J A I P U R
Colocviu - Mihai
Eminescu – Arun Pumnul – Liviu Rebreanu – Vasile Voiculescu - Om Gupta – Moș
Nelutzu G - Ben Todică – Ion Miclău-Gepianu – Popescu - Gheorghe Nistoroiu
Centrul Cultural MIHAI EMINESCU
Str. Jean Louis Calderon nr. 39
Colocviile de Marți
27 noiembrie 2018, 5 pm
Anul X nr. 9 (106)
Tema:
LA ARON PUMNUL
Recital Puși Dinulescu
Intervenții:
George Anca: Aron Pumnul, Liviu
Rebreanu, Vasile Voiculescu născuți în 27 noiembrie
Vasile Menzel: Bună seara, Mozart
Andreea Fanea: Eroinele României Mari
Mircea Coloșenco: Debutul lui
Rebreanu la 110 ani
Viorel Speteanu: Cucerirea
Bucureștiului în noiembrie 1916
Teatru de poezie: Gabriela Tănase,
Doina Boriceanu, Liliana Popa, Bianca Nema, Puși Dinulescu, George Lupașcu,
Sorin Stratilat, Baba Novac
Prezentări de carte:
Gheorghe Lupașcu: Poeme în manuscris,
Editura Pastel, Brașov
Vasile Mandric: Sonete absurde,
Editura Pim, Iași
Coordonator: Dr. George Anca
MIHAI EMINESCU
La mormântul lui Aron Pumnul
Îmbracă-te în doliu, frumoasă
Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea
ta;
C-acuma din pleiada-ți auroasă și
senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o
lumină,
Se stinse-o dalbă stea!
Metalica, vibrândă a clopotelor jale
Vuiește în cadență și sună întristat;
Căci, ah! geniul mare al deșteptării
tale
Păși, se duse-acuma pe-a nemuririi
cale
Și-n urmă-i ne-a lăsat!
Te-ai dus, te-ai dus din lume, o!
geniu nalt și mare,
Colo unde te-așteaptă toți îngerii în
cor,
Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor
cântare
Și-ți împletesc ghirlande, cununi
mirositoare
Cununi de albe flori!
Te plânge Bucovina, te plânge-n voce
tare,
Te plânge-n tânguire și locul tău
natal;
Căci umbra ta măreață în falnica-i
zburare
O urmă-ncet cu ochiul în tristă
lăcrimare
Ce-i simț național!
Urmeze încă-n cale-ți și lacrima
duioasă
Ce junii toți o varsă pe trist
mormântul tău,
Urmeze-ți ea prin zboru-ți în cânturi
tânguioase,
În cânturi răsunânde,
suspine-armonioase,
Colo, in Eliseu!
GEORGE ANCA
Aron Pumnul, Liviu Rebreanu, Vasile
Voiculescu născuți în 27 noiembrie
Aron Pumnul
200 de ani de la naștere
n. 27 noiembrie 1818, Cuciulata,
România
d. 24 ianuarie 1866 (47 de ani)
S-a născut
în anul 1818, într-o familie de țărani iobagi din Transilvania. După 4 ani
petrecuți la Odorhei, unde a urmat cursurile unei școli începătoare, Aron
Pumnul își continuă studiile la Gimnaziul din Blaj (1836) unde a făcut 5 clase
și apoi la Cluj, unde absolvă cursurile de filozofie. În 1843 este numit
profesor de filozofie la Blaj și în același an este trimis ca bursier la
Institutul Sfânta Barbara din Viena, pentru a face studii teologice. Pe lângă
studiile teologice se ocupă și cu studiul filozofiei, istoriei și filologiei.
La întoarcerea de la Viena în 1846 își reia activitatea de profesor de
filozofie la gimnaziul din Blaj și devine colaborator al lui Timotei Cipariu
alături de care ia parte la întemeierea ziarelor: Organul luminărei (1847,
devenit, în 1848 Organul Națiunale), primul ziar românesc cu litere latine și
Învățătorul poporului (1848).
Ca
participant la Revoluția de la 1848 - 1849 din Transilvania, Aron Pumnul a avut
un rol mare ca mobilizator al primei adunări populare din 18-30 aprilie care a
precedat adunarea națională din mai de pe Câmpia Libertății. Din Transilvania,
prigonit de vrăjmașii săi, fuge în Țara Românească, în acel timp ocupată de
ruși, apoi, prin Moldova, ajunge la Cernăuți.[2]
În 12
februarie 1849 a fost numit profesor suplinitor de l. română la Institutul
teologic, ținând gratuit cursuri și la gimnaziu până în 1852, când a fost numit
ca profesor definitiv. (O. Lugoșianu, op. cit. ).
La sfârșitul
lunii noiembrie 1848, este numit prin concurs primul profesor de limba și
literatura română la liceul german din Cernăuți, unde îl are elev pe Eminescu —
tânărul poet care, la moartea lui, avea să scrie elegia "La mormântul lui
Aron Pumnul"[3]. La scurt timp își reia activitatea publicistică în ziarul
"Bucovina", devenind redactorul părții românești.
OPERA
Lepturarĭŭ rumînesc I, 1862 Viena.
Aron Pumnul
a fost adept al etimologismului,în Cernăuți publică în 1850: Convorbiri între
un tată și fiul lui asupra limbei și literelor românești[3].
A alcătuit
prima antologie de literatură română (Lepturariu rumînesc cules de'n scriptori
rumîni, 5 vol., 1862 - 1865), publicată la Viena, fiind unul din întemeietorii
istoriei literare românești[3].
A elaborat
și o gramatică a limbii române, în limba germană, tipărită la Viena: Grammatik
der rumänischen Sprache für Mittelschulen, Viena, 1864
Liviu Rebreanu
Liviu
Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885,[1][2][3] Târlișua, Austro-Ungaria – d. 1
septembrie 1944, Valea Mare, România) a fost un prozator și dramaturg român,
membru titular al Academiei Române.
La 1
noiembrie 1908 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul,
condusă de O. Goga și O. Tăslăuanu, a apărut povestirea Codrea (Glasul inimii).
În aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire (15 decembrie
1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) și Nevasta (16 iunie 1911).
De o sută de
ani se propovăduieşte "europenizarea" noastră pe toate cărările.
Oameni de Stat, scriitori, filosofi, artişti, încântaţi de binefacerile
civilizaţiei, ne-au impus tot ce s-a făcut aiurea în mod organic. Avem
Constituţie belgiană, legi franceze, parlamentarism britanic, literatură
futuristă, pictori expresionişti, democraţie, capitalism... Avem de toate şi,
totuşi, simţim toţi că n-avem nimic. Constituţia noastră belgiană, legile
noastre franceze, parlamentarismul nostru britanic au rămas vorbe goale, care
se repetă papagaliceşte la întruniri şi prin ziare; literatura şi artele, cu
cât mai extravagante, cu atât mai izolate şi fără nicio înrâurire asupra celor
cărora se adresează: democraţia noastră nu trăieşte decât în ideologia câtorva
naivi, precum capitalismul nostru e un nume nou pentru vechea robie a celor
mulţi de către o mână de îndrăzneţi.
Vasile Voiculescu
n. 27
noiembrie 1884, Pârscov, România – d. 26 aprilie 1963,București. A fost
scriitor și medic român. În domeniul literar s-a distins ca poet și
prozator (a fost și dramaturg).
Trec vremile
Trec vremile... ca nişte ape
Şi faţa lumilor o spală...
Se luptă sufletul să scape
Din furtunoasa-nvălmăşeală
Şi din şuvoaiele de apă.
Ca-n încleştarea agoniei
S-afundă iar şi iar se suie.
Izbeşte-n porţile veciei,
Dar taina nimeni nu-i să-i spuie,
Şi iar s-afundă... şi se suie!
OM
GUPTA
Respected Dr. George Anca Ji,
I am blessed
to inform you that “Second International Ramayana Conference” will be organized
on 5-6 January 2019 at IIIM Jaipur. You are invited to present a paper and
participate in the deliberations. Papers can be on any topic related with
Ramayana. A complete paper is desirable, but not necessary to submit. What is
required is submission of abstract of your talk/paper in about 100 words. Talk
can be given in English or Hindi.
The
conference website is: http://www.ramacharit.org/irc2/
In order to
submit abstract of your paper/talk, please visit
http://www.ramacharit.org/irc2/abstract.asp
Should you
have any question, please write to us on conference@ramacharit.org.
Please feel
free to forward this information to your contacts that may be interested in
Ramayana.
Respectfully,
Om Gupta
MOȘ
NELUTZU G
Nebunia
Solitară suferinţă
maladia socială,
nebunia,...
enigmatica fantezie
ce face norma
să pară nebunie.
BEN
TODICĂ
Căile Domnului sunt misterioase
(Dialog misterios de
adevărat)
- Numai Dumnezeu ştie cum tu rezişti,
campion, în plină furtună promovându-te ca Maradona, că numai stăruința şi
voința ta te țin cu capul sus, că-n România sunt manieri, schimbări la porta
nouă a lui Păcală, că tu explici acțiunea bine-dispus deşi pensiile şi
salariile nu ştiu cum se face, că nu cresc valoric, că nu-i o minune şi nici la
o minune, că n-avem cum ne aştepta în atâtea tergiversări, combinații care de
care între mari probleme pe la frizărie, că nu se mai face să se îngroape
groparul, cum zice Mureşanu după ce i se cunoaşte valoarea pus în față cu
zdrobul de sare deasupra copilului pus în ciupă la îmbăiere pentru prima de
Crăciun ca să aducă zâmbetul pe fața oamenilor, că nu-i penibil doar băiat de
mingi. Tu te bucuri de viață ştiind ce-i important, găsind o soluție, deşi
norii n-au sentimente, nu trăiesc bucurii ca oamenii în combinațiile lor ca
super vedetele tentante de la Buftea, din industria cinematografiei româneşti
decimate, pusă la pământ, breaz, ca să mă decepționeze, că noi tot ce-i bun
distrugem, ca să ne facem nefericiți ca hoții de buzunare, care fur mireasa de
anume şi nu doar asta pot românii (ce vorbă-i asta dând totul din casă, ca cei
de la Meteo, că-i ceață în mintea lor şi-i risc să pierdem apocliptic tot ce
avem).
- Când eram copil proiectam diafilme în
spatele blocului din bucătărie prin fereastra pe peretele opus, pe care
vopsisem un ecran cu var. Seara când venea întunericul se aduna lumea din
șantier cu scaunele afară și începeam proiecția basmelor realizate de Studiourile
Alexandru Sahia. Cineva din grup citea cu glas tare subtitlurile ca să
înțeleagă povestea și cei care nu știau să citească, devenind astfel bucurie de
grup. Lumea s-a obișnuit atât de tare, încât după ce am terminat cele aproape o
sută de diafilme dăruite de nașul fratelui meu mai mic, un fost pilot de
aviație militară din Constanța, am hotărât să-mi fac eu diafilmele mele,
poveștile mele. Aveam vreo 10 ani. Aveam numai nota 10 la desen. Devenisem așa
de bun încât copiam bacnote de un leu cu creionul și culoare sub lupă de nu se
prindeau babele în piață care vindeau semințe și mere. Sigur că nu era mare
pierdere pentru o bătrână un leu când se descoperea ca e fals, însă pentru mine
era un leu muncit din greu, iar cei care au obținut acei lei desenați de mine
și îi mai păstrează azi, le ofer 100 de dolari americani pe unul. Mai ofer 100
de euro pe o fotografie din sala de spectacole din Oțelul Roșu unde s-a ținut
Bienala teatrală ”Ion Luca Caragiale”, unde echipa de teatru din Oravița a
câștigat locul trei pe țară cu piesa de teatru Comedie cu Olteni, în care l-am
interpretat pe Tiron (Ciron). Am desenat multe scheciuri din creion cu Charlie
Chaplin, Stan și Bran etc. De mic copil mi-a plăcut să-i fac pe cei din jur să
râdă; la școală, îi imitam pe profesori. Am fost și prins de câteva ori și tras
de urechi. De fapt comedianții spun adevărul. Dumnezeu ne privește cu atenție
și spune adevărul, El ne-a dăruit și minciuna, însă doar ca reper pentru
înțelegerea adevărului. Noi folosim minciuna ca să ne ascundem, iar dacă treci
prin viață fără să minți, însă conștient de ea, atunci devii înger, treci
examenul. Și atunci când am ajuns la sfârșitul celor o sută de diafilme, am
realizat că trebuie să mă apuc să-mi realizez eu propriile mele povești, ca
să-mi continui aventura. Și am primit inspirație de la Creator; la doar 10 ani,
eram specialist în falsificări, deci puteam să-mi falsific și diafilmele.
De-acum încolo îmi scriam poveștile mele prin desene pe bucăți de hârtie albă
tăiată la lățimea filmului de 35 de milimetri, desenam fotograme cu imagini din
poveștile mele și chiar scriam și subtitrări. Toate sub lupa de la
diaproiector. Bineînțeles că poveștile mele erau cu farfurii zburătoare, feți
frumoși, cowboys și țărani români la coasă. După 10 fotograme înmuiam hârtia în
untură albă de porc ca să devină semitransparentă, o ștergeam de grăsime cu o
sugativă, iar seara aveam o nouă poveste. Râdeau oamenii de se tăvăleau pe jos.
Unii se mai și țucau. Se vedea foarte bine proiecția pentru că la noi, serile
din România erau într-adevăr foarte întunecate. Trebuie să ai curajul să aduci
ceva nou în povestea clasică pentru că nu avem multe stiluri oferite de Biblie.
Noi, ca specie umană suntem singura dintre specii care putem ieși afară și
aduce ceva nou în scris și tu ai acest curaj, l-am văzut în tine, lucru de care
nu sunt capabili cei care spun că scrisul tău miroase. Ei nu înțeleg cu ce fel
de tip de poveste te lupți tu, că tu încerci să introduci ceva în sistem, însă
sistemului îi este frică de necunoscut și de nepredictibil, de necontrolabil.
Ei sunt răi cu tine sau geloși. Toți avem capacitatea să fim răi, dar așa cum
am spus-o mai sus, noi cei care încercăm să luptăm să fim buni înspre
eternitate, o folosim doar ca punct de referință. Noi nu vindem ambalaj sau
schelete. Bunătatea din tine e produsul, cu cât cunoști mai mult rău, cu atât
îți vei crește limita de bunătate. Înainte de a te cunoaște și respecta trebuie
să-ți afli lungimea nasului, să-l cunoști pe Satana din tine. Puterea de a fi
bun cu diavolul din tine este FORȚA! Ca să fii bun trebuie să fii foarte
disciplinat. Când comedianții îi imită pe politicienii care spun “adevărul”,
atunci râdem. Noi românii nu mai știm să râdem decât la prostie. ATUNCI VA
APĂREA UN COMEDIANT ADEVĂRAT CARE SĂ NE VADĂ. Sper că e suficient material de
râs în ultimii 30 de ani, care să ne trezească.
IOAN
MICLĂU-GEPIANU
Un
vers a lui Eminescu…!
Un vers a
lui Eminescu mi-a pătruns în ființa mea de copil. Acum am pășit pragul celor 79
ani, și încă îmi amintesc cu emoție
sentimentul care l-am încercat atunci.
Cite-am din poeziile lui Eminescu, de data asta poezia “Pe aceeași ulicioară”.
Și acum să o iau în ordine.
Profesorul meu de Limba Română,
dl. Parghel Constantin , Dumnezeu să-l
odihnească fiindcă a trecut de mult în lumea Drepților – avea pretenția ca noi elevii clasei a 7-a,
înaintea începerii orei, să scriem pe
tablă cuvintele noi, pe care nu le
înțelegeam din cărțile pe care le citeam în timpul liber! Domnia sa la intrarea
în clasă, primul lucru pe care îl făcea
era să ne explice deci sensul etimologic al
fiecărui cuvânt notat de
elevi cu creta pe tablă!
Eu am notat intr-o bună zi cuvântul “zaplaz”. Domnul Profesor după ce
privi la tablă zise zâmbind : ”Cine a
scris acest cuvânt cu siguranță a citit poezia lui Eminescu, “Pe aceiași
ulicioară”. Eu am rămas fascinat,uluit,
cum poate profesorul nostru
după un simplu cuvânt să
recunoască și poezia și autorul? M-am ridicat sfios în picioare și am
recunoscut că întradevăr citesc
cartea de poezii a lui Mihai Eminescu,
și am și început să recit din poezie! Și acum recit din memorie: “Pe aceiași
ulicioară/ Bate luna în ferești/ Numai tu de după gratii/ Veșnic nu te mai ivești/ Și aceiași pomi in floare/
Crengi întind peste zaplaz/ Numai zilele trecute/ Nu le faci să fie az/.
Mi-amintesc cum Domnul Profesor răspunse doar atat: “Frumos”. Apoi
explicația: zaplaz sau gard. Și așa mai departe cu celelalte cuvinte. Mi-e însă mi-a rămas în minte pe veci
plăcutul vers eminescian “Și aceiași pomi in floare/Crengi întind peste
zaplaz”, doar mai târziu simțisem eu frumusețea artistică ieșită din acel vers
atât de simplu dar atât de real! A fost o mare scântee pentru mine și
imaginația mea. Poate tot restul vieții, fiindcă zburasem cu acea navă a
copilariei în sfere arcadiene pe care încă nu le înțelegeam, nu mi le puteam
explica; dar baza trainică a imaginației
mele prinse o embrionare a simțului artistic, din care vremea și anii mi-au
șlefuit o simplitate anume prin care
îzvorâ valoarea reala a versului meu
autentic! Așa încerc eu a crede a fi ajuns la poezie! Așa mi-am imaginat și
acea poezie ”Mielul”. Și de atunci, o
viață întreagă alergai după muza mea!
Dar de
sfântul pământ al Ardealului, cum îl numea Eminescu, am rămas întotdeauna
legat, și în aceeași măsură de acea
perlă geografică Crișana, de acel oraș istoric Oradea, unde mi
s-au născut copiii și am avut căsuța noastră
de pe Aleea Călinului.
POPESCU
Povestea literei "P''
- Cum te numesti, domnule ?
- - Petru Popescu, poreclit Parpanghel...
- - Si ce lucrezi ?
- Prepar peste prajit pentru pescari.
- Bine, si ce anume faci ?
- Pun pestele pe placi, pisez piper,
presar
piper peste pesti, potrivesc placile
pe plita; pentru
pestele prajit pregatesc piure; pun
pestele pe platouri;
pentru placul pescarilor pun pahare
pentru palinca.
- Dar de ce vorbesti numai cu "P"?
- Poftim ?
- De ce vorbesti numai cu
"P"?
- Pot pronunta pe P perfect perceptibil.
- Ei, asta e acum ! Pun ramasag ca la
intrebarile mele vei gresi.
- Primesc provocarea.
- Pe cat ?
- Pun pariu pe patru poli !
- S-a facut. Spune-mi ce-ti place sa
mananci ?
- Pastrama, papricas, parjoale, pui
pane, porumbei, piftie
piperata, peste plachie, prefer pastravi, potarnichi, papanas, paparai.
- Si ce iti place sa bei ?
- Palinca, pinot, pelin, porto;
- Si la desert ?
- Placinte, prajituri, piscoturi, pepene, prune, pere,
portocale,
piersici, papanasi;
- Dar inghetata obisnuesti ?
- Putin; profiterol, parfait;
- Spune-mi cum iti petreci timpul
liber ?
- Primavara prefer plimbari prin parcuri, pe poteci, prin
padure, prin
poiana;
- Dar vara ?
- Plaja, pescuiesc.
- Si iarna ?
- Prefer patinajul.
-Te pomenesti ca poti sa-mi spui si o
poezie numai cu litera "P"?
-Pot.
-Asta nu o mai cred. Spune-o!
Poezia poetului Petru Popescu, poreclit Parpanghel
"Prin paduri, peste poiene,
Prin pustiuri, peste pietre
Pasari, palcuri pribegesc
Parasindu-si puii proprii
Pe pamantul parintesc
Prima pasare, pilotul,
Plescaind puternic pliscul,
Plutea privind pamantul
Pajistea, padurea, piscul."
- Bine, bine !
Dar nevestei, cand ai plecat de
acasa, ce i-ai spus ?
- Paraschivo, plec pripit; pentru
pranz presara putin patrunjel proaspat
peste pestele prajit; pa papusa!
- Vad ca am pierdut .
- Pardon, pentru pariul pierdut
platesti patru poli !!!
- Platesc.
- Pune paralele pe portofel.
- Inca o intrebare.
- Poftim !...
- Ce adresa ai matale ?
- Prelungirea Popa Petrescu,4,
parter, plecand prin Pangrati, peste pod.
GHEORGHE NISTOROIU
Artur Silvestri
„Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,
s-a răstignit Hristos ca la-nceput,
cu palma stângă sângerând pe Nistru,
cu palma dreaptă înflorind pe Prut.”
(ANDREI CIURUNGA)
Tăcerea şi grăirea
Cuvântului, fie în Cer, fie pe Pământ fiinţează ca o paradigmă a Gândirii, a
Libertăţii, a Adevărului, a Iubirii, a Frumosului în Viaţa harică asumată ca
smerenie, tăcere, răstignire, prin Crucea şi Învierea Omului întrupat întru
Hristos.
Tăcerea pare a fi un atribut al Divinităţii,
de aceea ea este însuşită mai mult de Oamenii lui Dumnezeu, cei care-L iubesc
cel mai mult: Sihaştrii şi marii Mistici.
Tăcerea este natura gândirii alese, o
însuşire sacră, dar şi o artă a desăvârşirii.
Tăcerea este un simţământ sfânt care te
apropie de Dumnezeu și prin Cuvântul frumos grăit te îmbrăţişează călduros şi
părintesc Atotcreatorul-LOGOS.
Tăcerea Sihaştrilor este divina miere dacică
a Pustiei roditoare de asceţi şi mistici.
În închinarea smerită, lăuntrică,
emoţională, noetică fiinţa lor rămâne trează, iar persoana li se
transfigurează, se umple de reverenţă, îmbrăţişând o gratitudine suavă şi o
serafică cutremurare, ce umple totul de splendoare şi inefabil.
Tăcerea este Nufărul Alb al smereniei
ortodoxe creştine ce creşte din apa limpede, liniştită, neclintită,
sfinţită, fără nici o undă din inima
isihastului verde carpatin.
Cei care se încumetă să păşească pe Calea
Teologică, Duhovnicească, a meditaţiei Filosofice, a Poeziei sublime vor fi
mereu însetaţi de această sacră Tăcere.
Cel ales de Mântuitorul nostru Hristos după
Chipul Său, va urma menirea Trandafirului care, în bobocul său, Rosa mistica,
subt veşmântul regal al jertfei adună toată mireasma divină, deschizându-şi
petalele înlăuntru şi în afară, precum Floarea Sufletului ce primeşte
miraculoasa culoare, primeneşte expresia angelică şi parfumează tot ce trăieşte
diafan în inima sa, înflorind tăcerea în grăirea divină.
Simfonia Tăcerii din inima cutezătorului
smerit urcă în arpegiile celeste ale Munţilor Carpaţi de sub poalele Cerului
dacic, planând peste oglinda marilor Fluvii valahe spre o apoteotică întâlnire
cu Miracolul, cu Inefabilul.
Gânditorul dacoromân poartă în sânul
său marea sa tăcere a grăirii Cosmosului.
În istoria Creaţiei, două Fiinţe supreme
străbune traco-dace au avut cultul Tăcerii: Fecioara MARIA şi Zeiţa egiptenilor
MERET-SEGER-„cea care iubeşte tăcerea.”
Două
mari fenomene îl prefac pe Om într-un stălp al tăcerii: Minunea şi Femeia.
Există şi o distincţie a Tăcerii: a tăcea,
ca tăcere voită ori impusă precum în regimul concentraţionar ateo-comunist din
România şi tăcerea-grăire a sinelui, minunea sublimă prin a fi îmbrăţişat de
tăcere.
Tăcerea este Matca Cuvântului !
Duhul Sfânt crează prin energia Sa necreată
Gândul, această Mireasă a Tăcerii în care se întrupează Cuvântul, Mirele ce se
naşte ca o supremă Grăire, ca o angelică Libertate, ca o Frumuseţe
macrocosmică.
În Tăcerea Imaculatei Necreaţii grăieşte
Dumnezeu ca Logos al sublimei Creaţii.
Cuvântul în Om se naşte ca un Dor al
cunoaşterii, dar şi al întâlnirii cu Dumnezeu.
Cuvântul în Era Creştină a Ortodoxiei lui
Iisus Hristos devine Creaţie şi Revelaţie.
Logosul-Dumnezeu a dat Fiinţă nefiinţei, iar
prin Hristos a dăruit Fiinţei veşnicia Sa.
Logosul-Dumnezeu a creat Crucea Bisericii
Sale ca Trup universal al lui Hristos.
Sufletul care a devenit Biserică a Duhului
trăieşte pin Tăcerea şi Cuvântul Inimii.
Inima trebuie astfel mereu primenită pentru
a-i grăi Dumnezeu, Învăţătorul, Conducătorul înţelept, Profetul, Poetul,
Preotul, Teologul, Artistul, Filosoful, Sfântul.
Creştinul ortodox dacoromân trăieşte
autentic plenitudinea întru Hristos, atâta timp cât el este Armonia dintre
Tăcerea şi grăirea Cuvântului.
Această inefabilă Împărăţie a Tăcerii şi a
grăirii Cuvântului este Moştenirea spiritual-religioasă, Testamentul veşnic al
Străbunilor noştri Daci nemuritori.
Revenirea la Matcă, la Tradiţie, la Credinţa
străbună-Ortodoxia, a fost preocuparea de mai târziu a Gânditorului Artur
Gabriel Silvestri pentru o regenerare morală şi spiritual-religioasă a Elitei
naţionalist-creştine atât din ţară, cât şi din diaspora.
Afinitatea surprinzătoare, fulgerătoare,
covârşitoare cu spiritualitatea dacică devenită reper şi simbol l-a catapultat
pe Artur Gabriel Silvestri spre
redescoperirea Frumosului creat, cuprins ca o forţă vulcanică în Rugul Aprins
al Scriitorilor Creştini Ortodocşi, ca un Far de lumină ce atrage
depărtările-apropiate ale Omului culturii.
Provocările sale de spirit, invitaţiile la
elocinţă au declanşat în scriitorii de factură eminamente creştină confruntarea
Omului cu el însuşi, devenind un povestitor al sacrului, al imensei împărăţii a
sinelui în care se leagănă sacralitatea infinitului dacic.
Din adâncurile înţelepciunii astrale ale Neamului protodac, Artur Gabriel
Silvestri a ţâşnit ca un foc sacru al dăruirii de sine, confidentă a jertfirii
întru Suferinţă şi Iubire pendulând între Chronos şi Kairos, între timpul ce se
prelinge şi vremea sacră a apropierii de Dumnezeu, astfel ca timpul să-l
slujească permanent pe Omul creaţiei în aşa fel ca meditaţia sa literară să
devină o confesiune de credinţă, iar metafora un fel de amvon în care autorul
sacerdot, cu recursul său generos la Străbuni, să confere evenimentului o
Filocalie a Neamului prin renumiţii asceţi smeriţi ai gândirii ortodoxe.
Prin prodigioasa sa producţie literară de un
înalt rafinament stilistic şi de o adâncime mistică întâlnită doar la marii
Creatori, la cei puţin Aleşi, prin Asociaţia Română pentru Patrimoniu, Artur
Gabriel Silvestri face ca OPERA sa, un Testament de taină al unei Românii
Tainice, de înviere spirituală, individuală de Elită naţionalist-creştină de la
care se aşteaptă verdictul unei Românii Creştine Viitoare.
Chemarea expresă a discipolilor săi a fost
aceea de a se regăsi în sine contemplat de har pentru a irupe în lumină un
subconştient fantastic literar, împodobit într-o mistică a trăirii emblematice
sub o cupolă estetică a unei bucurii plenare, unde destinul să se împlinească
sub albastrul senin al misiunii, al vocaţiei coslujitoare.
O căutare a fervorii naţionalist
existenţialiste în metafizica dacoromânului netejeşte amplitudinea creatorului
în care se înteţeşte atitudinea unui fior naţional, creştin ortodox aşa cum o
cântare dulce, suavă umple spaţiul sideral al conştiinţei, unde sufletul se
umple de chemarea Străbunilor săi milenari cereşti.
Spiritualitatea creştină a gânditorului
ortodox promulgă în dialectica trăirii ecumenice un aspect psihologic,
terapeutic pentru armonia vieţii într-o mărturisire interdisciplinară a
gândirii spre cultură, spre cult, ca un recurs la unitatea creştinilor.
Şi în cadrul naturii spirituale a
Mărturisirii de Credinţă Literară, privind raportul de creaţie întru Tradiţia
străbună moştenită dintre pământ şi cer, libertate şi har, responsabilitate şi
credinţă, adevăr şi jertfă, iubire şi cruce, rugă şi înviere, are loc
cuminecarea cuvântului omului creştin-ortodox întru Cuvântul lui
Dumnezeu-Hristos, astfel încât grăirea inspirată a gânditorului responsabil
pentru fiecare cuvânt gândit, rostit, scris, ca reflectare sublimă a Logosului,
să recreeze lumea cu întreaga ei spiritualitate ortodoxă, nu ca doctrină, ci ca
dogmă de viaţă înnoită întru Frumos.
Omul creştin ortodox dacoromân, fie
gânditor, fie poet, fie scriitor, fie teolog, fie artist, fie sacerdot, fie
naţionalist trebuie să redevină fiinţă rugătoare, Homo religiosus, cum inspirat
l-a definit profetul Mircea Eliade, purtătorul
Rugăciunii Inimii Hristice, cu ceasurile ei de foc şi cu timpurile
astrale unde se pogoară şi bate; tic, tac simultaneitatea: întrebarea Omului ce
se închină răspunsului lui Dumnezeu.
Numai spiritualitatea-liturgic Hristică ne
umple clipa trăirii ortodoxe de eternitatea mărturisitorului, a trăitorului
mistic, prin rugă permanentă, omologând realul în ideal, înălţându-se sacru,
muritor, jertfitor, crucial spre îndumnezeire.
„Ora scriitorului” nu este „ceasul marilor
singurătăţi”, ci orologiul clipelor de har pogorâte de Duhul Sfânt în sufletul
curat al creatorului, căruia-i conferă nemurirea.
Cronicarul de la „Luceafărul” s-a aureolat
de nimbul Demiurgului Profet Mihail Eminescu, a iniţiat o arheologie literară
proto-română, devenind promotor de seamă al unor proiecte de elită spirituală,
cultural-sociale, fondatorul unei „noi geografii literare”, într-un areal
spiritual-religios, ctitorind astfel Asociaţia Scriitorilor Creştini din
România şi al editurilor de referinţă: Carpathia Press, Intermundus, Kogaion.
Cu o formă de relief metafizico-mistică ce
se răsfrânge în apele filocalico-sofianice din vasta Culturii Ortodoxă, Artur
Gabriel Silvestri, intuind voinţa lui Dumnezeu, dragostea mea pentru El şi
Iubirea de Neam, m-a dăltuit „noii geografii literare”, în care mi-am definit,
redefinit vocaţia, misiunea, slujirea întru frumuseţea Cuvântului.
La „ora scriitorului”, către Zorii
surâzători ai dimineţii, cu graba unei ninsori celeste, Gânditorului i se
revelează ca o frescă celebră bizantină, ca un cântec angelic, lucrarea
mirifică „Mărturisirea de Credinţă Literară”, aşa cum la ceasul rugăciunii de
dimineaţă marele mistic Ieroschimonahul Daniil/ Sandu Tudor a auzit cântecul
păsării unice.
Lucrarea, ca o mărturisire, ca o comuniune în
care Omul creativ se naşte în lumină, se renaşte în mireasmă de har, se
cuminecă în Dumnezeu, se cuminecă în ceilalţi ce cu adevărat îl slujesc pe
Mântuitorul Hristos, se cuminecă în sine ca o împărtăşire de Fecioara Maria şi
de Neamul dacoromân preaales.
Imboldul Proniatorului i-a grăit Filosofului
culturii Artur Gabriel Silvestri titlul Mărturisirii..., la care a adăugat
heraldic hieroglifa Cuvinte pentru Urmaşi, ctitorindu-şi sinele în Sinele
naţional, universal al spiritualităţii religioase ortodoxe, unde se decantează
sublimul ca esenţă a Frumosului revelat în slujitorii Cuvântului.
„Aproape fiecare cuvânt însemna ceva şi
însemna şi mai mult atunci când potrivirile lor îşi reflectau semnificaţii
subsidiare şi aluzii orânduite strat după strat, dezvăluindu-se în misterul lor
constitutiv. Aşadar, era întâi de toate o metafizică a scrisului unde ar fi
trebuit să încapă deopotrivă iniţierea prin cuvânt şi dezvăluirile prin creaţie,
amândouă fiind noţiuni ce nu aparţin vieţii obişnuite şi, deci, contigentului.
Apoi, apărea însăşi ideea de participare la enigmă şi prin aceasta o încifrare
de înţelesuri ce sunt doar vehiculate de cel ce le însemnează, adică le
transformă în urmă şi în simbol. De aici rezultă misiunea, adică „răspândirea
gândului scris” în Neamul ce îl făcuse posibil, adică <<la
Români>>.” (Mărturisirea de Credinţă Literară, vol.I, Carpathia
Press-2006, p. 4)
Daimonul socratic, geniul spiritualităţii
traco-scito-geto-dacice, care atât de profund s-a reflectat în Socrate,
Eminescu, Ianolide, Virgil Maxim, Băncilă, Bernea, Ţuţea, sfătuitorul de taină,
inspiratorul haric al gânditorului creştin ortodox amplifică imaginea
armonioasă a spiritului religios creativ ce se răsfrânge ca o sinteză între
miracol şi firesc, ca o frumuseţe estetică ce devine arhetip celest al
eternităţii valahe.
Frumuseţea creaţiei spirituale crează emoţia
estetic religioasă care umple sufletul.
Intuiţia este un fel de prezent continuu al
prezentului haric, o chemare ontologică, o muzică astrală, o cântare sublimă,
un chip angelic, o icoană sacră, o natură vie răsfrântă în toată splendoarea
Creaţiei divine, o vibraţie a armoniei serafice, o emoţie celestă străfulgerată
de o cultură cultică, superioară, cerească, a Duhului Sfânt.
Primirea darului ceresc al Ortodoxiei lui
Hristos de către Neamul nemuritor al Fecioarei Maria a provocat o revoluţie, o
revelaţie, o mutaţie cu caracter spiritual.
Vremea creaţiei în amvonul inimii coboară
unda expresiei într-o unduire poetică, filosofică, teologică care atrage azurul
heruvimic punându-ne într-o vorbire cu sinele, într-o convorbire misterioasă,
într-o tăcere de taină, meditând, stând în braţele gândului alb, unde cuvântul
grăieşte cu sine, pentru ca apoi să se aprindă ca spirit religios, astfel încât
creatorul să devină un mare sacerdot al aurei Luminii Cuvântului.
În Altarul Luminii Cuvântului arde permanent
Frumuseţea vieţii lui Hristos, Ortodoxia întru Hristos, aserţiune ce vizează Sublimul
ca vocaţie a nemuririi dacice.
Viaţa lui Hristos întrupează, îmbrăţişează
Viaţa celor ce şi-o închină întru Hristos, dăruind totul pentru a afla totul,
dăruind libertatea pentru a întâlni Libertatea, oferind certitudinea pentru a
primi Adevărul, dăruind curajul temerar pentru a primi dreapta Credinţă,
dăruind viaţa pentru a primi Viaţă, dăruind Iubirea pentru a primi Dragostea.
„Viaţa lui Hristos cuprinde în sine o
frumuseţe negrăită, greu accesibilă, însă atunci când este simţită, atât de
profundă, încât unii s-au lipsit de toată averea lor pentru a o putea îmbrăţişa
sau şi-au dat chiar viaţa, ca martiri şi mucenici.” (Valentin Bassarabescu,
Vocaţia nemuririi, Ed. Expansion-Armonia 2000, p.152)
Vremea creaţiei este o Taină a Timpului Nemărginit, cum
genial a subscris Filosoful Culturii Artur Gabriel Silvestri, cel care a făcut
o emblemă conceptuală a spiritualităţii gândirii sale, cel care a „aşezat-în
fiinţă”, în fiinţa timpului sacru dacic nemuritor, ca şi o pădure
multiseculară, impunătoare prin tăcerea ei misterioasă, <<Mărturisirea de
Credinţă Literară>> „Cuvinte pentru Urmaşi”, Modelul Omului Mare, Vremea
seniorilor, Athanor, Arhetipul Călugărilor Sciţi, Semne şi peceţi, Memoria ca
un concert baroc, coslujitor ca atâţia alţi Urmaşi ROMÂNI, al Profetului Mihail
Eminescu în „eminescianitatea” dacoromână, creînd o metafizică a scrisului, o mistică a culturii,
sanctificând „scrisul ca religie la Români.”
Vremea creaţiei sale a excursului gândirii,
a culturii sale şi-a trăit timpul sacru, trăindu-l încă limpede, luminos, continuu
deasupra timpului, ca o Bucurie a timpului.
„Bucuria timpului, o binecuvântare a
ierarhului Boier, Calinic Argatu-Argeş, această vreme dăruită nouă, bună de
lucru grabnic, atât cât mai este ziuă, neuitând să răscumpărăm timpul, că
zilele sunt puţine şi rele, cum spune de veacuri multe, cerescul Pavel
Apostolul. Acum este vremea mântuirii noastre, acest acum este un prezent pe
care să-l înveşnicim în lucrările şi purtările noastre de zi cu zi, pentru a nu
plânge din cauza risipirii timpului dăruit nouă cu atâta bunătate
dumnezeiască!” (Mărturisirea de Credinţă Literară, op., cit., p. 15)
Căutările şi împlinirile sale literare,
filosofice, artistice, spirtituale, mistico-religioase legate de perihoreza
arhetipală a Călugărilor Sciţi i-au netezit Calea spre teoză, spre jertfa
supremă, nu ca o Vocaţie a Căii Singuratice, ci ca o Destinaţie a comuniunii,
ca o cuminecare cu Potirul Crucii şi-al Învierii, împlinirii întru Dumnezeu şi
Neamul său.
Artur Gabriel Silvestri-Filosoful culturii
ortodoxe creştine naţional-universale a conştientizat permanent prezenţa
continuă a lui Dumnezeu lângă el, întru Neamul nostru, gătindu-l pentru marea
jertfă, pentru nemurirea profetică pe care i-a pregătit-o, pe care i-a făcut-o
ca Testament dacic ceresc Mărturisirii sale de credinţă:
„Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut. Tu
ai cunoscut şederea mea şi scularea mea. Tu ai priceput gândurile de departe.
Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai
dinainte le-ai văzut. Că încă nu este cuvânt pe limba mea şi iată, Doamne, Tu
le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult. Tu m-ai zidit
şi ai pus peste mine mâna Ta. Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine;
este înaltă şi n-o pot ajunge. Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa
Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborâ în iad,
de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la
marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta.” (Psalmul
138, 1-10)
Binecuvântat este Bunul Dumnezeu întru
Profeţii Neamului nostru nemuritor!
Binecuvântată este Maica Domnului întru
Florile alese ale Alesei Sale Grădini!
Binecuvântat este Artur Gabriel Silvestri
întru Aleşii Cerului serafic ai lui Hristos!
„Destul!... Opreşte, Doamne, căderea,/ Sau
poate degeaba mă rog, că lumea/ Ţi-a scăpat din mâini/ Şi-aştepţi, ca şi mine,
să se-mplinească minunea!// La început ai spus să se facă lumină, şi s-a
făcut;/ Azi lumea rătăceşte prin beznă/ Şi-aşteaptă de la Tine lumină,/ Şi
lumina nu vine.// Odată ai poruncit să se retragă apele,/ Şi, la porunca Ta,
apele s-au retras;/ Azi lumea se-neacă şi-aşteaptă de la Tine/ Cuvântul,/ Şi
Cuvântul nu vine.//
Opreşte, Doamne, căderea,/ Porunceşte să se
facă lumină,/ Să se retragă apele răului,/ Şi, dacă e nevoie, ia-Ţi crucea/ Şi
urcă din nou pe Golgota,/ Căci se găsesc şi acum ucenici să Te vândă,/ Şi
preoţi să-Ţi pună cunună de spini,/ Şi tâlhari să Te însoţească,/ Şi cine să Te
împungă între coaste/ Ca să primească binecuvântare.// Sau, poate, degeaba mă
rog,/ Căci lumea Ţi-a scăpat din mâini/ Şi-aştepţi, ca şi mine, să
se-mplinească minunea.” (DEMOSTENE ANDRONESCU, Peisaj lăuntric-versuri din
închisoare, Psalm IV. Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti-2014)
+ Ovedenia Praznicului Intrării în
Biserică a Maicii Domnului;
+ Sf. M. Mc. Ecaterina; Sf. M.Mc.
Mercurie.
+ Sfinţirea Sf. Altar al Catedralei
Naţionale a Mântuirii Neamului.
+ Un deceniu de la urcarea la Ceruri
a Fiului României Tainice, Artur Gabriel Silvestri.
* Fond de carte, bibliofil Dumitru
Ionescu-Bucureşti.
https://georgeanca.blogspot.com/2018/11/jaipur.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu