Invitație nostalgică.
~*~
Într-o dimineață de toamnă târzie,
Atât al anotimpului, cât și al vieții
deja derulate,
Mă întorc cu gândul la oamenii din
viață
Ce mi-au însoțit pașii și anii,
alături fiindu-mi mereu.
Îi invit virtual la o ceașcă de ceai pe toți dragii.
Mai întâi pe părinții ce mi-au dat
viață,
Nimic și nimeni în lume nu le poate
lua prioritatea
În iubirea fără de margini a copiilor
față de părinți.
Ani și ani ei mi-au fost alături și
mi-au călăuzit pașii,
Apoi drumul în viață, la bine și
greu, fiindu-mi
Pe rând părinți, medici, prieteni,
umere de sprijin,
Unde orice necaz își găsește alinare
și speranță.
Adolescentă fiind, ca liceean și apoi
tânără, ca studentă,
Invit la ceaiul meu de acum colegi, dar
și prieteni de-o viață,
Care au împărțit vâltoarea vieții și
au adus mult soare
Anilor plini de farmec ai
adolescenței și apoi ai tinereții.
Invit apoi la ceai ,desigur însoțită
deja de alesul drag,
Colegii primilor ani de muncă, ani
plini de elan, revoluționari,
Ani când am căutat mereu noul,
succesul, gândirea tehnică,
Îmbinați și cu frumosul oferit de
viață si de adevărații prieteni.
Iată că mă îndrept spre toamna
vieții, alături de copil și nepot,
Dar și de prietenii mulți adunați în
cursul vieții,
Reușind prin ei să mă bucur de frumosul și iubirea de viață,
Ani derulați în viteză, prețuind
clipele, știind că nu se vor întoarce.
Ceaiul e pe sfârșite, se pare că mi-a
prins bine călătoria în timp,
Amintirile fiind parca mai vii acum,
gândind că viața a fost mereu
Darnică în amintiri lăsate și legarea
de prietenii adevărate,
Între oameni deosebiți ce au lăsat
dâre adânci în suflet.
Ei m-au învățat să deschid uși, dar
să și le închid-n timp,
Să iubesc viața cu toate ce ea ne
poate oferi,
Să văd în semeni mereu acel frumos
lăuntric al fiecăruia,
Nejudecând pe nimeni, fiindcă
perfecțiunea rar o întâlnim.
Sper ca ceșcuța de ceai ce am
servit-o virtual acum,
Celor ce încă îmi sunt alături, sau
celor deja plecați,
Au trezit amintiri la fel de dragi,
alături de gratitudinea mea
Pentru anii, poate puțin prăfuiți,
dar prezenți în sufletul meu.
*
La Fontaine in noua versiune.
Recitind câteva fabule, am regăsit-o
și pe aceea a lui La Fontaine,
Mult timp fiindu-mi îndrăgită și
găsind-o firească ca idee,
Cel ce nu muncește mereu constant și
cu spor,
E normal să sufere și să ajungă a
trăi chiar din împrumut.
Împrumut ce nu mereu e înțeles și
lesne de primit,
De la cei harnici, care nu inteleg
viața în alt mod,
Decât a roboti uneori pănă la
epuizare și culmea
Găsind firesc acest mod de a-și trăi
viața atât de prețioasă.
Greierele desigur era cerșetorul, iar
furnica cea ce robotea,
Milă trezindu-mi primul, furnica însă
admirație deplină,
În anii tinereții, când nu reușeam să
analizez corect
Adevărata față a sorții, motivul
trăirii vieții în cele doua situații.
Ajungând la o vârstă ajungi să
apreciezi viața altfel,
Nemulțumit fiind doar a roboti și
roboti,
Știind că acea clepsidră curge continuu,
continuu,
Nicicând a ști când ajunge a se opri
fresc atât de brusc.
Și atunci înțelegi că viața trebuie
prețuită în totalitate,
Căutând frumosul să-l culegi din tot
ce poate ea să-ți ofere,
Dar pentru acest frumos e nevoie de
maeștrii pregătiți
In toate formele artei: în muzică,
pictură, teatru, film...
Oare biata furnică, apreciată prin
munca asiduă,
Ziua, noaptea, în orice anotimp, fără
a gusta în alt mod viața,
Mă întreb cum de nu a tresărit la
momentele deosebite
Oferite de micuțul greiere ce nu
dorea decât să-i însenineze clipa.
Poate fabulistul nu a înțeles
mesajului greierului,
Derutat fiind și de refuzul furnicii
de a-l ajuta la nevoie,
Poate sunt încă și astăzi astfel de
specimene,
Pentru care viața nu este altceva
decât o continuă roboteală.
Gândesc că un alt fabulist trebuie să
schimbe complet conținutul,
Gândind corect, în sensul în care
viața fiind și așa destul de scurtă,
Să îmbine munca cu frumosul găsit în
orice bucură sufletul furnicii,
Și astfel greierele va găsi
înțelegere, apreciere, fiind chiar EL cel căutat.
~*~
POPA GENOVEVA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu