Delegaţia României la Moscova.
Semnarea Convenţiei de armistiţiu din 12-13 septembrie 1944
Redactia ART-EMIS
Duminică, 11 Noiembrie
2018 19:27
Moscova -
septrembrie 1944Proclamaţia din seara zilei de 23 august 1944 a anunţat
minciuna regală: „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică,
Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii". Pentru semnarea Convenţiei
de armistiţiu dintre guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite, prin care se
consfinţea starea de fapt a ieşirii României din războiul contra aliaţilor şi
întoarcerea armelor împotriva Germaniei, la sfârşitul lunii august 1944 o
delegaţie condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu din care făcea parte - ca jurnalist -
şi soţia acestuia, Elena Pătrăşcanu-Veakis, a plecat la Moscova. Primită cu
răceală, delegaţia română a semnat Convenţia de armistiţiu abia pe data de 12
septembrie 1944. Redăm relătările Elenei Pătrăşcanu-Veakis despre modul în care
a fost tratată delegaţia României reamintind cititorilor discuţia dintre
Lucreţiu Pătrăşcanu şi Molotov la semnarea Convenţiei de armistiţiu: când
Pătrășcanu a întrebat de ce condițiile de armistiţiu impuse de către U.R.S.S.
României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a răspuns:
„Mareşalul Antonescu reprezenta România, dar voi nu reprezentaţi pe
nimeni"[1].
„În
dimineaţa zilei de 29 august 1944, soţul meu, Lucreţiu Pătrăşcanu, mi-a
comunicat că s-a admis plecarea mea laolaltă cu delegaţia, plecarea mea în
calitate de corespondent al ziarului „România Liberă". Plecarea s-a făcut
de la aeroportul militar Popeşti-Leordeni, noi aflându-ne într-un avion de
vânătoare însoţiţi de alte două avioane de vânătoare care aveau pe aripile lor
- pe partea de dedesubt a aripilor - însemnate tricolorul românesc foarte
vizibil, pentru ca ruşii să ne recunoască. Am zburat la o înălţime foarte mică
tot în vederea acestui fapt şi am putut să vedem cu ochii distrugerile
războiului de aproape: ruinele, podurile rupte, şoselele deteriorate, un aspect
impresionant şi jalnic. [...] În drum spre Odesa - căci acolo trebuia să se
facă prima escală către Moscova - am avut şi o mare emoţie: [...] am aflat că
autorităţile sovietice nu primiseră încă dispoziţie de a ne primi şi ca atare
nu ne-au dat aterizarea necesară. Şi a început atunci o survolare a
aeroportului în cercuri din ce în ce mai mici pentru că benzina noastră era
limitată. Zborul în cerc ne-a făcut pe toţi să vomăm şi care mai de care din delegaţie
era aplecat cu capul în jos şi într-o stare jalnică de sănătate. În cele din
urmă permisiunea de a ateriza a venit, noi am coborât şi cei care ne-au luat în
primire s-au arătat foarte duşmănoşi faţă de această delegaţie, întrucât
românii au fost unii din participanţii cei mai importanţi ai bombardării
aeroportului şi oraşului Odesa, lucru pe care în momentul acela sovieticii nu-l
puteau uita. Exista şi o oarecare lipsă de încredere că într-adevăr generalul
Antonescu se află în mâinile noastre şi nu a fost făcut scăpat. În orice caz,
primirea a fost orice altfel decât prietenoasă şi de încredere. Ca atare, am
fost poftiţi cu toţii în subsolul unui buncăr unde era o beznă aproape
impenetrabilă. În spatele nostru uşile buncărului s-au închis şi noi ne-am aflat
acolo neştiind nici pentru cât timp nici cu ce scop nici care va fi soarta
noastră. În cele din urmă totuşi ni s-a dat drumul. [...] Avionul care ne-a
fost pus la dispoziţie pentru a continua călătoria spre Moscova a fost un avion
militar sovietic, de-acela în care paraşutiştii stau vis-à-vis, de-a lungul
avionului, adică e un culoar la mijloc şi ei se uită faţă în faţă şi care a
fost ocupat de toată delegaţia noastră. Iar eu, pentru că eram singura femeie,
am avut cinstea să mă urc pe o targă de rănit. La aeroportul Vnukovo, între
alţii, ne aştepta Vîşinski. De la aeroport am fost conduşi în centrul oraşului
Moscova, la un hotel cu numele „Savoy", un hotel care la prima vedere ne-a
făcut să fim oarecum decepţionaţi şi chiar sceptici în ce priveşte continuarea
discuţiilor şi tonul discuţiilor oficiale.
Hotelul era
de categoria a II-a dacă nu chiar de a III-a, cu nişte camere destul de mizere,
cu robinete stricate, cu chiuvete înfundate. Mă rog, era război, era mare
mizerie, dar pentru o delegaţie oficială de armistiţiu, reprezentând un
eveniment atât de important în decursul acestui război, această primire ne-a
făcut oarecum să avem anumite îndoieli în ceea ce priveşte viitorul. [...] Am
fost mutaţi, a doua sau a treia zi, într-un palat care pe vremuri aparţinea
ţarului şi care acuma era la dispoziţia oaspeţilor străini găzduiţi de
Ministerul de Externe al Uniunii Sovietice. [...] În acest palat am stat din
seara de 30 august până în ziua de 12 septembrie când a fost semnată Convenţia
de armistiţiu. Atmosfera din casa de oaspeţi a fost cât se poate de încărcată.
Toţi delegaţii aveau nervii puşi la grea încercare pentru că încercarea face
întotdeauna ca presupunerile să fie mai mult pesimiste decât optimiste. Faptul
că nimeni nu ieşea din casă, în afară de persoana mea care în calitate de
reporter aveam dreptul să circul prin Moscova, punându-mi-se o maşină la
dispoziţie, deci, în afară de mine, nimeni nu a părăsit această casă. E clar că
mai toţi se simţeau prizonieri şi pe zi ce trece amânându-se mult aşteptata
întâlnire, participanţii delegaţiei deveniseră din ce în ce mai suspicioşi.
Aici fac o mică rectificare pentru că soţul meu, Lucreţiu Pătrăşcanu, şeful
delegaţiei, în decursul celor 12-14 zile de la sosirea la Moscova şi până la
semnarea Convenţiei de armistiţiu, a avut totuşi o întâlnire cu Ana Pauker care
atuncea se afla la Moscova, întâlnire la care am participat şi eu [...].
Cu toate că
Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ana Pauker fuseseră pe vremuri prieteni, tovarăşi de
luptă, Pătrăşcanu apărând-o în procesul de la Craiova, primirea Anei a fost
foarte rece: aş putea să rezum că începutul primirii se referea la nişte
reproşuri că România a făcut o mare greşeală întorcând armele cu un minut mai
devreme, în loc să se lase ocupată de trupele sovietice. Demonstraţiile au fost
făcute cu ajutorul steguleţelor de pe harta de pe perete în care Ana Pauker
încerca să-i dovedească soţului meu că ea oricum nu ar fi avut nici o scăpare,
era o chestiune de săptămâni sau poate de zile şi că acest lucru, din punct de
vedere politic, ar fi fost mult mai în folosul Uniunii Sovietice şi al
aliaţilor ei. Replicile soţului meu, care erau atât de natură politică cât şi
umanitară, faptul că au fost salvate prin actul de la 23 august atâtea vieţi
omeneşti, atât româneşti cât şi sovietice, atâtea bunuri care altfel ar fi fost
precis distruse, moralul poporului român, posibilitatea de a se reabilita prin
acest gest luptând alături de armatele aliate pentru zdrobirea definitivă a
hitlerismului - toate aceste argumente bineînţeles că nu au convins-o. [...]
Soţul meu aştepta să fie primit de Stalin, dar această aşteptare s-a dovedit
nejustificată, întrucât atunci când a venit ziua şi atunci când a fost chemat
la Kremlin el nu a dat ochii decât cu Molotov.
Întâlnirea
cu Molotov mi-a fost descrisă de soţul meu în felul următor: atunci când a
intrat în biroul său, Molotov stătea cu spatele la un geam mare acoperit de o
draperie roşie de catifea. Când s-a ridicat să dea mâna cu soţul meu, primul
gest a fost acela de a-l invita mai aproape de geam şi, trăgând cu un gest
teatral perdeaua la o parte, l-a rugat pe soţul meu să aştepte puţin,
uitându-se la ceas. După câteva clipe au răsunat douăsprezece salve de tun şi
focuri de artificii s-au profilat pe cerul Moscovei, mai strălucitoare şi mai extraordinare
decât acelea pe care le-am putut urmări de la hotelul „Savoy" cu câteva
zile în urmă. Molotov l-a întrebat pe soţul meu:
- Ştii ce
înseamnă asta?
La răspunsul
lui negativ i-a spus:
- Sunt
salvele de tun şi sărbătorirea cuceririi oraşului Bucureşti!.
Soţul meu a
îngheţat şi replica pe care nu a putut să şi-o reţină a fost aceea că, după
ştirea lui, trupele sovietice au fost primite cu flori de întreaga populaţie a
oraşului Bucureşti, cu câteva zile în urmă. Ceea ce a adăugat atuncea Lucreţiu
Pătrăşcanu relatându-mi cele întâmplate: « ştiu că răspunsul meu a însemnat
pentru mine pecetluirea viitorului meu ». Pare-se deci că totul a fost regizat
în mod special pentru a arăta clar punctul de vedere sovietic şi dovadă au fost
condiţiile grele care au fost impuse României cu toate sacrificiile făcute. A
doua zi după semnare, ne-am întors cu avionul la Bucureşti. De data aceasta se
deplasase la Bucureşti şi Molotov în persoană, pe lângă Vîşinski şi alte
oficialităţi, iar avionul care ne-a fost pus la dispoziţie nu mai semăna cu
avionul militar cu care am venit, ci dimpotrivă, erau un avion civil căptuşit
cu catifea albastră şi cu perdeluţe cu ciucuri"[2].
---------------------------------------------
[1]
https://www.art-emis.ro/istorie/2420-un-rege-care-si-a-tradat-tara.html
[2] Radio România, Arhiva de istorie
orală, Amintirile Elenei Pătrăşcanu-Veakis, care a însoţit delegaţia română în
calitate de jurnalistă. Înregistrare realizată de Eleonora Cofas - Muzeul de
istorie al Municipiului Bucureşti, 1981 - Sursa Rador -
https://www.flux24.ro/marturia-sotiei-lui-lucretiu-patrascanu-martor-la-semnarea-armistitiului-umilitor-de-la-moscova-din-septembrie-1944/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu