GRIJA
MAREȘALULUI
Florin Costinescu – Alexandru Moraru
– Victor Teișanu - Ben Todică
FLORIN COSTINESCU
Române, mai trăiești
Române, mai trăieşti, mai ai suflare
?
Parcă-i purta la cap o lumânare…
Eşti încă viu ? Mai ştii ce-i bucuria
?...
Te-ai cununat cumva cu agonia ?
Te văd umblând prin colburi şi
paragini,
iar drumul ţi-e de-o vreme pe la
margini,
cauţi ceva anume ? Vreo frântură
dintr-o sămânţă pusă, hăt, în arătură
?
Mai cauţi rodul ? Ia-l de unde nu e…
doar soarele pe boltă încă suie,
tu îl priveşti şi te-amăgeşti cu
gândul
că în curând îţi va veni şi ţie
rândul,
Tot dai la alții, luându-ți de la
gură,
nimic nu mai e-al tău în bătătură,
te uiți mirat cum dispărură toate
si te întrebi- ce fac acuma frate?
Acolo unde-i locul gol îți era masa,
la care ți-aduseși cândva mireasa,
iar dincolo, spre pod, era o scară
pe care-ți coborai sacii spre
moară...
Aveai pe-atunci si regi, aveai
regine,
dar te aveai, române, și pe tine...
acum te cauți într-un altădată,
cu viața răstignită și prădată...
Nu scapi de Mioriţa ta, ţi-e dragă,
dar ea, sărmana, nu-ţi bagă-n desagă,
iar pentru ea ocări primeşti destule,
și nu porumb sau altele-n pătule.
Române, mai trăieşti, mai ai suflare
?
Acordă-ţi ţie însuţi îndurare
și somnul lasă-l, plânsul de asemeni,
încearcă după cum ai fost, să-ţi
semeni…
Pentru cei proști, române, spune
slova,
fie că-i vorba de Ardeal, Muntenia,
Moldova,
tu foloseai,distrându-te, ardeiul,
dar pentru hoți și trădători – doar
reteveiul!
Acum te-a napadit amar duhul
blandetii
de te-ngropara boala ,hotii si
scaietii,
Ce mai astepti ,prapastia-i aproape
si Cel de Sus e...sus,n-o sa te scape
ALEXANDRU MORARU
Grija Mareşalului Ion Antonescu
pentru repatrierea românilor deportaţi de sovietici în Kuban şi Crimeea
La sfârșitul
lunii august curent, ziarul Națiunea a publicat articolul semnat de George V.
Grigore „Fenomenul Petrache Lupu de la Maglavit" din care am depistat o
secvență despre război și mareșalul Antonescu. Și anume: „Apoi România a intrat
în război şi bărbaţii au fost luaţi în armată. Lumea a început să se teama,
crezând că acesta este sfârşitul propovăduit de Petrache Lupu. Acum soseau
focul, durerea şi sărăcia, provocate de Dumnezeu. Generalul Antonescu l-a
chemat atunci pe cioban şi l-a luat cu el în avion. Au zburat pe deasupra
frontului, şi Petrache a spus o rugăciune pentru soldaţii români. Generalul i-a
arătat pe pământ un fir argintiu, şerpuitor: era Donul. Unde râul făcea un cot,
acolo era linia întâi a frontului. Petrache a privit şi după ce a spus
rugăciunea, şi-a întors ochii către general: „Războiul se pierde. Vin şi trec
ruşii". Atât i-a spus generalului. La aterizare, acesta a dat ordin să nu
cumva să ajungă aşa vorbă la soldaţi, să îi demoralizeze".
La Cotul
Donului a fost de fapt cel mai mare dezastru al Armatei Române din istorie,
unde au căzut mai mult de 200.000 de ostasi romani (în unele documente și
materiale 150.000). Se scriu însă foarte puţine despre acest subiect. Nu se
ştie de ce, dar presupunem că și dezastrul pe o scară atât de mare a făcut ca
opiniile despre eveniment să fie diferite. Nemții dădeau vina pe români,
românii pe nemți, nemții pe nemți, românii pe români, ungurii pe italieni... ca
la razboi. Armata Sovietică, după ce a primit ajutoare considerabile de la
aliați, încerca de luni bune să respingă forţele Axei și arunca în luptă toate
forţele disponibile. Atât de necesară le era această victorie, încât datorită
inconsistenţelor de productie trimiteau în luptă câte un radio la patru
tancuri, celebrul sistem o puşcă la doi oameni şi comisarii N.K.V.D. cu
mitraliera în spatele trupelor ofensive. Adică, era ori la bal ori la cimitir
pentru armata sovietică. Punctele de trecere peste Don erau două poduri, pe
care comandamentul român le-a vrut distruse, însă din cauza legendarei
încăpăținări germane acest lucru nu s-a întâmplat.
Armata
Română epuizase echipamentul de lupta antitanc și cerea insistent aliatului
german o reînarmare corespunzatoare pentru a se susține frontul fără pierderi majore,
dar nici asta nu s-a realizat.
Pe 19
noiembrie 1942, Armata Roşie a declanşat Operaţiunea „Uranus". Unităţile
sovietice, aflate sub comanda generalului Vatutin erau constituite din trei
armate complete: Prima Armată de Gardă, Armata a 21-a şi Armata a 5-a de
Tancuri, toate având un total de 18 divizii de infanterie, 8 brigăzi de
tancuri, 2 brigăzi motorizate, 6 divizii de cavalerie şi o brigadă antitanc.
Pregătirile pentru atac au putut fi auzite de români, care au cerut neîncetat
întăriri, dar au fos refuzaţi din nou. Slab echipată şi copleşită numeric,
Armata a 3-a Română a fost pur şi simplu pulverizată de atacul masiv sovietic
după o luptă crâncenă de o zi, lăsând descoperit flancul Armatei a 6-a Germană.
O a doua ofensivă sovietică a fost lansată la sud de Stalingrad, în zona
apărată de Armata 4-a Română. Această armată, compusă în principal din unităţi
de cavarerie a cedat aproape imediat. Forţele sovietice şi-au continuat
înaintarea către vest într-o mişcare de învăluire, făcând joncţiunea lângă
oraşul Kalaci după două zile, încercuind fără scăpare forţele Axei. Aproximativ
250.000 de soldaţi germani, români şi italieni, ca şi câteva unităţi croate şi
o serie de unităţi auxiliare de voluntari au fost prinşi în acestă încercuire.
Alături de ei s-au aflat şi civili sovietici şi câteva mii de soldaţi sovietici
căzuţi prizonieri în luptele cu germanii.
Ceea ce nu
se prea știe este opinia celor de atunci, ca au fost trădați. Tradați de către
un anume general Constantin Sănătescu, cunoscut de fapt ca principal oponent al
mareşalului Antonescu. Practic, previziunile ruşilor, atacurile precise de
artilerie şi anihilarea Armatei a 4-a aproape imediată au fost lucruri
surprinzătoare pentru armata română, practic un masacru foarte exact și bine
elaborat. Sănătescu a fost singurul general român, care nu a fost împușcat
pentru înalta trădare sau încarcerat. La întoarcera in țară, Sănătescu a condus
primul și al doilea guvern după arestarea mareşalului Antonescu. Sănătescu a
fost ultimul general al Armatei Române înmormântat, în 1947, cu onoruri
integrale datorate gradului său. La preluarea puterii de către sovietici, a
fost înlăturat. Probabil, ceea ce nu știa, dar a aflat, este că nimeni nu are
încredere in trădători, mai ales cei în a căror favoare ai trădat.
La Cotul
Donului - 1942, în această mare tragedie românească, „s-au scurs un milion de
litri de sânge al unor români nevinovaţi"! (Vasile Şoimaru, patriot și
publicist din Republica Moldova). O mare parte a ostașilor și ofițerilor
români, au căzut cu moarte de erou în acest loc blestemat de toată românimea și
au fost îngropați în gropi comune, majoritatea drept necunoscuți. Sigur că este
cunoscută și cruzimea rușilor, care în timpul războiului, după bătăliile
câștigate, adunau cadavrele celor căzuți pe câmpul de luptă din armata adversă
și le dădeau foc. Cu acest lucru se ocupa un serviciu special, compus parţial
din criminali și tâlhari, eliberați din închisori și aduși pe front, plasați pe
primele linii ale frontului.
Pe frontul
Armatei a 3-a române şi a Armatei a 8-a italiene, la 16 decembrie 1942, ruşii
au reluat ofensiva la Cotul Donului, înaintând vertiginos spre vest. Armata a
3-a română a fost scoasă definitiv din luptă. După aceasta, rămăşiţele celor
două armate române au fost trimise în ţară pentru refacere şi reorganizare. Am
menționat că majoritatea militarilor români căzuți cu moarte de erou la Cotul
Donului și Stalingrad au fost acoperiți cu pământ chiar acolo, pe câmpul de
luptă. Cu toate acestea, în primele zile ale bătăliei, cei morți și grav răniți
erau transportați în spatele frontului, parțial în Basarabia, pentru cei
originari din Basarabia. Acest lucru îl confirmă documentele de arhivă
românești, confiscate de autoritățile sovietice și transmise arhivelor de la
Chișinău: actuala Arhivă Națională a Republicii Moldova (ANRM), actuala Arhivă
a Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova (A.O.S.P.R.M. - fosta
arhivă a C.C. a P.C.M.), actuala Arhivă a Serviciului de Securitate și
Informații a Republicii Moldova (A.S.S.I.R.M. - fosta arhivă K.G.B. din
R.S.S.M.) etc.
În cele ce
urmeză, prezentăm câteva documente de arhivă extrase din fondul arhivistic al
Prefecturii județului Tighina, pentru a depista eroii basarabeni, ostași și
ofițeri din cadrul Armatei Române, căzuți cu moarte de erou la Cotul Donului,
Stalingrad, Kuban, Sevastopol și alte localități.
DOCUMENTUL 1
Lista eroilor martiri din plasa
Tighina
Se certifică de noi prezentul tabel.
Prim-Pretor, Şeful cancelariei, F.112, inv.1, d.2209
DOCUMENTUL 2
PREFECTURA JUD. TIGHINA
TABEL cu eroii din cuprinsul jud.
Tighina căzuţi pe câmpul de onoare în lupta contra bolşevismului
F.112, inv.1, d.2209, f.246-247
DOCUMENTUL 3
ROMÂNIA
PROTOPOPIA Jud.Tighina
1943 luna Februarie ziua 6
Nr. 295
Priveşte:
Pomenirea Eroilor
Căzuţi la Stalingrad
DOMNULE PRIM-PRETOR,
Motivat de
ordinul Nr. 1838 din 6 Februarie c. Al Onor Prefecturei judeţului Tighina. Avem
onoare a vă ruga să binevoiţi a aproba şi dispune transmiterea pe cale
telefonică, cât de urgent posibil, a următorului ordin, tuturor parohiilor din
Plasă: „În conformitate cu ordinul Domnului Mareşal Ion Antonescu, Duminică 7
Februarie c., la ora 11.00 se va oficia Parastas în biserică, în faţa
autorităţilor civile şi militare, pentru pomenirea Eroilor căzuţi la
Stalingrad".
L.Ş.
PROTOIEREU (semnătura). D-sale, Domnului Prim Pretor al Plăşii Tighina
F.112,
inv.1, d.2209, f.14
Deși
războiul era în toi, probleme nenumărate în fața Conducătorului Statului, cu
toate acestea mareșalul n-a lăsat fără atenție repatrierea românilor deportați
de sovietici în diferite regiuni ale U.R.S.S., cum ar fi de exemplu Kuban,
Crimeia și alte regiuni. Fără prea multe explicații, deoarece documentele
vorbesc de la sine și fac lumină în situația creată și efortul administrației
românești în susținerea conaționalilor deportați de sovietici. Propunem un mic
set de documente de arhivă ale timpului, care confirmă grija permanentă a
mareșalului Ion Antonescu pentru toți românii.
Documentul 4
COMANDAMENTUL DE CĂPETENIE AL ARMATEI
DEPARTAMENTUL GUVERNATORULUI CIVIL
AL TRANSNISTRIEI
Direcţia Muncii
Nr. 39273 din 12 aprilie 1943
PREŞIDENŢIA CONSILIULUI DE MINIŞTRI
Cabinetul Militar B.B.T.
La adresa
Dvs. Nr. 571.377/1943, cu privire la colonizarea în Transnistria a românilor de
la Est de Bug, avem onoare a vă aduce la cunoştinţă următoarele: Propunerile
noastre cu privire la organizarea planului de repatriere a populaţiei de
origine etnică română de la Est de Bug, expuse şi în adresa noastră cu Nr.
25298 din 10 Martie 1943, sunt următoarele: Pentru a face loc coloniştilor în
Transnistria, prin adresa susmenţionată am propus şi propunem în primul rând
evacuarea şi trecerea peste Bug a evreilor şi ţiganilor, operaţiune care
necesită un acord cu Autorităţile Germane de la Est de Bug şi în al doilea rând
evacuarea restului de populaţie de origine neromână din localităţile destinate
colonizării în alte localităţi ale Transnistriei. Plasarea coloniştilor să se
facă nu pe Bug, cum se prevede în adresa cu Nr. 2683 din 1 Februarie 1943 a
Subsecretariatului de stat al Românizării, Colonizării şi Inventarului, ci pe
malul stâng al Nistrului, în localităţile cu populaţie în majoritatea
ucraineană, situate în regiunile cele mai fertile, în vecinătatea terenurilor
ce oferă multiple posibilităţi de utilizare a braţelor de lucru şi în special
în localităţile cele mai înfloritoare, care vor fi îndeaproape pregătite şi
organizate pentru colonizare. Deplasarea coloniştilor să se facă numai în mase
compacte, concomitent cu deplasarea populaţiei ce se evacuează din localităţile
destinate colonizării, pentru ca populaţia ce se deplasează să-şi poată
continua activitatea şi pentru a se evita fricţiunile între colonişti şi
evacuaţi. Instrucţiunile ce le necesită organizarea colonizării o vom întocmi
după ce vom avea răspunsul la cele propuse prin adresa noastră cu Nr. 25.298
din 10 Martie 1943 şi prin cea de faţă. În ce priveşte refugiaţii aflători la
Tiraspol şi cei ce vor mai sosi pentru triere, am dispus încă de la data de 18
Martie 1943 să fie plasaţi provizoriu şi utilizaţi la diferite munci în
regiunea Tiraspol.
L.Ş.
GUVERNATOR (semnătura)
DIRECTORUL
MUNCII - Dr.Gh.Balcăş (semnătura)
F.706,
inv.1, d.262, f.168a
La sfârșitul
lunii august curent, ziarul Națiunea a publicat articolul semnat de George V.
Grigore „Fenomenul Petrache Lupu de la Maglavit" din care am depistat o
secvență despre război și mareșalul Antonescu. Și anume: „Apoi România a intrat
în război şi bărbaţii au fost luaţi în armată. Lumea a început să se teama,
crezând că acesta este sfârşitul propovăduit de Petrache Lupu. Acum soseau
focul, durerea şi sărăcia, provocate de Dumnezeu. Generalul Antonescu l-a
chemat atunci pe cioban şi l-a luat cu el în avion. Au zburat pe deasupra
frontului, şi Petrache a spus o rugăciune pentru soldaţii români. Generalul i-a
arătat pe pământ un fir argintiu, şerpuitor: era Donul. Unde râul făcea un cot,
acolo era linia întâi a frontului. Petrache a privit şi după ce a spus
rugăciunea, şi-a întors ochii către general: „Războiul se pierde. Vin şi trec
ruşii". Atât i-a spus generalului. La aterizare, acesta a dat ordin să nu
cumva să ajungă aşa vorbă la soldaţi, să îi demoralizeze".
La Cotul
Donului a fost de fapt cel mai mare dezastru al Armatei Române din istorie,
unde au căzut mai mult de 200.000 de ostasi romani (în unele documente și
materiale 150.000). Se scriu însă foarte puţine despre acest subiect. Nu se
ştie de ce, dar presupunem că și dezastrul pe o scară atât de mare a făcut ca
opiniile despre eveniment să fie diferite. Nemții dădeau vina pe români,
românii pe nemți, nemții pe nemți, românii pe români, ungurii pe italieni... ca
la razboi. Armata Sovietică, după ce a primit ajutoare considerabile de la
aliați, încerca de luni bune să respingă forţele Axei și arunca în luptă toate
forţele disponibile. Atât de necesară le era această victorie, încât datorită
inconsistenţelor de productie trimiteau în luptă câte un radio la patru
tancuri, celebrul sistem o puşcă la doi oameni şi comisarii N.K.V.D. cu
mitraliera în spatele trupelor ofensive. Adică, era ori la bal ori la cimitir
pentru armata sovietică. Punctele de trecere peste Don erau două poduri, pe
care comandamentul român le-a vrut distruse, însă din cauza legendarei
încăpăținări germane acest lucru nu s-a întâmplat.
Armata
Română epuizase echipamentul de lupta antitanc și cerea insistent aliatului
german o reînarmare corespunzatoare pentru a se susține frontul fără pierderi
majore, dar nici asta nu s-a realizat.
Pe 19
noiembrie 1942, Armata Roşie a declanşat Operaţiunea „Uranus". Unităţile
sovietice, aflate sub comanda generalului Vatutin erau constituite din trei
armate complete: Prima Armată de Gardă, Armata a 21-a şi Armata a 5-a de
Tancuri, toate având un total de 18 divizii de infanterie, 8 brigăzi de
tancuri, 2 brigăzi motorizate, 6 divizii de cavalerie şi o brigadă antitanc.
Pregătirile pentru atac au putut fi auzite de români, care au cerut neîncetat
întăriri, dar au fos refuzaţi din nou. Slab echipată şi copleşită numeric,
Armata a 3-a Română a fost pur şi simplu pulverizată de atacul masiv sovietic
după o luptă crâncenă de o zi, lăsând descoperit flancul Armatei a 6-a Germană.
O a doua ofensivă sovietică a fost lansată la sud de Stalingrad, în zona
apărată de Armata 4-a Română. Această armată, compusă în principal din unităţi
de cavarerie a cedat aproape imediat. Forţele sovietice şi-au continuat
înaintarea către vest într-o mişcare de învăluire, făcând joncţiunea lângă
oraşul Kalaci după două zile, încercuind fără scăpare forţele Axei.
Victor TEIȘANU
UN CATEHISM POETICO-EPIC
Despre
Nicolae Dabija am scris în câteva rânduri, subliniind de fiecare dată lejeritatea
sa de veritabil prestidigitator în mânuirea limbii române. Noul volum, „Așchii
de Cer” (Editura pentru Literatură și Artă, Chișinău, 2018), reconfirmă cu
asupra de măsură această abilitate. Avem de-a face cu o lucrare-mozaic, adunând
între coperți fragmente („așchii”) de cele mai diverse proveniențe. Sunt 599 de
„așchii”, unele sub forma narațiunii, mai extinse, altele, compuse din cuvinte
puține, cu aspect aforistic. Se circumscriu unor zone care, prin definiție, nu
prea consonează : politică, artă, filosofie, religie, istorie, medicină,
educație, democrație și dictatură, sat și oraș, copilărie și maturitate sau
senectute. Toate unite însă printr-o haină stilistică inconfundabilă și mai
ales prin acea ubicuă atitudine de empatizare sau polemizare cu subiectul.
Așadar,
poziționarea lui Nicolae Dabija față de „așchiile” sale este bivalentă:
critică, dacă vorbim de ceva care încalcă standardele etice ale scriitorului,
sau elogioasă, când subiectul abordat se încadrează în aceste standarde. E
limpede însă că autorul se simte confortabil și ca moralist, în buna tradiție a
termenului. Astfel, criteriul moral devine hegemonic, dictând tonul
discursului. Încât și vocabula așchie se încarcă de emoții cu semn pozitiv :
„Nu există Neam mai frumos pe lume ca această așchie de Neam românesc care m-a
înfiat”, afirmă Nicolae Dabija relativ la Basarabia. Dar o face cu durerea
imposibil de vindecat că pământul din stânga Prutului continuă să fie o „așchie
de țară în afara Țării”. Când se numesc „așchii de cer”, atunci cu siguranță
este sugerată, în contul lor, o valoare spirituală.
Însă
problema Basarabiei rămâne permanent pe tapet, devenind obsesivă. Indiferent pe
unde ne-ar purta la un moment dat harul său iscoditor, Nicolae Dabija se
întoarce întotdeauna la istoria mutilată a străvechiului teritoriu românesc
înstrăinat. Sistematic, aceasta va fi prisma prin care sunt priviți și judecați
contemporanii, dar și înaintașii, cu toate faptele lor. Carența morală a
prezentului, ne spune scriitorul, vine mai cu seamă din anihilarea credinței și
etosului creștin, săvârșită în lunga perioadă de ocupație bolșevică și atee:
„Ce tristă istorie am avut, dacă la 1665 Chișinăul avea 17 biserici, iar acum,
după 350 de ani de zidiri bisericești, sunt doar 16!”.
Apărând
sacralitatea ființei, ca sursă de libertate și speranță, autorul nu ezită
câtuși de puțin să combată totuși festivismul și excesele îndoielnice din sfera
ortodoxiei basarabene. Exemplul ales este elocvent: cum în stânga Prutului se
acceptă atât stilul vechi cât și cel nou al calendarului, înseamnă că cele 183
de sărbători oficiale, dublându-se, dau cifra de 366, ceea ce, să recunoaștem,
e cam mult pentru un singur an.
Drama
Basarabiei cotropite și supuse unui regim de teroare ocupă în carte un spațiu
semnificativ. Referințele sunt în majoritate despre anii sumbri de după 1940,
cu deportări, deznaționalizare și genocid. Aici găsim pagini memorialistice de
impresionantă consistență și diversitate faptică. Din multitudinea de secvențe,
unele aflate la limita senzaționalului, se încheagă un tablou tulburător, cu
ființe umane și destine pulverizate de malaxorul politic, într-o amețitoare
sarabandă tragică. Întâmplările avute în vedere se întrec în accente
zguduitoare, egalând adesea spectaculozitatea romanelor de aventuri. Spre a le
feri de barbaria ocupantului sovietic, preotul și locuitorii unui sat, în
deplin consens, au ascuns odoarele, icoanele și cărțile bisericești în scorbura
stejarului multisecular din curte. De-acolo bunurile au fost recuperate, de
către supraviețuitori, abia după 1990. Într-un lagăr din Siberia, iarna, din
cauza pământului înghețat, sicriele cu morți erau duse la pădure și fixate cu
sfori în rămurișul copacilor, la adăpost de atacul sălbăticiunilor. Imaginea
sutelor de sicrie legănate noaptea de vânt ar putea inflama până și cea mai
palidă imaginație. Sau povestea câinelui Bobu, care-și așteaptă, fidel, timp de
9 ani stăpânii deportați în ghețurile arctice, apărând gospodăria de neaveniți
și murind apoi fericit, imediat după revederea cu sărmanii întorși din gulag.
În aceeași notă și istorioara cu mărul ajuns întâmplător pe masa unor
deportați: fructul este privit de toți ca o minune cerească și sacrificat
ritualic într-o zi de duminică, spre a fi dăruit copiilor.
Din
capitolul ororilor n-ar putea lipsi episodul cu fetița de șase ani, surdomută,
deportată și ea peste Urali, lângă cei maturi, deoarece „calomniase puterea
sovietică”. Dar este o atrocitate care le întrece în cruzime pe toate
celelalte: aflăm că la 22 iunie 1941, când armata română trecea Prutul, la
Ivdel, închisoarea siberiană pentru basarabeni, au fost împușcați, ca
răzbunare, o mie de oameni dintre deținuți. Alți o mie, când românii au intrat
în Chișinău ; încă o mie, când trupele noastre au trecut Nistrul. Și tot așa,
alte mii când s-a cucerit Odesa, ori s-a ajuns în Crimeea, apoi la Stalingrad
și la Cotul Donului.
Dincolo de
ferocitatea torționarilor, reflectând de fapt specifice metehne totalitare,
cititorul va putea savura cu voluptate pagini narative de maximă acuratețe
estetică. Nicolae Dabija pare adesea un magician al combinațiilor sintactice,
generatoare de insolite metafore. Îi reușesc de minune invențiile cu aspect de
calambur, ori numeroasele panseuri de factură ontică și filosofică, alcătuite
din două enunțuri aparent disjunctive, precum: „Mai ușor poți împăca doi regi
care se ceartă de la un regat, decât două femei care se ceartă de la un
bărbat”. Sau: „Când ești așteptat undeva cu drag, chiar dacă întârzii, ajungi
totdeauna la timp”.
Câteva
excelente cugetări dau seamă despre măreția și superioritatea spiritului în
comparație cu materia: „Prin faptul că se reflectă într-o băltoacă, soarele nu
devine mai murdar, nici băltoaca mai curată”, ori „Cei care scuipă spre Cer nu
pot murdări Bolta, oricât și-ar opinti flegma”. Tot așa cum o amară experiență
istorică produce cugetări nu tocmai onorante pentru făcătorii de revoluții,
când în fond acestea „se rezumă, până la urmă, nu la visul sclavului de a fi
liber, ci la visul sclavului de a fi stăpân și de a avea, la rându-i, sclavii
săi”.
Amintirile
copilăriei, sau evocarea părinților și bunicilor, dar mai ales a mamei
Cristina, sunt momente de grație pentru poetul și prozatorul care sălășluiesc
armonios în ființa lui Nicolae Dabija. Efluvii nostalgice în tandem cu
sentimentul paradisului pierdut, dar dăinuind fabulos în memorie, ca și
amprenta vremii care curge implacabil, se unesc într-o construcție narativă
rezistentă. Rafinamentul elaborat și vibrația trăirii neîngrădite par a nu se
stânjeni reciproc. Așa cum nici șarjele ironice și umorul abundent,
revărsându-se peste tot precum o lavă incandescentă, nu afectează echilibrul
aproape clasic al edificiului, în pofida faptului că zidarul este un
iremediabil romantic.
Artist care
surprinde necontenit prin mobilitatea spiritului, Nicolae Dabija, mereu
disponibil la dialog chiar și cu prezumtivii inamici, oferă aici importante și
necesare clarificări literare, ținând de doctrină și paradigmă. Din multele
pagini pe această temă, mustind de inteligență și fantezie, se rețin
sinceritatea și esența morală a mecanismului său de creație. Ni s-ar părea de
asemenea impardonabil să omitem sclipitoarele sale interpretări din universul
biblic. Este, din acest punct de vedere, un redutabil tâlcuitor,
Ben TODICĂ
B E N E D I C T U S
(I) (1) SINUCIDERE
Vezi tu că
eu am fost complet singur, aveam tot ce-mi trebuie, material, aveam emisiunea
la radio care îmi aducea un fel de satisfacţie profesională şi de a contribui,
însă eram singur, iar comunitatea nu(ts), nu răspundea cumva muncii mele, să
dea telefoane, să spună le-a plăcut, nu le-a plăcut, să-njure, să felicite. Şi
făceam asta de ani de zile şi de fiecare dată mă întorceam acasă într-o casă
goală, mă aşezam pe marginea patului şi stăteam până se întunecă afară şi mă
gândeam la rostul vieţii. Ce rost au astea toate, să fii singur. Dar vezi tu că
muncind să-ţi câştigi existenţa şi să contribui şi la muncă voluntară, la munca
asta artistică cerând un efort deosebit şi timp, într-un fel te izolează de o
viaţă reală, adică, la urma urmei, eu trăiam într-o lume virtuală. Şi într-o zi
am zis că nu mai are rost şi am simţit că nu mai are sens nimic în jurul meu şi
am zis că o soluţie ar fi poate sinuciderea.
Şi mă şi
imaginam deja pe un scăunel cu o frânghie legată de gât, deja umblam după ele
în gândul meu prin casă, prin garaj. Şi când am fost decis s-o fac, sună
telefonul, care mă deranjează de la drumul meu şi chiar am vrut să-l ignor, sau
poate-l ignoram dacă telefonul nu insista, fiind în altă cameră. Şi m-am dus cu
intenţia să-l deconectez. Şi, punând mâna pe el, am răspuns într-un fel
automat. Înăuntru o voce de doamna cu un accent, vorbea în engleză, de
sârboaica am dedus eu, care mă întreabă dacă eu sunt dl Benedictus de la radio
şi mă roagă să nu mă supăr dar că a auzit despre mine de la o familie şi c-ar
vrea să se întâlnească cu mine să stăm de vorbă.
Mi-a spus că
e austriaca, are doi copii, c-a avut recent un accident de maşină în care soţul
i-a murit, că au o fabrică de pâine, că are mici probleme şi ar vrea să mă
cunoască să stea de vorbă cu mine... Are nevoie de ajutorul meu, dacă pot s-o
ajut. Bineînţeles că n-aveam eu chef să ies din casă la ora aia, că eram pornit
pe un alt drum. Însă ea a insista ca să ne întâlnim acum şi am zis că haide s-o
ajut, să văd ce vrea, şi pe urmă...
Şi mi-a dat
întâlnire într-o suburbie la vreo zece km de casă, în Charlston, la jumătatea
drumului, la un McDonald’s. Zic, cum o să vă cunosc? Dar ea avea o voce, cum am
zis, de femeie de ţară, un accent sârbesc, un om mai simplu, nu elevat. Şi ea
mi-a zis, nu-ţi fă probleme, eu o să te recunosc pe tine, mă aştepţi în parcare
şi doar ieşi din maşina să te văd. Pentru că ea mi-a văzut poză la familia
respectivă şi mă cunoaşte.
M-am urcat
în maşina mea Nissan Gazel şi m-am oprit în parcarea din Charlston, de la
McDonald’s. Am stat şi am aşteptat, afară, mă uitam la fiecare maşină care
intră şi fiecare persoană care ieşea îmi imaginam că aia e persoana şi încercam
dinainte să prezic sau să deduc ce probleme avea, cum s-o ajut. Arătarea şi
felul să sugereze de ce natura să fie ajutorul meu.
Şi la un
moment dat apare în parcare un BMW decapotabil alb şi o puştoaică de vreo 18-19
ani, superbă, care parchează lângă maşina mea. Bineînţeles că eu m-am uitat
peste ea, mai departe, aşteptăm o femeie necăjită, femeia din telefon. Gagica
asta se dă jos din maşină şi vine ea la mine, în loc să intre în McDonald’s.
Şi-mi spune, d-stra sunteţi Ted Benedictus? La care, automat, m-am gândit ce
drac de ajutor să-ţi dau eu ţie, când eu sunt un pârlit, iar tu cu maşina asta
luxoasă şi figura, corpul, arătarea ta poţi să fuţi o juma de stradă, să te
umpli de bani şi să-ţi rezolvi problemele oricât de mari ar fi.
Şi ea mă
invită înăuntru, dacă am timp, să stăm la o cafea... Şi începe să-mi
povestească problema ei. Că ceva timp în urmă a avut un accident de maşină şi
i-a murit soţul şi că a rămas singura împreună cu business-ul şi copiii şi că
umblă să caute să găseasc pe cineva cu care să-şi unească viaţa şi că a auzit
că sunt cinstit şi stau singur. Şi îmi propune să vadă dacă vreau să ne
cunoaştem. Ce drac să-i zic! Asta era o întorsătură nu ştiu cum. Ciudată. BMW.
Frumuseţea asta din faţă, Vernusu', business-ul, ea are bani, nu trebuie să
facă nimic.
Acum juma de
oră căutam frânghia prin casă. Şi îi zic, bine, o să ne cunoaştem şi dau să
plec, să mă ridic. Mai îmi dai telefon şi vedem, nu ştiu când eşti tu liberă,
când sunt eu liber. Dar îmi zice, nu, acum vreau să vin cu tine acasă, să văd
cum stai, este posibil? Pentru că nu vreau ca să-ţi dau timp să te pregăteşti
tu să mă primeşti. Vreau să-l cunosc pe adevăratul tu. Este posibil?
Ok, n-am
nimic de ascuns, poţi să vii. Şi a zis, uite, tu mergi în faţă şi eu te urmez.
Şi-am adus-o acasă, am intrat, am aprins luminile, i-am dat voie să inspecteze
casă, i-am arătat cum stau. A fost impresionată de cantitatea de muzică şi
varietatea pe care o aveam, i-am arăta şi poze de familie, cum a cerut. Cercetă
cu mult interes tot. Bineînţeles că nu-mi trecea nimic prin cap pentru că
pentru mine era oricum un sfârşit de drum.
Şi pe urmă
i-am pus nişte muzică, am servit o cafea, una-alta, şi cu o încântare cumva s-a
apropiat de mine şi mi-a spus că sunt ceea ce îşi doreşte. Şi mai un pahar de
vin, mai un dans, am început să ne sărutăm, şi-am început să ne dezbrăcăm şi să
stingem lumina, muzică, şi nu-mi venea să cred cum o tipă cu un corp, un copil,
aparent, ca arătare, practic, şi frumoasă, sigur că ne-am încleştat şi am făcut
dragoste, şi bineînţeles că pe urmă am început iar să bem şi să stăm de vorbă
dezbrăcaţi în pat, la un pahar de vin, şi, la un moment dat, îmi spune că-i
place foarte mult de mine şi nu ştiu ce, şi că vede că sunt un om foarte onest,
cinstit. Zice că ar vrea să-mi destăinuie ceva, dar nu ştie cum reacţionez.
M-am
schimbat dintr-odată la 90 de grade, mi s-a urcat sângele la cap şi i-am zis,
te pomeneşti că tu nu eşti măritată şi n-ai nici copii, şi că eşti fata cuiva,
că poţi să ai 17 ani sau 18 ani, şi mă poţi băga în belea. Ea a zis, nu-i asta,
m-a asigurat că nu e problema asta. Şi mi-a dat mai multe ghesuri (guessings,
guess) să vadă dacă ghicesc, să vadă, hai, care-i problema pe care o am?
Şi când a
văzut că sunt aşa de îngândurat şi serios, a zis că nu poate să-mi spună -
mâine, s-a sculat, s-a îmbrăcat şi a plecat.
(I) (2) MICHELLE PFEIFER II
Copilul
bătea la uşă. Tipul l-a văzut prin vizor şi s-a întors înapoi ca şi cum nu s-ar
fi întâmplat nimic. Ea, din dormitor, îl întreabă, cine e, dragă, la uşă. Nu e
nimeni. O fetiţă de câţiva
anişori se rostogoli pe perna în partea cealaltă continuându-şi somnul. El a
stins lumina.
A doua zi de
dimineaţă, el o luă de gât şi începu să ţipe. Dumnezeii mă-tii, să nu-l mai
prind pe fi'tu, să faci ceva, ce trebuie să-ţi car eu cozile, şi începu s-o
lovească violent cu pumnii, era fost boxer. Cu fata umflată şi plină de
lacrimi, Michelle se aranjă în oglindă, având o senzaţie de vomă, gândindu-se
cu durere la un alt avort, şi plecă la lucru.
La Fabrica
de vopsele din Sinaia nu erau nişte condiţii prea grozave ca muncitoare pentru
o femeie care fusese odată campioană de şah la tineret a României şi
directoarea cinematografului din Ciudanoviţa. Eu îi scrisesem în mai multe
rânduri, în cinci ani de când eram în Occident şi ea ezită mereu de frică să
nu-i iau copilul. Copilul de la uşa a fost fructul primei noastre iubiri, iar
ea era hăituită de situaţia în care ea era încolţită de ideea că eu o să-i iau
copuilul şi n-o să-l mai vadă niciodată, iar tâmpitul de lângă ea nu-l acceptă
în casă. Fetiţa din pat era a lor, făcută cu boxerul, asta o ţinea prada sau
înlănţuita, îi ţinea spiritul ei liber, c-ar fi vrut să zboarte, dar n-avea
unde.
Eu îi scriam
scrisori adresându-mă fiului meu, iar ea îmi răspundea la ele ca şi cum ea era
fiul meu. Aici a fost momentul când eu am iertat totul şi aş fi dorit-o înapoi,
dar acum era prea târziu. În vest, după ce m-am maturizat un pic, ieşind de sub
vraja tradiţională, am realizat că totul nu e decât un joc copilăresc chestia
cu gelozia, iar cei cinci ani de viaţă petrecuţi împreună erau de neegalat în
comparaţie cu un rahat din asta de gelozie sexuală.
Deodată se
auzi o sirenă puternică în toată fabrica şi lumea se întrebă înnebunită ce se
întâmplă. Ea era căzută jos ca o pasăre, cu fruntea descreţită, senină, ca o
pasăre care şi-a luat zborul spre ceruri sau spre libertate. Se otrăvise. S-a
sinucis. Acum copilul era al meu, nu mai era singur şi fetiţa era a boxerului,
dar amândoi orfani de mama.
(I) (3)
A doua zi,
Sinuciderea m-a invitat la restaurant. Dansăm înlănţuiţi şi recitam versuri în
limba romana, dacă ai şti tu ce-ţi spun, nemţoaico, n-or fi atât de dulci
chiuiturile elveţiene, fata îţi radiază sub hipnoză stihurilor mele, o hipnoză
dublă, că, de fapt, eu eram hipnotizat ca un şoricel în ochii şarpelui, totul
sclipea în jurul ei şi a feţei sale. Eram pe scena ei... Era în control. Eram
paralizat ca de şarpe. Ea controla totul în jurul ei şi făcea să strălucească.
Era o hipnoză.
Pe urmă ne
aşezăm la masă şi îmi spune viaţa ei. Sigur, pentru că eram şi eu curios, ce
vrea să-mi povestească, de ce-i e frică de reacţia mea dacă îmi spune adevărul.
Mi-a zis că are doi copii. Sunt pe picioarele lor, să nu mă sperii la
propunerea ei de a-şi uni viaţa cu mine, cumva, ştii. N-o să duc lipsă de
nimic, are două fabrici de pâine, una în Australia şi una în Elveţia, numai să
fiu loial. Soţul a iubit-o foarte mult şi ea l-a iubit pe el, dar viaţa merge
înainte şi...
Şi ne-am
ridicat şi am plecat în parcare şi, sărutându-ne, am început s-o dezbrac de
atâta elegantă de pe ea, de parcă dezbrăcăm împăratul Franţei, spre sâni, ca pe
drumul de ea forjat deja în noaptea trecută. Actul ăsta odată iniţiat era
întrerupt de zgomotele trecătorilor, mame cu copii, nu era o parcare mică. În
momentul în care eram împletiţi pe calea asta euforică, depuierea ei fiind în
trepte, cu fiecare parcă desfăceam o ceapă de fiecare dată având o senzaţie
extraordinară, şi pe urmă mai apărea un zgomot din afară care ne distrăgea şi
mai generă un strop de adrenalină în sângele nostru, era un fel de dragoste cu
sare şi piper.
Dar natura
parcă era în favoarea noastră, care ca o floare de lotus a-nvaluit toată maşina
şi toate direcţiile într-o perdea groasă de ceaţă şi acum, ca să ne protejeze,
să ne dăm drumul, ne vedeam protejaţi vizual şi nu ne mai interesa ce e afară.
Am început s-o dezbrac mai adânc, am lăsat scaunul meu jos şi, sărutând-o, am
trecut-o uşor peste schimbătorul de viteze în poalele mele. Cu hainele frunzărite
pe ea, arata ca o lebădă.
Acum să
descriu actul sexual, cum i-am înfipt-o. S-a lăsat cu ochii închişi, şi şi-a
dat drumul în jos ca să nu piardă niciun rând din boabele ştiuletelui care a
futut-o aseară. Ia uite ce fericită sunt, parcă-mi spunea Sinuciderea, şi tu
voiai să pleci după frânghie în garaj. Şi nu ne mai săturam. Da' tu ştii că
chestiunea asta cu ţinerea futaiului atâta de mult... Cu atâta adrnalina
futaiul tine cât vrea dumnezeu, aici chinezii sun meşteri. Ca futaiul nu este
numai datul din cur, e mult mai complex. Am dus-o la maşină şi a plecat acasă.
(I) (4)
Noi facem
tolstoism din postmodernism. Ne pitulam într-o măreţie tolstoiană. Kareniana
era pe urmele mele? M-a luat pe mine pentru că sunt un băiat bun şi cei din jur
au convins-o să vadă şi alte laturi ale unui bărbat decât cele după care
alergau puştoaicele Sinaiei, calităţi pe care nu le aveau toţi. Îi plăcea de
mine pentru că eram inocent, băiat din Ciudanoviţa, nu din oraş rafinat, ea era
mai versată, vindea cravate la fabrică, iar unchi-său era mare goangă la partid
în închisoare. Toţi care o cunoşteau pe Michelle îi spuneau Fatsa.
Eram
căsătoriţi de cinci ani şi tocmai sosisem din delegaţie de la Feldioara, la
uzina R, de prelucrare a minereului de uraniu, din care Ceauşescu voia să
obţină bomba atomică, viitorul României, zicea el. Şi, printre altele,
jucându-mă cu fiul meu, care avea cinci anişori, îmi spune că mămica se joacă
cu nenea sub plapumă în patul celălalt şi că pe el îl lăsa singur în patul ăsta
să doarmă. Şi-atunci mi-a atras atenţia, am devenit curios, am zis că nu
vorbeşte el bine. Dar răutatea din om nu te lasa, ştii, că dacă treceam cu
vederea, poate că era în viaţă, şi eram împreună, dacă nu insistăm să spună
copilul mai mult, poate era tăticul, nu, era altcineva...
Şi pe urmă
am luat-o pe ea la întrebări şi i-am tras o palmă, până mi-a spus că e un fost
prieten din copilărie şi a venit să lucreze şi el la mină, că n-a putut să
scape de el, nu ştiu ce. Am aflat şi pe urma l-am cunoscut pe tipu' şi ne-am
luat la bătaie. Chestiunea este ca tipu' a fost un laş, a scos cuţitul şi m-a
tăiat. Nevastă-mea a fugit acasă, era la o vecină unde se framânta de ce o să
urmeze, iar eu am fost dus cu salvarea la spital.
Sigur că a
doua zi a venit la mine la spital ca o văduvă tristă, îmbrobodita, şi atunci
poate că era momentul s-o iert. Dar cum eram în salon cu încă opt persoane sau
zece, aia cunoscând de-acum povestea ăstuia tăiat din pat, au început să strige
după ea, curvo, s-o umilească. Ce, ţi-ai adus ibovnicul ca să-ţi omoare
bărbatul? Sigur că ea mi-a lăsat plasa, îmi adusese nişte fructe, eu priveam în
tavan cu ochii înlăcrimaţi, ea s-a întors şi a părăsit salonul, păşind drept,
plângând cu demnitatea muntencei care înfrunta umilinţă pe care o merită cumva.
Asta era un
moment pentru care o admir, în care era înconjurată de toţi lupii care o
huiduiau, din care orice persoană ar fi plecat văicărindu-se sau ţinându-se de
pereţi. Şi din momentul ăsta ne-am întâlnit doar la tribunal. Ea a rămas acasă cu
băiatul şi eu m-am mutat la părinţi. Eram de-o seamă, aveam 25 de ani.
M-am cerut
din nou acasă, unde erau radiaţii. Viaţa spre moarte, după fiecare intrare în
mina mureai câte o zi, era o moarte lentă, ca la o mie de metri adâncime nu
poţi să găseşti o groapă mai adâncă decât asta, cavou de coşciug.
După ce
tribunalul i-a dat copilul ei, pentru că în România copiii se dădeau mamei până
la vârsta de 11 ani, neţinându-se cont de partea vinei, şi-abia la 11 ani
copilul este întrebat unde vrea să stea, cu tata, sau cu mama, asta m-a pus pe
liber să pot pleca în jurul Pământui. Judecătoarea sau avocata care m-a apărat
pe mine era soţia inginerului Iulian Topală, un om cu mare viitor pentru
industria minieră românească, ale cărui invenţii şi inovaţii eu le filmăm în
subteran şi le prezentăm la conferinţele naţionale şi internaţionale pentru
promovarea tehnologiei miniere româneşti în străinătate.
Bine, că
acum ce să intru la ruşi, pentru că ruşii au plecat la ei şi au luat, deci,
tehnologia pe care ruşii au folosit-o în exploatarea minieră, ei nu au mai vrut
să o mai livreze României, şi atunci România a fost obligată să-şi formeze din
frânturi şi rămăşiţe de la ruşi să-şi creeze propria lor tehnologie pentru
exploatarea minieră. Şi, fii atent, odată cu căderea lui Ceauşescu, speranţele
şi proiectele şi visele acestui inginer Topala, prăbuşindu-se, el s-a spânzurat
de clanţa de la uşa dormitorului, unde l-au găsit soţia şi copiii întorcându-se
acasă.
Copil fiind,
găsisem în garajul flotilei de basculante un şofer spânzurat cu cureaua de la
ventilator pentru că îşi prinsese femeia futându-se în pat cu altul. Era
nemţoaica gagică. Mai şi plănuisem, cu o gagică unguroaică, cum să-l omorâm pe
bărbatu-său. Ca să vezi cât de proastă e lumea şi ei aveau doi copii frumoşi.
Şi bunicul meu, pădurar din Moldova, tot din curvăraie, l-au prins în pădure şi
l-au bătut cu patul puştii până şi-a scuipat plămânii. Toţi de la uraniu, în
afară de bunicu'.
(I) (5)
Trebuie
toate ţinute ca şi vârfuri de munţi, mai coborî într-o vale, nu le uniformizam,
nu devin orizontală. Tocmai cuminţenia mă întrerupe de la sinucidere. Am găsit
uşile şi geamurile sparte acasă la Sinucidere, după ce, cu zi înainte, mă
chemase la ea acasă s-o cunosc, mă tratase şi vizual şi fizic cu o atmosferă de
eleganţă şi aristocraţie care impunea respect şi calm şi linişte. Era o
bucătăreasă superbă, toate erau la locul lor, în bucătărie, în baie, în
dormitor, de parcă făceam parte din casa asta de nu ştiu când, ca toate erau pe
placul meu şi mi se potriveau, aveam şi pijama, halat de noapte, papuci, parcă
venisem la mine acasă.
După dus,
m-am dus în dormitor, ea era sub plapumă dezbrăcat, luminile de carte aprinse,
şi sigur că am început să facem dragoste, era în pielea goală, şi sigur că am
luat-o în toate stiulurile, şi căţeleşte, şi poziţia misionarului, cracii la
umăr, figura 48, nu ştiu, şi ea deasupra, kama sutra, chestiile astea, până am
căzut frânt. Totul era enjoyment total. Am căzut pe perne, vorbeam, nu ştiu de
ce am aprins lumina şi ea era fericită, faţa ei era toată plină de încântare şi
n-a realizat pentru moment ce se întâmplă, că privirea mea a aluneca în jos pe
corpul ei frumos modelat, şi a început să scaneze cicatricile de cuţit
chirurgical de pe corp, lucru care m-a înfiorat, la care ea a realizat, a tras
plapumă şi s-a acoperit. Văzusem pentru moment pe Frankenstein şi monstrul lui.
O tăietură de deasupra sânilor până jos la putsa, o tăietură în cruce sub sâni,
şi una pe mijlocul stomacului la buric. Dar cusăturile erau de aşa proastă
calitate ca acuma se vedea că un sac de cartofi cusut cu aţa de cânepă, că acum
din acea zână şi fecioara devenise monstru.
Şi a început
să-mi povestească de ce sunt toate astea, a început să-mi spună adevărul. C-a
văzut că m-a pierdut. A scos albumul cu poze şi a început să-mi arate copilăria
ei, că e olteanca, că vine dintr-un sătuleţ din Oltenia, că era o fată grasă,
cu ţâţe mari, fleşcăite, şi buci mari, un ghindoc, şi că toată viaţa a lucrat
în fabricile din Australia şi acum la urmă ca bucătăreasa la spital... şi toţi
banii pe care i-a agonisit i-a băgat în operaţii estetice, pentru că n-o iubea
nimeni. Avusese peste vreo zece operaţii, fiecare la 10-15 mii de dolari. N-am
ştiut ce să mai cred, mi se făcea milă de povestea ei şi o respectăm. Mi-a
câştigat compasiunea şi respectul, că, la urma urmei, Sinuciderea e şi ea o
fiinţă care-şi caută dragostea, încerca să se facă iubită.
Însă a doua
zi, când am găsit uşile sparte, i-am spus că eu nu pot face parte din povestea
ei, că secretul ei rămâne cu mine, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi ne
continuăm fiecare drumul său. Ea m-a mai sâcâit de câteva ori de-atunci,
venindu-mi la uşa eleganta foc, însă eu acum eram în realitate. Şi, mai târziu,
după ce a ieşit de la puşcărie, nu ştiu pentru ce delict, m-a sunat, a răspuns
fiul soţiei mele.
***
(II) (1)
Nu pot să
vorbesc la persoana lui. Ce le leagă pe-alea două, Sinuciderea, invazia
personală, iarăşi sinuciderea aborigenilor în puşcării. Pune întrebarea dacă nu
cumva statisticile de sinucidere ale australienilor nu sunt cumva determinate
de durerile acestora. Pentru că ei sunt un spirit liber de 40 de mii de ani şi
dintr-o dată am apărut noi cu civilizaţia, cu oraşele noastre de beton şi
claustrofobice ca nişte Bastilii şi dirijările astea regimentale ale populaţiei
în infrastructura vestului i-a făcut să ne deoache, să ne direcţioneze spre
chestiile astea de autosinucidere, pentru că ei nu ne pot rezolva pe noi fizic,
decât spiritual.
Faptul că am
venit noi şi i-am deranjat de la pescuit, le-am mai luat şi copiii, am intrat
în viaţa lor şi-i mai acuzăm şi de incest şi alcoolism, trăgându-i prin
tribunale şi puşcarii, sinucidere sigură pentru ei, care nu acceptă să li se ia
libertatea, pentru unul atât de liber ca aborigenul. Este ca şi cum ai acuza un
rechin că te-a înşfăcat de picior, tu fiind infractorul care i-ai invadat
teritoriul, el nefăcând nimic anormal, doar natural, i-ai fost hrana, erai în
teritoriul lui şi el te-a halit. Şi atunci, de două sute de ani, rasă albă a
hotărât că dacă nu poate să-i distrugă fizic, să-i invadeze prin încrucişare,
luându-le copiii şi transformându-i în slugi şi copii de înfiat, încrucişându-i
cu albi. Pui corciturile să intre în ei. Nu mai fac parte nici din ei, nici din
tine. Poţi să-i comanzi.
Nu rare au
fost cazurile când aborigenii maturi au venit să-şi claimuiască soţiile ca
legitime prin hotatarea lor tribală şi multimilenară. Aceştia de multe ori
fiind arestaţi şi duşi în tribunale, acuzaţi de incest şi rape, viol. Unii
chiar omorâţi la faţa locului de administraţia sau justiţia locală.
Ei au o
cultură orală. Fără scriere. De 50 de mii de ani, datina şi istoria le este
transmisă verbal printr-un mecanism social numai al lor, unic, în care familia
clasică, de mama, tata şi copii este formată din trei soţi la aborigeni.
Întotdeauna în familie se vor afla două soţii sau doi soţi. Întotdeauna va fi
un soţ sau soţie student şi un soţ sau soţie învăţător, incorporând în acest
învăţământ şi şcoala. Noi albii fiind împrăştiaţi cu şcoli, bunici, mămici,
tătici, bla-bla - părintele bătrân aborigen sau aboriginal, whatever,
iniţiindu-l pe cel tânăr în arta supravieţuirii, transmiţându-i prin poveşti,
cântec, joc şi secretele unei căsnicii fericite, toată istoria milenară a
părinţilor săi.
Nu cumva
toată această karmă se resfrânge asupra noastră, a albilor, care am venit şi
i-am disturbat din evoluţia lor? Nu este o poveste a mea, dar ei poate mă pun
să mă sinucid.
Şi acum mă
duc înapoi în povestea mea. De la aborigenii bătuţi în custodie, la o nemţoaică
încinsă din bătaie, pe pulpe în sus, din gelozie, de... Pentru el, iarăşi am un
respect deosebit, şi n-aş vrea... Sau asiaticul iradiat de la Ciudanoviţa care
îşi mânjea femeia la buzele pizdei cu creion chimic, ca la baia comună a
minerilor când ieşeau din mână, să-i urmărească pe toţi la pula să vadă carte e
mânjit cu creion chimic şi să i-o tragă cu o coadă de târnăcop.
Care suntem
nebunii, noi ciudanovițenii sau noi, Vestul? După ce a ieşit de la puşcărie,
Neigel, aborigenul, s-a căsătorit cu o englezoaică şi au făcut o fetiţă. După
naşterea ei, s-a trezit cu poliţia acasă, care i-a interzis să mai locuiască cu
ele împreună, forţându-l să se mute, iar soţia lui îl vizitează zilnic cu
fetiţa, pentru că e tatăl ei.
(II) (2)
Iordan
Tasov, cu care m-am împrietenit în câmpul de refugiaţi din Latină, venind
special de la Canberra, unde era student la geologie, să mă vadă în Melbourne,
s-a revoltat la faptul că un om ca mine, cu un palmares în lumea filmului, stă
şi lucrează la Philips, complăcându-se cu un salariu şi o viaţă modestă... dar
lipsită de griji. Repede m-a ajutat să împachetez valizele. A doua zi m-am
lichidat de la fabrica şi am plecat la Canberra, să locuiesc cu el şi să-mi
încep cursurile de limba engleză.
În Melbourne-ul
multicultural nu aveam nevoie de engleză, pentru că lumea muncitorească era
dominată de greci şi italieni. Ori eu vorbeam italiana. Însă dacă vroiam să
intru în lumea artelor, să-mi fac practic meseria, trebuia să vorbesc engleza.
Şi aşa am ajuns la The Red Taffe College în Canberra, unde am cunoscut-o pe
soţia unui avocat în vârstă de 35 de ani, care-mi preda engleză, care m-a uimit
când mi-a spus că ea în viaţa ei n-a fost nicăieri din Canberra. Mie, celui
care am colindat jumătate de planetă şi trăiam înconjurat de oameni ca mine
nu-mi venea să cred.
Iordan
studiase arhitectura la Moscova, iar în anul trei, la întoarcere spre Bulgaria,
a luat ruta Polonia-Iugoslavia, în ultima cerând azil politic. Şi astfel,
iugoslavii l-au dat italienilor. În camp, el avea un regim foarte militar. Şi
într-o dimineaţă, pe la 5, neavând somn, am luat-o la fugă în jurul Câmpului.
Şi într-un desiş, într-un cotlon al câmpului, l-am zărit pe Iordan „juggling
bottles” şi ne-am salutat, noi fiind singurele viețuitoare treji din cele 2000
de persoane câte erau în câmp. Şi ne-am împrietenit, de acum întâlnindu-ne în
fiecare dimineaţă, alergam împreună câte zece kilometri şi după amiază jucăm
tenis.
Ba chiar s-a
potrivit că am venit în Australia în acelaşi avion, stând unul lângă altul.
Numai că el avea destinaţia Sydney, iar eu Perth, iar la Melbourne ne-am
despărţit. Nu mai auzisem de el de doi ani până în ziua când mi-a bătut la uşă.
Mă găsise prin departamentul de emigrare.
Filmul cu
câinele îl făcusem înainte de a mă duce la şcoală la Canberra. Ce-a fost până
la urmă? Canberra! Da. Încerc să intru pe un făgaş, pe care din ele? Teoria lui
ca să vin la şcoală, că şcoala este totul, este cheia succesului nostru, cade
tocmai prin el care renunţă la meseria de geolog şi se apucă de văruit case,
care în scurt timp îl face milionar. Milioanele sunt bune pentru a fi visate,
însă nu oricine le poate ţine în frâu. Pentru că, plecat într-o croazieră în
jurul lumii, ajunge în Columbia, îşi pierde toţi banii la un cazinou, joacă pe
datorii şi devine prizonierul ideii de milionar, al milionarismului, fiind
arestat, nemaiavând nicio şansă de a se întoarce în Australia.
Şi cum m-a
surprins la început, în ziua când mi-a bătut la uşă, tot aşa a făcut-o
printr-un telefon în care-mi spune că este prizonierul unei infracţiuni create
de banca columbiană şi-mi cere să atenționez media australiană ca să-l
contacteze şi să salveze cetăţeanul australian kidnapped in Columbia. Eu îl
cred, şi de asemenea media, la convingerea mea, şi sub presiunea articolelor
din media, a interviurilor şi insistențelor presei, statul columbian şi
organele locale de acolo, probabil ca să scape nu de un păduche ci de un
insignfiant ciot sau trouble maker, îi dă paşaportul înapoi şi-i da drumul să
plece. După cum ştim, Columbia are mult mai importante probleme cu drogurile
decât să se încurce cu un milionar amator.
(II) (3)
Rujiţa,
nevasta lui Iordan, devenit Jordan Atkinson, văzându-mă singur şi băiat
cuminte, s-a gândit să mă introducă la o fată necăjită şi cuminte, Biserca, o
croațiancă - i-am pus o coroniţă, la croată. Avea o fetiţă de 8 ani care ne
pândea prin gaura cheii. După ce o îmbrac, cu gustul de artist, începe să fie
curtată în comunitatea croațiană - încă o coroniţă - şi la scurt timp dispare.
Deci eu când am cunoscut-o ea era îmbrăcată ponosit, ţărăneşte şi fără gust.
Dar în pielea goală era o pasăre măiastră. Şi sigur că într-un costum de casă
de modă a devenit un star. De ani de zile era singură, n-o băga nimeni în
seamă. Ca să vezi puterea modei.
Păsările lui
Brâncuşi din Galeria Naţională a Australiei mă consolau de fiecare dată, în
vizitele mele de refacere sufletească,
spirituală, erau singurul mod de a fi în România, de a fi acasă. Şi nu numai
atât, dar, în dinamismul lor, of, în către o direcţie, oricând posibilă, îţi
dădea un sens de libertate şi speranţa, parcă spunându-ţi, priveşte spre cer şi
vei fi salvat.
Bineînţeles
că partea aceata spirituală din mine era mereu stimulată de studiile mele pe
care le făceam în biblioteca naţională de peste drum, unde îmi petreceam ore
întregi studiind marii cineaşti ai lumii. Şi în această perioadă nu pot să nu-l
revăd pe Serghei Eisenstein în experienţele sale spirituale din Sud-America şi
America Centrală.
Jordan se
întoarce din Columbia, vinde casa, se desparte de soţie, căsătoria părându-i-se
o pierdere de vreme, că sunt în viaţa asta multe posibilităţi de a se ajunge,
şi pleacă, şi dispare fără urmă. Nici în ziua de azi, 11 iunie 2010, nu mai
ştiu unde e. Nici de soţia lui şi nici de Biserca.
În aceste
momente, destinul meu rămânând tot atât de puţin conturat, nedefinit, ca al
celor două păsări brâncuşiene şi al legendei maharajahului din Indore care le
înconjura. Să fie oare faptul că, de câte ori am trecut pe lângă ele, le-am
mângâiat, şi, precum sfera de cristal a prinţului de lotus care are puterea de
a încătuşa duhurile rele, au putut să-mi transmită sau să-mi ia nefericirea din
jurul meu? Să fie oare în ele ascunsă iubirea maharajei pentru maharani, sau
răzbunarea cuiva, să fie un bad karma pentru mine, sau de fapt norocul? A fost
oare destinul nostru să ne întâlnim aici în Canberra toţi trei, perechea şi eu.
A doua zi am plecat spre Melbourne...
https://georgeanca.blogspot.com/2018/11/grija-maresalului.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu