ROST
- Dan Puric
"Părinții
noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem
infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii
nostri."
Când te
desparți din vina ta, încerci o vreme să te lupți cu ireversibilul, îți dai seama
că n-are sens, te lamentezi de formă și renunți. Când te desparți din vina
celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înțelegi ce s-a întâmplat. Iei
povestea de la capăt, pas cu pas, și te chinui să pricepi ce n-a fost bine și
unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum. La fel se întâmplă și
atunci când te desparți de țara ta. Dezamăgit, înșelat, mânios, îndurerat. Nu
ți-e usor s-o lași. Țara și mama nu ți le alegi. Te așezi pe celălalt mal al
lumii și cauți răspunsul: ce s-a întâmplat cu țara mea de-am fost nevoit s-o
părăsesc.
României i-a
dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni
fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și
țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii
care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare:
familia, pământul și credința.
Bătrânii.
România îi batjocorește cu sadism de 20 de ani. Îi ține în foame și în frig.
Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe
trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau
de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe,
flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna,
fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți.
O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit
atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni
nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.
Pământul.
Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are și cine mai
poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care
se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să
crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un
purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente,
thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”. La noi
chestia asta se numește “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i
place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la
hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor
dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat,
corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe
care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin
urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară! Din bețivii,
leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul
lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă
pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens
aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se
trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți
gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de
partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul
îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.
Credinta. O
mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai
vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos,
care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre
împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai
purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe
Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici,
prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți,
botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și
aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează
cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie
să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent. Fugim de ceva ca să
ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam
prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile
se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc
serios să aplice pentru viză de Canada . Fetele noastre se prostituează până
găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură
bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că
fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân
cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la
cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor,
conduse de securiștii nostri.
Sună-ți bunicii, pune o sămânță
într-un ghiveci și aprinde o lumânare pentru vii și pentru morți
*
UNTDELEMNUL CANDELEI
- Sfantul Ioan din Kronstadt
Când te rogi, fa totul cu
întelegere. Când torni untdelemn în candela gândeste-te ca în fiecare zi si
minut ale vietii tale Datatorul de viata te tine în viata prin Duhul Sau
Preasfânt si ca în fiecare zi, prin somn în privinta trupului si prin rugaciune
si cuvântul lui Dumnezeu în privinta sufletului, toarna în tine untdelemnul
vietii, pentru a mentine vie flacara sufletului si trupului tau. Când pui o
lumânare înaintea icoanelor adu-ti aminte ca viata este întocmai ca o lumânare:
când înceteaza sa arda, se stinge. Si ca unii o fac sa arda mai repede decât
s-ar cuveni, prin patimi, prin prisos de mâncare, de vin si de alte desfatari.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 432.
KITSCH-UL INIMII - Sfantul Ioan din
Kronstadt
Inima care se consuma din cauza
obiectelor de folosinta zilnica, mai cu seama atunci când le strângem peste
masura, paraseste pe Domnul, Izvorul vietii si al linistii, si de aceea se
lipseste de viata, de liniste, de lumina si de putere. Când începe sa se
caiasca, lasând deoparte preocuparea desarta fata de lucrurile pieritoare si se
întoarce din nou spre nepieritorul Dumnezeu, atunci începe sa susure în ea din
nou izvorul de apa vie, vin si se înstapânesc iarasi în ea linistea si calmul,
lumina, puterea, îndraznirea fata de Dumnezeu si de oameni. Trebuie sa traim cu
întelepciune!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 137.
GRIJA SI MUNCA PREA MULTA DEPARTEAZA
DE HRISTOS! - Cuviosului Paisie Aghioritul
-Cum trebuie si cum nu trebuie sa lucreze
crestinul?
- In ziua de azi, oamenii sunt foarte
zapaciti, fiindca nu traiesc simplu. Deschid multe fronturi, si se pierd in
grija cea multa. Eu pun in randuiala un lucru-doua, si abai apoi ma gandesc la
altele. Niciodata nu fac mai multe lucruri deodata. Acum ma gandesc sa fac
lucrul cutare. Il termin, si abia dupa aceea ma gandesc sa fac altceva – pentru
ca daca incep altul fara sa il fi terminat pe primul, nu am liniste. Cand
cineva are de facut mai multe deodata, o ia razna – si numai ce se gandeste la
ele, ca il si apuca schizofrenia.
A venit la coliba mea un tanar
care avea probleme psihice. Mi-a spus ca este chinuit, pentru ca este suparat
de problema mostenirii etc. „Despre ce mostenire vorbesti?“, i-am spus. „Mai
intai ai nevoie de odihna. Apoi trebuie sa iti iei diploma de absolvire, dupa
care vei merge in armata, si apoi sa iti cauti un loc de munca“. M-a ascultat,
sarmanul, si si-a aflat calea. Asa se afla pe sine oamenii. – Parinte, si eu
obosesc repede cand lucrez. Nu inteleg care-i pricina. – Ceea ce iti lipseste
tie este rabdarea. Si pricina pentru care nu poti sa ai rabdare este ca te
apuci de multe. Te imprastii in multe parti, si obosesti. Asta iti pricinuieste
si o nervozitate, fiindca ai marime de suflet si iti dai osteneala. Cand eram
in manastire, aveam un slujitor la tamplarie – pe batranul Isidor. Sarmanul de
el, nu avea deloc rabdare. Incepea sa faca o fereastra, se descuraja; se apuca
sa faca usi, se supara si le lasa. Dupa aceea, se apuca sa faca acoperisuri. Pe
toate le lasa neterminate. Nimic nu scotea la capat. O parte din lemn se
pierdea, alta parte se taia gresit. Asa se omoara cate unul fara sa reuseasca
nimic. Sunt unii care, desi au puteri limitate, putand face numai un
lucru-doua, se apuca si se incurca in multe – insa nu fac nimic cum se cuvine
si ii trag dupa ei si pe altii. Pe cat se poate, sa faca omul numai un
lucru-doua, sa le termine cum se cuvine avand mintea curata si odihnita, si
dupa aceea sa inceapa altceva: caci daca mintea se imprastie, ce lucruri
duhovnicesti va face omul dupa aceea? Cum isi va aduce aminte de Hristos? (…)
– Parinte, oare nu e mai bine ca un
lucru sa fie facut mai pe indelete, ca sa ne putem castiga linistea?
– Da, fiindca atunci cand
lucreaza cineva cu liniste isi pastreaza pacea si isi sfinteste intreaga zi.
Din pacate, n-am inteles ca atunci cand lucram ceva prea repede dobandim o
nervozitate iar lucrarea care se face cu nervozitate nu e sfintita. Scopul
nostru nu trebuie sa fie a face multe intr-o continua neliniste. Aceasta e o
stare diavoleasca. Lucrul de mana care se face cu liniste si rugaciune se
sfinteste si sfinteste si pe cei care il folosesc – si asa are sens atunci cand
mirenii cer lucru de mana de la monahi ca binecuvantare; in timp ce lucrul
facut cu graba si nervozitate transmite aceasta stare diavoleasca si
celorlalti. Treaba grabita, facuta cu neliniste, este caracteristica oamenilor
celor mai lumesti. Sufletele tulburate care lucreaza transmit tulburare si prin
lucrul lor de mana, iar nu binecuvantare. Mult influenteaza starea omului
lucrul de mana pe care il face, pana si lemnul! Infricosat lucru! Rezultatul
muncii omului e pe potriva starii in care se afla cand o face. Daca este nervos
si se manie si injura, ceea ce face nu va avea binecuvantare; iar de canta, de
spune rugaciunea, se sfinteste si lucrul lui. Unul e lucru diavolesc, iar
celalalt dumnezeiesc. Daca va purtati cu evlavie si lucrati cu rugaciune, va
veti sfinti mereu si toate se vor sfinti. Atunci cand cineva are mintea la
Dumnezeu i se sfinteste lucrul sau, rucodelia sa. Daca, de pilda, fac o cutie
si spun si rugaciunea, ma rog si in acelasi timp lucrez spre slava lui
Dumnezeu. Scopul meu nu e sa fac cutii si sa le fac repede, ca sa fac multe si
totodata sa fiu nelinistit. Asta e o stare demonica. Nu pentru asta am venit in
manastire: am venit ca sa ne sfintim si sa sfintim ceea ce facem. Aceasta e
pricina pentru care uneori te simti ca o functionara zeloasa in indatoririle
tale, pentru ca atunci cand alergi sa-ti pui in randuiala treburile, uiti sa-l
iei si pe Hristos. In schimb, daca pornesti cu rugaciunea, te vei simiti ca o
slujitoare a lui Hristos. De aceea, baga si rugaciunea in lucrul tau, ca sa va
sfintiti si tu, si lucrul tau. Stii cum binecuvanteaza atunci Dumnezeu, si cate
bunatati si binecuvantari trimite? – Parinte, cand lucrarea este intelectuala
(de pilda o lucrare de traducere), cum este cu putinta sa spui rugaciunea in
asa fel incat lucrarea pe care o faci sa se sfinteasca? – Atunci cand lucrarea
e intelectuala, daca mintea ta este la Dumnezeu lucrarea se sfinteste, fiindca
traiesti in atmosfera lui Dumnezeu, dei nu poti spune rugaciunea. Cand cineva e
intr-o stare duhovniceasca, se ajuta mult pe sine. Nu incearca sa inteleaga
noimele cu mintea, ci se lumineaza si le afla prin luminarea dumneziasca.
– Dar cand nu am aceasta stare
duhovniceasca si trebuie sa fac o astfel de lucrare?
– Atunci sa o faci, dar sa te rogi
si sa ceri luminare de la Dumnezeu. Sa cauti sa te ajuti, pe cat poti, cu
noimele dumnezeiesti, si sa lucrezi cu evlavie. Sa faci la fiecare ora, sau din
doua in doua, cateva minute, cateva minute intrerupere, in care sa spui
rugaciunea.
– Mai ales in lucrarea de
traducere esti foarte imprastiat, Parinte. Trebuie sa cauti cuvinte, sa citesti
comentarii…
– Am spus si in alte dati: ceea
ce ajuta cel mai mult la traduceri este nevointa cu ganduri curate, care il fac
pe om vas al harului. Atunci talcuirile dumnezeiesiti ies din luminarea
dumnezeiasca, nu din minte, din dictionar si din calimara cu cerneala. Vreau sa
spun ca trebuie sa ne sprijinim pe ceea ce e mai insemnat, adica pe
dumnezeiesc, nu pe ceea ce vine in randul al doilea, adica pe omenesc.
– Parinte, grija departeaza
totdeauna de Dumnezeu? –
– Asculta de la mine urmatorul
lucru. Cand un copil se joaca si este absorbit de jucarii, nu-si mai da seama
daca tatal lui este alaturi si-l managaie; dar daca-si intrerupe putin joaca,
atunci isi da seama. Asa si cand avem vreo grija, nu putem pricepe dragostea
lui Dumnezeu. Dumnezeu da, iar noi nu simtim. Ia aminte sa nu risipesti
puterile tale pretioase in griji de prisos si in lucruri desarte, care intr-o
buna zi se vor face toate praf. Asa te obosesti si trupeste, si mintea ti-o
imprastii fara rost, iar dupa aceea, Ii dai lui Dumnezeu oboseala si
cascaturile in vremea rugaciunii, la fel cu jertfa pe care a facut-o Cain. In
mod firesc, si starea ta launtrica va fi la fel ca starea lui Cain, cu
neliniste, si oftaturi pe care ti le va pricinui aghiuta, care va fi alaturi de
tine. Sa nu risipim fara rost rodul, miezul puterilor noastre, lasand dupa
aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toata maduva inimii si nu lasa nimic
pentru Hristos. Daca vezi ca mintea ta fuge mereu si se duce la treburi etc.,
trebuie sa intelegi ca nu mergi bine si sa te nelinistesti, caci te-ai
indepartat de Dumnezeu. Sa intelegi ca esti mai aproape de lucruri decat de Dumnezeu,
de zidire decat de Ziditor. De multe ori, din pacate, o satisfactie lumeasca
insala chiar si pe monah atunci cand face o lucrare. Omul este zidit sa faca
binele in mod firesc, pentru ca Ziditorul lui e Bun. Dar monahul se nevoieste
ca sa se faca din om inger. De aceea, lucrarea lui in cele materiale trebuie sa
se limiteze doar la cele absolut necesare, ca sa lucreze in cele duhovnicesti.
Atunci si bucuria lui, ce va izvori din roadele duhovnicesti pe care le va
produce, va fi duhovniceasca, iar unul ca acesta se va hrani si va hrani cu
imbelsugare. Cu munca si grija multa se uita de Dumnezeu. Parintele Tihon
spunea: ‘Faraon dadea multa munca si mancare multa israelitilor, ca sa uite de
Dumnezeu‘. In vremea noastra, diavolul i-a absorbit pe oameni prin materie, in
multe lucruri. Munca multa, mancare multa, ca sa uite de Dumnezeu (Iesire 1,
13-14), si astfel sa nu poata – sau mai bine zis, sa nu vrea – sa puna in
valoare libertatea ce li se da, ca sa-si sfinteasca sufletul...”
(Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu
durere si cu dragoste pentru omul contemporan“)
Definiția lui Dumnezeu
Mai erau cinci minute până să înceapă
ora. Copiii de clasa a-V-a alergau prin sală gălăgioşi. Dar şi emoţionaţi. La
ora 16 fix aveau testare la Religie. Când a intrat profesoara tot freamătul ca
de pădure în furtună s-a transformat într-o linişte de deşert tropical. „Aş vrea să răspundeţi la întrebări cu
cuvintele voastre, simple, la două întrebări:
1.Cine este Dumnezeu?
2. Cum ştiţi că Dumnezeu există dacă
nimeni nu l-a văzut?
În 20 de minute toţi copiii au finalizat
lucrarea. Profesoara le-a citit pe rând. 29 de lucrări, erau repetitive.
Cuvintele parcă erau aceleaşi: „Dumnezeu e Tatăl nostru”; „a făcut Pământul…,
marea şi tot ce există”; Dar a treizecea? E lucrarea lui Ernestino. Un pici
blond mărunţel. „Vino şi citeşte-ţi lucrarea în faţa clasei”. Copilul vine
şovăielnic. Se temea de o umilinţă în faţa colegilor. Lacrimile îi inundă
obrajii Invăţătoarea îl încurajează.
Elevul începe citirea sughiţând: „Dumnezeu este ca şi zahărul pe care mama îl pune în fiecare dimineaţă în ceai la micul
dejun. Eu nu văd zahărul în ceaşcă, dar dacă mama nu îl pune, simt imediat că
lipseşte! Aşa este şi Dumnezeu. Chiar dacă nu-L vedem, dacă El nu este în viaţa
noastră, viaţa este amară şi nu are gust”. Clasa a explodat în aplauze.
Profesoara i-a mulţumit lui Ernestino şi a completat: „Vedeţi copii, ceea ce
face din noi înţelepţi nu e să cunoşti multe lucruri. Ci să fim simpli dar să
ştim că Dumnezeu face parte din viaţa noastră”. Filosofii se chinuie să-L
definească pe Dumnezeu cu idei. Pictorii îl scot din minte şi-L aştern colorat
pe pânze. Pastorii îl scot din suflet şi-L clădesc în cuvinte... Iar noi
muritorii, tot nu înţelegem… Dumnezeu nu e un concept greoi. E simplu ca şi
cămaşa lui Hristos. E respirabil ca şi aerul proaspăt de ianuarie. E dulce ca
şi zahărul! Numai că nu poţi să ştii toate astea decât dacă l-ai gustat mai
întâi! Vrei să trăieşti frumos, să trăieşti înţelept? Nu uita să pui zahăr în
viaţa ta!
Sursa: Pr. Dr. Stanciulescu Alexandru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu