K I N O
Eram cu
Lopița pe scările de la intrarea în marele palat al Ecaterinei cea Mare a
Rusiei, din Sankt Petersburg. Eram la câțiva metri de ușă, în spatele ei, dar
era mare înghesuială la intrare. Aveam în mâini pungile cu floricele și
răcoritoare, așa cum aveau mai toți spectatorii care trecuseră pe la casa de
bilete. Și cum ne îngrămădeam, așa deodată îmi scapă cheile din mână și aud
zgomotul când au ajuns jos. Dând să le ridic, cineva întinde o mână neagră, mi
le ia și-mi râde în nas. Mă uit atent și văd fața unui negru cu buze și urechi
mari, parcă din filmele hollyoodiene, un fel de joker, dar mai bine zis, un
Turtel Ninja. Observându-mi privirea întrebătoare, fuge iute în jos pe scări și
la baza lor se întoarce să o ia pe lângă peretele scărilor, tot alergând. Greu
să-l prind! Până la baza scărilor sunt vreo 10 metri de trepte pline cu
spectatori dornici să intre în interior. Atunci nu îmi rămâne decât să sar
peste balustrada de vreo trei metri înălțime, plonjând peste Ninja, căruia i-a
dispărut râsul obraznic de pe față, acum leșinat; din impact am auzit cheile
mele zornăind printre grila din fier turnat în bare de 5 centimetri grosime și
îmi zic disperat, adio chei în marile canale subterane ale Sankt
Petersburgului.
Ce fac acum?
În aceste chei stă totul: mașina, casa, serviciul, seifuri și magaziile
companiei de care depind zeci de muncitori. Pun tava de carton în care erau
toate bunătățile pentru a le împărți cu Lopița și mă uit printre gratiile
grătarului fără speranță și tresar. Cheile erau înfrânate de gunoi pe marginea
zidului care avea un ușor plan inclinat; nu cădeau așa brusc în abis și erau
destul de aproape, așa c-am băgat mâna printre gratii ca să le recuperez, însă
cu frica de a nu le scăpa cumva, dar nu s-a întâmplat. Le-am prins și scos afară.
În schimb, tăvița mea era toată strivită de pașii celor din jur. Cu nespusă
bucurie că am salvat cheile, am ridicat-o în mână cu gândul să o schimb. În
acest timp apare un tânăr student îmbrăcat în cămașă albă, mâinile și fața
parcă-i erau de pe baricadele Bastiliei, ale unui tânăr flămând care se lupta
de ani de zile să înțeleagă viața. Apucă tava și îmi spune că e pentru el. La
început am vrut să-l apostrofez, însă am cedat în fața acestei imagini. O mie
de ochi mă priveau de pe treptele Palatului.
Clădirea
aceasta impunătoare albă cu albastru, verde și poleită în aur te reînvigurează,
îți dă curaj întru toate. Uimit, observ o fată!!! Prima mea îndrăgostire la 18
ani, pe care nu am sărutat-o niciodată în viață, era acolo sus, pe trepte, în
înghesuială, îmi facea din mână, așteptând să se deschidă ușile marelui Kino
Sovietic.
Am plecat
printre oameni la casă pentru a-mi încărca tava de carton cu noi bunătăți și
când am revenit la scară, lumea era deja înăuntru. Mă grăbesc și alerg peste
trei trepte deodată ca să prind și eu un loc. Intru pe marile porți, covoare de
catifea și persane luminează drumul spre marea sală. Tablouri celebre, statui de
fildeș și marmură, soldați imperiali, apoi intru în piața mare a Bucureștiului
unde a avut loc mitingul lui Ceaușescu. Toată piața, inclusiv străzile care
plecau din ea erau pline cu scaune negre de forma notei patru. Spectatorii care
intraseră, ocupaseră sau erau înghesuiți pe scaunele de pe străzi. În mijloc nu
stătea nimeni. Eu știu că rușii au făcut primele filme în format HOLOGRAMĂ,
însă nu am fost anunțat că voi participa la un astfel de film. De pe o stradă,
Lopița îmi face din mână și aleargă spre mine. Ne întâlnim în mijocul pieței
într-o mare de scaune. Îmi ia tava din mână, o așează pe un scaun. Mă privește
ca pe un erou, îmi leagă eșarfa ei albă și mătăsoasă de gât. Nu am fost făcut
niciodată pionier. Oare acesta e simțământul? Nu știu, pentru că o iubesc.
Nimeni nu are buzele și zâmbetul ei, părul de abanos lung, întotdeauna codiță
pe spate, sub pălărioara ei albă cu boruri largi și fundiță neagră și mă roagă
să merg să mai cumpăr ceva. Acum observ că pe fiecare scaun din piață era căte
un trandafir roșu. Ne scăldam în priviri. Eram acasă. Trandafirii roșii
acopereau întreaga piață a Bucureștilor.
Am ieșit din
palat în Melbourne, Swanston Street. Nu am sărutat-o niciodată pe buze, însă am
strâns-o în brațe mai tarziu, după ani și ani, atunci când mi-a făcut o vizită
la studiou. O surpriză cerească. Eram căsătorit, ea tot domnișoară. Tremura ca
o caprioară. A fost ultima tresărire.
Comunismul a
căzut și o dată cu el și capitalismul. După treizeci de ani de democrație m-am
trezit acasă cu o scrisoare, am găsit un
email cu fotografii de la ea trimise din greșeală - cu doi trandafiri negri. Am
plâns ca un copil.
Era
sfârșitul filmului.
Ben TODICĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu