Văduvi de
ţară
~*~
Unora li se pare că totul este normal
şi lucrurile merg firesc pe
făgaşul
dictat doar de ei cu vădită
încrâncenare,
dar vocea disperată a Românului
strigă din baierele inimii
că trăim într-o nebuloasă
la o deconcertantă răspântie,
în care ne-am pierdut obârşia,
rostul şi sensul.
Nu ne mai regăsim
nici ca oameni şi nici ca naţie
cu adânci rădăcini în istoria
milenară.
Odată, nu demult,
securea roşie a sfârtecat trupul ţării,
i-a ciuntit fruntarele,
iar românii din ce în ce mai mulţi
au luat calea pribegiei,
drumeţind prin adâncuri şi culmi,
unde pentru ei, pentru noi,
acolo şi-aici pietrele încă mai
plâng
dezrădăcinarea, iar sângele
rănilor,
şuvoaie de doruri, ne pârjolesc.
Nu putem mânca liniştiţi
din pâinea pământului!
Nu putem tămădui tristeţea arborilor decapitaţi
ale căror memorii e vuiet continuu.
Nu putem săruta mâna străină
şi îmbrăţişa la infinit cozile de
topor,
ci nădăjduim că mâine cu toţii
vom vindeca
dragostea ciumată de-atâta
răutate.
Mâine ne vom întoarce buzunarele
de la piept
şi vom răsturna amărăciunea şi
mizeria,
mâine vom seca apa râului dintre
fraţi,
martor la suferinţele şi
clătinările noastre,
mâine ne vom atinge cu mâini
tremurânde
de emoţia regăsirii, miracol
divin.
Mâine ne vom privi ochi în ochi
şi vom simţi mâna Maicii Domnului
sădindu-ne pe vecie
floarea-soarelui
în grădina inimilor.
Pentru a fi un mâine,
astăzi, acum, să-ntindem năframa
dorinţei
brodată cu gând bun, cuvânt curat
şi faptă vânjoasă
curcubeu peste hotarele
de-altădată
ce despart pământul trup din
trupul nostru
înghiţit de haine voinţe străine
şi să desferecăm porţile
potecilor
de reîntoarcere a fiilor
rătăcitori.
Să ne unim întru credinţă
şi să aprindem luceafărul
nemuririi ţării şi neamului!
Să săpăm urii mormânt
în cetatea îmbrăţişărilor
iar crâmpeiele din vatra dulce a
ţării
şi odoarele sfinte ale norodului
să-şi schimbe sălaşul din postura
de adoptaţi
în aceea de fii legitimi ai unei
noi ere.
Să dăm glas buciumului strămoşesc
să se-audă aici şi în toată lumea
strigătul nostru mai viguros ca
niciodată,
vestind venirea apelor
îngenunchiate la matcă.
Izvorul dragostei şi-al frăţiei
să curgă limpede şi lin peste
existenţa noastră
prea mult înlăcrimată.
Să ne bucurăm de fructul
reîntregirii patriei şi
poporului,
scump trofeu al jertfei şi
umilinţei
şi să bată la unison clopotele
inimilor
spre slavă şi mulţumire lui
Dumnezeu.
~*~
Vasilica
Grigoraş
„Români,
treziţi-vă!”
Aş porni în acest demers literar de la definiţia din
dicţionarul explicativ al limbii române a cuvântului „unire”, de la înţelesul,
conţinutul său.
UNIRE înseamnă, printre altele, asamblare, îmbinare, alipire, reunire,
armonie, concordie... Încercând un exerciţiu de observaţie şi interpretare a
ceea ce se întâmplă astăzi cu fiecare dintre noi, în jurul nostru, în ţară şi
în lume, îmi îngădui să spun că „unirea” este „rara avis”, deci, pe cale de
dispariţie, iar termenul ar trebui să se regăsească doar în dicţionarele de
arhaisme. Sigur, că exagerez, însă, astfel doresc să trag un semnal de alarmă
asupra unei stări de fapt, înainte de a se ajunge la o limită greu de ajustat
şi îndreptat.
Şi s-o luăm
metodic. Cred că fiecare observă din ce în ce mai des şi mai mult că, parcă
ceva nu este în ordine cu noi înşine, ca indivizi, oameni cu toate rolurile pe
care le îndeplinim (soţ/soţie, părinte, copil, om al muncii...) Noi nu mai suntem în armonie cu noi înşine,
sufletul parcă nu mai are aceeaşi rezonanţă cu mintea şi trupul. În aceeaşi măsură, avem diferende mai mari sau mai mici
cu cei din jurul nostru, avem întotdeauna ceva de împărţit cu cei de lângă noi
ori de mai departe. Judecăm pe mulţi, clamăm şi atribuim injurii, deşi la
vedere afişăm o mină binevoitoare, care nu este altceva decât o mască plină de
un rânjet, acel „professional smile” care se promovează în vest.
În aşa-zisa democraţie, politica ne-a învrăjbit şi mai
tare. Începând din cele mai mici cătune şi sate, oraşe, până la nivelul
întregii ţări şi pe tot mapamondul între oameni există discordie. Şi cred că
există o explicaţie simplă. S-a răsturnat scara de valori, banul fiind valoarea
supremă şi aşa cum spune românul: „Banul este ochiul dracului”. Şi dacă ni-l
dorim şi-l ţinem aproape pe diavol, îl îndepărtăm pe Dumnezeu, cel întreit:
Tată, Fiul şi Sfântul Duh. Unde nu mai există credinţă, există doar durere. În
viaţa noastră, a românilor există un mare paradox: bisericile sunt pline,
oamenii merg în pelerinaje în ţară, în străinătate, fac multe acte de caritate
şi totuşi se întâmplă atâtea lucruri grele şi urâte: crime, violuri, hoţie şi
corupţie până la cele mai înalte trepte ale societăţii româneşti.
Pentru că în acest an, sărbătorim cu „mare pompă” un
eveniment de o importanţă covârşitoare în existenţa milenară a poporului român,
Marea Unire din 1918, se cade să regândim modul nostru de a fi, de a convieţui
în această societate în vădită degringoladă. De ce? Pentru că înfăptuirea
acestui deziderat a dovedit că numai în unire putem să ne păstrăm ceea ce am
moştenit de la înaintaşi, putem adăuga câte ceva la talanţii dăruiţi şi oferiţi
spre înmulţire generaţiilor viitoare. Dar să ne amintim câteva momente ale
împlinirii idealului unirii neamului românesc.
Unirea din 1918 este un punct nodal de mare însemnătate
şi rezistenţă pentru dăinuirea poporului român şi cea mai mare sărbătoare a
tuturor românilor. Întrebarea
fundamentală pe care trebuie să ne-o punem fiecare dintre noi la împlinirea
unui veac a acestui vis milenar, cred că este: ce facem fiecare dintre noi
pentru bunul mers al ţării şi pentru a lăsa viitoarelor generaţii un stat
puternic, un popor demn, o ţară dezvoltată şi respectată în lume, în condiţiile
unei civilizaţii moderne şi a globalizării tot mai accentuate şi atât de
vocale? Poate, pare fără noimă această întrebare. Ne simţim mici, fără
importanţă, fără putere de decizie, singulari în peisajul social-politic
internaţional actual. Patriotismul este condamnat, etichetat ca fiind un
sentiment exagerat, de sorginte comunistă, lucru cum nu se poate mai pervers.
Procesul de europenizare politică are meritele lui, însă poate fi şi extrem de
dăunător. Încearcă să sape la pilonii de rezistenţă ai fiinţării poporului şi
statului naţional - credinţă, spiritualitate, educaţie, cultură... Depinde însă
de noi cât şi cum vor fi atinse interesele şi idealurile noastre. Se impune
bună-credinţă, vigilenţă, cunoaşterea şi promovarea adevăratului potenţial al
neamului şi ţării sub toate aspectele sale. Să ne postăm conştient în
contemporaneitate, să redobândim şi să manifestăm virtuţile înaintaşilor şi să
fim mândri că suntem români, după unii, cel mai vechi popor trăitor în
graniţele sale.
Unirea a fost un ideal de milenii al românilor din întreg
spaţiul românesc, din provinciile istorice: Muntenia, Moldova, Banat, Crişana,
Bucovina, Basarabia, Transilvania, de aceea s-a împământenit sintagma „unirea
în cuget şi simţiri” a românilor de rând şi a oamenilor de stat, cei care aveau
în mână pârghiile politice de decizie a destinului ţării. Românii adevăraţi au
dorit această unire a teritoriilor româneşti sub un singur steag, un singur
nume şi un singur conducător, proces de lungă durată. Această idee n-a apărut
dintr-o dată, într-un anumit moment, într-o anumită conjunctură, ci a fost
purtată aievea de români şi a fost lăsată moştenire urmaşilor urmaşilor.
Pentru coerenţa demersului nostru aş menţiona pe scurt
punctele, nodurile trainice ale menţinerii şi realizării visului de unire,
paşii făcuţi în decursul istoriei şi evenimentele cheie, remarcabile, cu multe
sacrificii, dar şi cu satisfacţii.
În spaţiul românesc, delimitat aproximativ de graniţele
actuale ale României, populaţia băştinaşă a încercat de-a lungul timpului să se
unească într-o singură organizare statală. Cea mai veche tendinţă de unire,
cunoscută de istoria spaţiului carpato-danubiano-pontic, a avut loc în urmă cu
mai bine de 2000 de ani. Sub conducerea lui Burebista, conducătorul
geto-dacilor, vechea populaţie locuitoare a acestui spaţiu, are loc formarea
primului stat care se întindea pe toată suprafaţa României de astăzi. Această
unire a fost şi rămâne un punct de referinţă în istoria românilor, o moştenire
simbolică la care s-au raportat românii şi conducătorii acestora în diferite
perioade istorice.
După un mileniu şi jumătate, împlinirea visului unui
Regat Dacic are loc, când Mihai Viteazul, prin strălucite campanii militare şi
eforturi diplomatice reuşeşte unirea Ţării Româneşti, a Moldovei şi Ardealului,
în anul 1600, devenind Domnul ţării unite. Din păcate a fost o unire de scurtă
durată, însă această faptă strălucită a păstrat viu idealul locuitorilor
autohtoni ai acestui spaţiu de a locui într-un stat cu un singur conducător.
Păstrându-se vie amintirea personalităţii lui Mihai Viteazul şi a actului
înfăptuirii unirii sub conducea sa, în 1848, a avut loc transformarea
conştiinţei de neam în conştiinţă de ţară,
reînviind mugurii dorinţei de unire. În această perioadă apar
intelectuali, personalităţi marcante, paşoptiştii care se întâlnesc în ţară şi
în străinătate şi se ocupă pe cale diplomatică de viitorul şi destinele ţării.
Un moment esenţial în evoluţia Ţărilor Române şi
înaintarea spre idealul unirii, a fost Unirea Moldovei cu Ţara Românească şi
alegerea aceluiaşi Domn în ambele provincii româneşti, care prin reformele
socio-politico-economice a realizat Mica Unire, un pas hotărât spre Marea
Unire. Prin metode politice şi diplomatice, Cuza îi sprijină pe românii din
afara Principatelor Unite, menţinând prin aceste acţiuni conştiinţa
apartenenţei la un singur neam.
Anul 1877 aduce România în prim planul unei lupte dintre
Imperiul Rus şi Imperiul Otoman şi cu toate acestea, la 21 mai, parlamentul României
(Moldova şi Ţara Românească) declară independenţa absolută a ţării, sfinţită
prin luptele la care au participat armatele române, recunoscută şi consfinţită
de mai toate cancelariile străine. Astfel drumul spre Marea Unire continuă.
Primul război mondial aduce cu sine mai multe schimbări
la nivelul politicii şi a factorilor de putere în spaţiul european, determinând
o transformare radicală pe harta geo-politică a Europei. Imperiile
multinaţionale s-au destrămat, permiţând reforma unităţii naţionale şi
afirmarea unor noi state independente. La 27 martie 1918, Basarabia este primul
teritoriu care s-a unit cu România, ca urmare a deciziei adoptate de Sfatul
Ţării, Bucovina, provincie a Austro-Ungariei, după destrămarea acesteia, în
cadrul Adunării Naţionale de la Cernăuţi, s-a decis unirea Bucovinei cu
România, iar la 15 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat în
unanimitate “unirea necondiţionată şi pentru vecie”.
Unirea provinciilor româneşti cu Regatul României nu
rămâne fără ecou nici în Transilvania aflată în cadrul fostei monarhii
Austro-Ungare. În cadrul unui plebiscit, populaţia venită în număr mare din
Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş îşi alege reprezentanţii şi formează
Consiliului Naţional Român Central (CNRC), au convocat Marea Adunare Naţională
de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Consiliul numeşte un guvern provizoriu,
Consiliul Dirigent al Transilvaniei, condus de Iuliu Maniu. În cadrul acestei
adunări, Vasile Goldiş a citit “Rezoluţia Unirii” cu România. Câteva zile mai
târziu, Consiliul trimite la Bucureşti o delegaţie condusă de patriarhul Miron
Cristea, care înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia. La 24 decembrie,
regele promulgă decretul prin care confirmă legislativ unirea Ardealului cu
Regatul României.
În plan internaţional, noua configuraţie teritorială a
ţării a fost recunoscută prin tratatele semnate în cadrul Conferinţei de Pace
de la Paris, din anii 1919-1920. Ungaria recunoaşte unirea abia în 1920, prin
tratatul de la Trianon. La 15 octombrie 1922 a avut loc la Alba Iulia
încoronarea regelui Ferdinand I, numit şi “Întregitorul” şi a reginei Maria, ca
suverani ai României Mari. La festivităţi au fost prezenţi reprezentanţi din 13
state ale lumii, aceasta fiind o nouă dovadă a recunoaşterii Marii Uniri pe
plan internaţional.
Marea Unire a României de la 1 Decembrie 1918 este cea
mai valoroasă împlinire din viaţa poporului, neamului românesc. A presupus un
viu interes din partea românilor şi străinilor. Acolo unde interesele şi
opiniile împărtăşite au fost diferite, divergente, au chemat la gândire,
raţiune şi dialog... Unirea este evenimentul care a lăsat în urmă dificultăţile
insurmontabile trecute cu multă diplomaţie, decizie fermă şi creatoare pe
fundamentul realităţilor istorice, cu
rezultate remarcabile.
Unirea este un fapt istoric de mândrie naţională, la care
trebuie să ne raportăm permanent cu bucuria împlinirii şi demnitate. Din
perspectivă decizională, România a dus o politică statornică de întregire
teritorială, de apărare a independenţei naţionale.
Unirea de la 1918 nu este doar o naraţiune, un roman
trăit, o frescă vie a unei societăţi.
Analiza scopului şi cauzelor acestui eveniment are o explicaţie şi o
conotaţie fiinţială pentru neamul românesc. Problema deciziei a fost esenţială
în aprecierea momentului, dar şi a destinului nostru ca ţară şi neam.
Din păcate şi astăzi există teritorii româneşti în afara
graniţelor statului român. Iar un alt mare păcat este acela că milioane de
români au luat drumul pribegiei pentru un trai mai bun, firesc şi decent pentru
aceste vremuri.
Dacă la începutul acestei scriituri, am făcut referire la
OMUL trăitor pe acest pământ, nu pot să nu mă adresez şi factorilor de decizie
politică, aflaţi într-o nebuloasă stridentă în ceea ce priveşte destinul ţării
şi neamului. Aşa cum spunea eminentul economist de talie mondială, Anghel
Rugină, după evenimentele din 1989, în România ar fi fost posibil un „miracol
economic”. A propus o strategie economică ştiinţifică, însă reprezentaţii
puterii de pe toate eşichierele politice postdecembriste au refuzat cu
obstinaţie. Dezamăgit şi scârbit de lipsa de reacţie şi bunăvoinţă a
guvernului, parlamentului şi preşedinţilor României, academicianul român, trăitor şi mult apreciat
şi respectat în SUA şi în lume, a adăugat cu tristeţe: „Dar oricît am studia de mult, noi toţi trăim sub aceeaşi lege
universală a imperfecţiunii omeneşti. Din păcate am ratat acest miracol.
Români, treziţi-vă!”
Ne vom trezi oare? Când şi cum? Cu ce efort, cu ce
jertfe? Întrebări retorice!? Deocamdată plutim în derivă totală, cu vâsle
betege, virtutea nu mai stă de veghe nici sub vălul înserării, nici la lumina
zilei, în drumul nostru nu mai vedem frumuseţiile creaţiei divine pe acest
spaţiu, numit îngereşte „Grădina Maicii Domnului”. Nu e timp de patetism, ci
îmbrăţişez atitudinea, gândirea şi simţirea
unui mare spirit al neamului românesc, Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica
Benedicta, care spunea: „Am o nădejde
imensă în aceşti tineri care îmi sunt atât de dragi! Ei bine, aceşti tineri
nădăjduiesc că vor reface – şi poate chiar la un nivel mai înalt – toate
tradiţiile noastre, vor respiritualiza fiinţa noastră! Le doresc să
izbândească, iar atunci când vom şti că ei sunt din nou în căutarea adâncilor
taine pe care le-ascunde spiritualitatea noastră, atunci vom putea noi, cei
bătrâni, trece dincolo liniştiţi”.
Până atunci, cu nădejdea în bunul Dumnezeu şi încrederea
în robusteţea gândirii şi plinătatea simţirii tinerelor generaţii, să ne
bucurăm sincer de aniversarea Centenarului Marii Uniri a României. Sărbătorirea
Zilei Naţionale a României pe 1 Decembrie, să nu mai fie niciodată doar: „steagul arborat / de florile mărului – /
speranţa în plop!”
La Mulţi Ani, ROMÂNI din ţară şi de pretudindeni!
La Mulţi Ani, ROMÂNIA!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu