ţin minte însă că, la început, Brâncuşi a trebuit să facă
un model de „mărgea“, ca să fie turnat în fontă. Şi modulul a fost făcut mai
întâi din lemn de tei, care era foarte bombat şi Brâncuşi a stat nu-ştiu-cât
timp ca să cioplească o faţetă. Lucrătorii erau nervoşi: „Ce face, domnule,
ăsta aici? Ce tot freacă atâta?“, se întrebau. Sau, odată, la începutul
lucrărilor, a venit în vizită doamna Tătărescu. Unul dintre modulele pe care le
făcuseră era crăpat. Aşa că l-au aşezat într-un fel ca să nu-l vadă. Şi n-a
observat. Sigur că, până la urmă, au înlocuit modulul cu unul bun.
Ştefan Georgescu-Gorjan, inginerul-şef al
„Coloanei Infinitului“ Foto Arhivă personală Sorana Georgescu-Gorjan
Au fost mulţumiţi de rezultatul
final? Cum a decurs inaugurarea din octombrie 1938?
Din păcate,
nici tata şi nici Brâncuşi nu au participat la inaugurare, care fusese amânată
de foarte multe ori. Şi atunci, pe 27 octombrie, când a avut loc, tata era
plecat din ţară. În plus, atunci se schimbase puterea politică, începuseră să
apară articole în presă despre banii consumaţi aiurea pentru un monument la
Târgu-Jiu. Brâncuşi, confuz de întârzierea inaugurării, a plecat şi nici nu s-a
mai întors. Pentru tata, însă, această lucrare a însemnat enorm toată viaţa.
Brâncuşi i-a mai propus apoi să meargă cu el în India să lucreze împreună la un
alt monument, însă tata urma să se căsătorească şi a preferat să rămână. De-a
lungul timpului, s-a străduit să participe la restructurările făcute coloanei
şi, cu puţin înainte să moară, în 1985, a avut bucuria ca angajaţii de la
Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi
Dezvoltare Teritorială Durabilă „Incerc“ să realizeze un studiu în care au
constatat că era în perfectă stare. Cumva, tata a murit liniştit că, uite,
coloana „lui“ e bine.
Rockefeller: „Cum pot să te ajut?“
Brâncuşi: „Ia şi mătură atelierul!“
Aveţi o bibliotecă plină cu cărţi
despre Brâncuşi. Pare că e o moştenire de familie, dar ce v-a determinat să
cunoaşteţi mai multe despre viaţa şi operele lui?
M-au
fascinat de mică povestirile tatălui meu despre Brâncuşi. Am admirat bustul
bunicului, aşezat la loc de cinste pe biblioteca de artă a familiei şi am
răsfoit cu interes catalogul primei mari expoziţii a artistului de la New York,
de la Galeria Brummer, unicat în ţară, dăruit de Brâncuşi cu o dedicaţie
semnată pe 7 ianuarie 1935. Când am crescut, am citit cu nesaţ scrierile lui,
corespondenţa cu specialiştii, cărţile primite de la aceştia, dar am fost şi
martora dorinţei sale nestrămutate de a păstra neştirbită Coloana. Am intrat în
legătură strânsă cu povestea aceasta şi ca redactor la Editura Academiei, când
am avut ca sarcină să mă ocup de revistele de artă şi de cartea lui Barbu
Brezianu, „Brâncuşi în România“. Iar pentru faptul că am avut de când mă ştiu
prezenţa lui Brâncuşi în casă, că am crescut sub semnul lui, am socotit că am
un fel de datorie morală să apăr moştenirea şi a tatălui, şi a lui Brâncuşi.
Aţi cunoscut şi alţi oameni care i-au
fost apropiaţi lui Brâncuşi?
Pe Sidney
Geist, care a venit şi la Bucureşti de câteva ori şi am discutat despre el. Sau
cu fata doamnei Tătărescu, Sanda Tătărescu-Negroponte, care-şi amintea despre
prima întâlnire cu Brâncuşi. Avea 16 ani şi s-a dus să-l aştepte pe Brâncuşi la
gară. Spunea că a fost surprinsă pentru că el era un om mărunţel, taciturn,
care se uita după culturi de grâu, or ea îşi închipuia un om masiv, solid. Iar
atunci când l-a vizitat la Paris, s-a oferit, după o masă, să-i spele farfuriile,
însă Brâncuşi a refuzat-o politicos, explicându-i că obişnuieşte să le spele o
dată pe lună (râde).
Constantin Brâncuşi, fotografiat din spate de Ştefan
Georgescu-Gorjan, în timp ce artistul filma lucrările la „Coloana Infinitului“
Foto: Arhivă personală Sorana Georgescu-Gorjan
Şi ce discutau? Despre artă?
Brâncuşi nu
vorbea despre artă. Din ceea ce au scris mai mulţi, el vorbea despre orice, dar
nu despre lucrările lui. Marcel Mihalovici, care i-a fost apropiat, spunea că
nu-i plăcea să discute sau să explice de ce sau cum a făcut o anumită lucrare.
Avea câţiva prieteni cu care se simţea foarte bine şi atât, mai ales în preajma
oamenilor simpli. Era foarte încântat când nu ştiu ce bucătăreasă i-a zis:
„Vai, lucrarea asta e aşa frumoasă, ca o cască de pompier!“. Sigur că, pe de
altă parte, el era foarte conştient de valoarea sa. În Paris, a intrat în
legătură cu toate „-ismele“ posibile: dadaism, suprarealism, etc. Dar când
venea vreun critic de artă, cu ifose, aproape că-l dădea afară. Se povesteşte
adesea că atunci că a venit celebrul bancher David Rockefeller în vizită la el,
care-l aprecia mult pe Brâncuşi, l-a întrebat: „Cu ce te pot ajuta? Să-ţi fac
rost de nu-ştiu-ce mobilă?“. Iar el i-a răspuns, tăios: „Ia şi mătură
atelierul!“ (râde).
Ucenici, elevi pe care să-i înveţe
din meşteşugul său a avut?
Brâncuşi a
avut oameni care au lucrat cu el, printre care o serie de mari viitoare
sculptoriţe, fete, cărora le-a pus nume de băieţi ca să le poată certa. Spunea
că pe fete nici cu o floare să nu le atingi, dar dacă ele vor să lucreze cu el,
să înveţe să dea cu dalta şi cu ciocanul, atunci, ca să fie lucrul mai uşor
împreună, le-a pus nume de băieţi. Era Irina Codreanu, o foarte talentată
sculptoriţă, căreia îi spunea „Costică“, alta era foarte supărată că îi zicea
„Mihalache“ şi mai era Miliţa Petraşcu, căreia i-a zis „Leliţa“. A mai lucrat
cu el şi un japonez, care nu ştia franceză. Brâncuşi, pe de altă parte, nu ştia
engleză, dar ei s-au înţeles până la urmă din gesturi, din priviri. Au stat şi
au lustruit-o pe „Leda“ cât au putut de bine.
De Mihai Mincan si Anca Vancu
Acest articol a fost publicat în
„Weekend Adevărul“
S:+PASB
8 COMENTARII
Popescu Costel: Imi pare rau ca pot da un singur
like. Felicitari autorului, felicitari redactiei pentru asemenea articole. De
ele avem nevoie pentru a educa tanara generatie, nu de cele despre Leo de la
Strehaia
Camelian Propinatiu: cea-mai-mica-nota-posibila-de-la-unesco-pentru-ansamblul-brancusi/
Prinde orbul, scoate-i ochii! Esecul e al intregii elite române. Sa nu fi auzit
de afacere dnii Nicolae Manolescu si Adrian Cioroianu, eminenti ambasadori pe
lânga UNESCO? Sa nu fi auzit frantuzoaica de Brâncusi? Al carui Atelier de la
Beaubourg merita si acela un demers UNESCO...
Complexele
la noi sint patologice. Brîncusi o fost
doar nascut in Oltenia dar realizat din toate pdv in France. Nu-l putem
revendica ca "de-al nostru", o fost produsul culturii franceze. Era
mult prea cosmoplit si intelegea lumea ca cetatean al Universului nu ca oltean.
Zice autoarea ".. avea un vis: sa fie cineva , sa fie celebru..", pāi
d'aia s-a cārāmbānit din tara !! .. aici ar fi fācut rahatu praf. Si precum
spunea artistu: "cînd am plecat v-am lāsat prosti si sāraci si acum v-am
regāsit si mai prosti si mai sāraci.." Geniu ? Nicidecum. Un sculptor
modern original si revolutionar, de valoare mondialā, fārā îndoialā..
Bogdan Roman Uriciuc: Las-o moartă că pute! Câtă vreme nu și-a uitat
originile, degeaba încerci să-l (să ne ) împroști cu rahat! Ție-ți pute România și românii
ei. Mie nu! Și, Dumnezeu să mă ierte, că nu-s nici eu român curat, și nici
strămoșii mei ușă de biserică. Dar mi-s dragi vecinii, prietenii, colegii de
muncă, chefurile, băutele cu ei... Tu cu ce, boala, te lauzi? Am uitat eu
despre Brâncuși mai mult decât ai să știi tu vre-o dată. Toată viața a gândit
și s-a comportat ca un țăran inteligent chinuit de un dor de cunoaștere care
prin disciplina, munca și încăpățânarea de țăran a ajuns la genialitate. Nu
este singurul nici din lume, și nici din România. În schimb tu rămâi un
mahalagiu (modern-cocalar) infect și sfertodoct cu care, oricărui om cumsecade
i-ar fi rușine să stea de vorbă! Să-ți fie limpede: dacă m-ar înjura Brâncuși,
aș sta și m-aș gândi de ce (pentru că mintea lui mergea de zece ori mai repede
ca a mea); în schimb , dacă m-ai înjura tu, repede ți-aș amesteca înălțimea cu
lățimea, ca unui aflător în seamă netot ce ești!
Cristian Saileanu: al "nostru", ubuntule?
pai, de cand esti tu roman? spune'mi ce sculptori a dat tzara ta, aia
de'adevaratelea a ta?
Brancusi a
fost un sculptor modern remarcabil si remarcat acolo unde activa si Auguste
Rodin. Cum ma intereseaza arta si rasfoiesc des culegeri de arta, nu de putine
ori dau de imagini cu sculpturi brancusiene, si note de lauda. Dar arta se
plateste si este nevoie de o piata pentru faima. Ma indoiesc ca Michelangelo
sau Rafael ar fi supravietuit fara Florenta si familia di Medici. La fel cu
Brancusi, ma indoiesc ca ar fi ajuns faimos daca nu ar fi trait la Paris. Cati
dintre marii sculptori romani contemporani sunt cunoscuti in afara tarii
(Romulus Ladea, sau Gheza Vida?) Din pacate piata romaneasca nu putea sustine si
promova la scara mondiala un asemenea artist, si ma indoiesc ca ar putea s-o
faca in zilele noastre
Barbu Brailoiu: cei doi artiști plastici, deveniți legatarii săi universali, au fost Alexandru Istrati
și soția lui, Natalia Dumitresco, foarte apreciați la Paris, în anii 60-80. de
ce atâta discreție asupra lor? Coloana i-a fost comandată de guvernul
Tătărescu, pentru a marca, în 1916, 20 de ani de la luptele armatei române pe
valea jiului.de aceea, titlul inițial a fost „Colana recunoștinței fără
sfârșit”. dar s-au întârziat finanțările, totul s-a complicat, amânat... ca la
români. explicația dată de sculptor asupra semnificației este mult mai
„buruienoasă” - se referă la soarta poporului român: mereu strâns de c...e,
mereu eliberându-se și înălțându-se. numele de „Coloana infinitului” i l-a dat
tot Brâncuși, după ce a suprins doi țărani examinând-o, la început cu mirare,
iar unul dintre aceștia concluzionând că „suie la cer” (tot Brâncuși a povestit
episodul). la începutul anilor 50, comuniștii au vrut să o dărâme. n-au reușit,
deși au tras cu tractoarele de ea, din auza prostiei (dacă legau cablurile cu 1
m mai sus, o făceau praf) și atunci, ca semn al desconsiderării, au mutat în
jurul ei obosrul de vite - există fotografii din presa vremii, cu vaci și cai
legați de Coloana infinitului.
Alexandru Marin: Iată ceva nou și foarte
interesant despre Brâncuși și Calea Eroilor.. “Ansamblul
sculptural de la Târgu Jiu creat de Constantin Brâncuși conține în sine un mare
potențial energetic bine camuflat într-un memorial. Calea eroilor poate deveni
un traseu inițiatic dacă este parcursă într-un anumit fel cu anumite etape
cognitive, emoționale și cu intenții specifice. Nu oricine o poate face, dar
foarte mulți oameni cu mintea deschisă pot să-și descopere adevărata valoare pe
această cale și pot beneficia de un salt calitativ în viața lor.”
Dumitru Hristenco: Am găsit articolul pe
autoinitierea.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu