IRINA LUCIA MIHALCA - Învăluiri de rouă + ***

 

Învăluiri de rouă

 

 

~*~

 

Locuri, amprente, mici urme în pădurea unde

de atâtea ori ne-am plimbat.

Pământ și taină zboară spre mine

cu o jumătate de aripă.

Apoi mă întorc în infinit.

 

Sub acea pătură de frunze cărora le-am zâmbit,

lumea a rămas nemișcată,

ca amintirile ce-atârnă în inima mea.

O distanţă dureroasă între inimă şi inimă.

Cu ochii calzi de bucurie

facem drumul uitat într-un tărâm ciudat.

 

Dintr-un alt unghi de colţuri deschise

asupra posibilităţilor nesfârşite

mă văd

îmbrăţișând un copac.

Ploaia a respins singurătatea.

 

Hai să ne întâlnim în inima acestui întuneric!

Să risipim umbrele triste!

Un sărut în lumina lunii.

Roagă-te luminii!

Dă-mi mâna! Ca să doarmă, seara

a vrut să-şi mângâie umărul.

Puls... Magie… Lună…

Numele noastre se leagănă pe cer.

Ca să fiu... Să fiu eu.

Ca să fii… Să fii tu.

Ai nevoie doar de ceva curaj

ca să-i spui: “Te iubesc!”

De la tristeţe la bucurie.

Din speranţa de speranţă.

Cu fiecare sărut,

un înger primeşte aripi noi...

Hai să fim ceea ce vrem să fim!

Nemuritori.

 

13.08.2019

*

 

 

Nemărginitele întinderi ale cuvântului

 

 

~*~

 

Cuvintele se împletesc cu oamenii

şi cu ceea ce se află în adâncurile lor,

chemându-se între ele,

precum ploaia asta pe care

am aşteptat-o de atâtea zile.

Cuvintele curg, şipotind,

dezleagă mistere,

deschizând tainice porţi,

un fâlfâit al aripii de flutur

printr-o uşoarǎ

alunecare de pleoapǎ,

un firicel de apă din pârâul

abia format în stânca muntelui

ce domol încearcă să-şi facă loc.

Risipă magică, zâmbet şi lacrimi,

cuţit cu două tăişuri,

o uşă deschisă în interior

spre golul fertil

şi în exterior spre golul altora,

cu acelaşi scop în esenţă.

Un martor-cheie este luna,

precum între două adâncuri

se deschide

un adânc şi mai mare,

dansul în care paşim printre cuvinte.

 

Undeva existǎ o ţesaturǎ subţire,

fǎrǎ formǎ sau consistenţǎ,

poate nici nu s-a ţesut

în lumea prezentǎ,

ci într-una anterioarǎ, într-un alt spaţiu.

 

Îmbrăţişăm cuvintele ce ne străpung tăceri,

întâlniri aievea, veniri nepetrecute,

plecări, şoapte dintr-un timp

în care ne-am pierdut,

lumina solară mereu în căutare,

cuvinte călătoare

închise în gânduri intrate

prin norii ce plutesc

către un necunoscut

care ieri ne era alături,

cuvinte spuse,

sperând că are să le audă,

cuvinte nerostite, neîmpărtăşite,

cuvinte ce persistă

pentru a fi rostite mai târziu.

 

Visul, ţesătura aurită,  mirifica lume

în care ne simţim acasă!

Ca să transcezi iluziile

trebuie să te consumi în ele,

ca să ajungi la iubire

trebuie să arzi toate iubirile!

 

Atragem cuvinte ce-şi doresc alăturări

din simţiri simple, pure,

spărgând barierele timpului,

ca, mai apoi, să rămână

în ţesătura inimii, în centrul ei,

topite într-o adâncă tăcere.

Ameţitoare tăcere!

 

Prin semnele cuvintelor strecurate în noi

ne regăsim uneori un anotimp,

alteori o veşnicie,

realizăm cât de mult ne-au lipsit

cei pe care îi ştiam, îi simţeam,

îi auzeam lăuntric,

fără putinţă de a da formă gândului,

un gol ce persistă demult, tare de demult...

 

Organică sevă din lemnul copacului

în care urcă,

predestinat să-i dea viaţă

şi să-i ducă fiinţa

până în ultima nervură a frunzelor!

 

În drumul spre vârf

va modela ramuri frumoase

când alunecarea prin lemn sau oase

i-a fost înlesnită de natură,

dar şi crengi cu forme bizare,

ori cioturi, ori scorbure,

semne dureroase lăsate în urmă,

în inima visului,

apoi se retrage în sine, trancendent.

Inelele concentrice ale arborilor

conţin memoria ciclurilor anterioare.

Înlăuntrul acestor inele, în ax,

neatinsă-i fiinţa de lumină.

 

Astăzi, o nedumerire:

drumurile se intersectează

spre capăt de drum?

 

29 septembrie 2016

*

 

Minunata poveste din oglinda apelor vii

 

 

~*~

 

Sfârşit de anotimp, încă o dată un ciclu

s-a răsucit în jocul combinatoriu!

 

Vrei să deschizi

partitura simfoniei universale,

uşor prinde viaţă, dialogul începe,

în spiritul timpului

– o nouă ars combinatoria –,

laşi muzica sferelor

să vină ritmic, uşor, spre tine,

pui semne în sunetul fundamental

şi-adânc forjezi resorturile telurice.

Un fir întins, în intervale perfecte,

se termină la punctul de rupere.

 

Sub cupola cerului am împărţit atâtea.

O insolită alternanţă

între tensiune şi relaxare!

În zgomotul furtunii din travaliul durerii

urmele au dispărut

în intervalul exilat, neintegrabil,

dar în oglinda apelor vii

e-atâta linişte

şi dragoste în eufonia inimilor!

 

Grăbit, fitilul verde deschide energia

de la tulpina lujerului florii, acea

mică explozie de viaţă

ne dăruie covorul întins de petale roşii.

 

– Spune-mi, iubito, de ce purtăm în noi

atâta dorinţă, ce nu-nţelegem,

unde ne rătăcim,

e asta adevărata trăire, de ce iubirea

e cea care deschide de ai impresia că zbori?

Sunt surprins de putera ei nelimitată,

ca un vulcan ce stă să erupă. - îmi spui.

Eliberezeaza-l pe “Da!”,

priveşte, îl ţii strâns încătuşat!

 

Sărutul e poarta spre locul tainic

– "Simfonia Jupiter"– ,

în "Armonia Lunii", cu vibrația iubirii

deschidem cartea inimii.

Să trecem prin ea, să-i găsim flacăra!

Poarta poate fi orice, depinde ce căutăm.

Clipa veşniciei, ştii bine! Ce-am mai putea

descoperi când i-am găsit sensul?!

– De la tine ştiu, rămâne doar trăirea,

asta mi-a rămas adânc înrădăcinată în suflet!

 

– Mă-ntreb ce căutăm, de fapt,

ce ne lipseşte, de ne găsim mereu pe undeva?

Îmi spui, mereu, că tot noi suntem,

asta mă-nveţi, de-atâta vreme.

Parcă sunt surd sau orb,

unde suntem noi cei adevăraţi? – mă întrebi.

În noi timpul dispare,

suntem numai măsura iubirii,

în toate şi-n tot suntem doar noi,

eu, tu, acel întreg armonios,

sfânta unitate desăvârşită,

fugim spre nicăieri, niciunde nu putem fi

atât de-aproape ca-n noi înşine,

prin tine se naşte totul...

*

 

 

Persistenţa trecerii

 

 

~*~

 

În ploaia caldă de lumină,

pe o cărare

printre mulţi pomi,

mergem de mână la şcoală.

Nu vreau să-ţi spun cum mă cheamă.

 

Sub un vişin înflorit

ne-oprim

să te-ntreb: – Vrei să dormim?

Nu spui nimic. Învăluită în ceaţa

umedelor oglinzi mă aşez,

îmi aplec capul la pieptul tău,

iar tu îţi întinzi palmele

cu podul lor spre pământ.

 

Mă ridic, râd, îţi iau mâna,

mă-ntrebi iarăşi cum mă cheamă,

zâmbesc

şi-ţi apăs nasul

cu degetele mele fine:

– Ţi l-am spus!

Într-o solemnă tăcere,

suspinând, mă săruţi violent.

 

În  camera ta, singur, suav,

parfumul meu persistă

în fiecare celulă vie,

la lumina lunii,

pe geam,

priveşti

cu alţi ochi

cum plouă invers,

spre marea de lumină.

 

Pe masă, lângă cartea-ncepută,

citeşti pe-o frunză apărută

de niciunde:

“Te iubesc ca să te uit,

te uit ca să te iubesc.”*

 

 

~*~

________________

“te quiero para olvidarte,

para quererte te olvido”

– Antonio Machado

IRINA LUCIA MIHALCA