„Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la
kaiseri şi mai departe
(partea a II-a)
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Ordinul Cavalerilor Teutoni – Ordo Teutonicus
„Mânia în oamenii cei buni, se naşte moartă,
se topeşte. În cei cuminţi un ceas trăieşte.
În
semidocţi trăieşte luni, trei ani în proştii
cei
din gloată, şi în mişei doar viaţa toată.”
(Traducere din sanscrita pelasgă – George Coşbuc)
Căderea Ierusalimului sub prigoana islamului a apărut
odată cu zorii anului 1187.
Ordinul Cavalerilor Teutoni,
ordin monaho-militar-masonic a apărut graţie instituirii Cruciadelor, la Acra
în Palestina la finele veacului al XII-lea, în 1190, prin ajutorul financiar al
negustorilor din Bremen şi Lubeck, care au pus piatra de temelie a Order
der Bruder vom Deutschen Haus St. Mariens in Jerusalem. Scopul noilor
Cavaleri era apărarea Palestinei - Ţăra Sfântă. Altruismul lor s-a evidenţiat
prin construirea de spitale pentru Cruciaţii răniţi şi prin sprijinirea
Cruciaţilor pentru atingerea scopului lor referitor la suveranitatea
Creştinismului în Palestina. Simbolul Cavalerilor Teutoni era Crucea neagră,
care trona pe mantie, pieptar, coif, scut, simbol împrumutat atât de Prusia cât
şi de Germania. Bravura şi curajul lor a ajuns la urechile papei Celestin al
III-lea, care i-a apreciat conferidu-le sacralitatea Ordinului.
Ordinul devenit o faimoasă
castă a teutonilor s-a remarcat în deosebi sub Marele Maestru Hermann von
Salza. Celebritatea lor a crescut odată cu marile donaţii de proprietăţi şi
pământuri de pe teritoriile Germaniei, Italiei, Greciei, Palestinei, rivalizând
astfel ca faimă şi bogăţie cu Ordinul Templierilor şi cel al Ospitalierilor.
În urma înfrângerii
creştinilor de către armia musulmană, Cavalerii Teutoni s-au retras şi au ajuns
în anul 1211, în Ardeal la invitaţia regelui Andrei al II-lea al Ungariei, mai
precis în Ţara Bârsei – Burzenland, Braşovul de astăzi, „pentru ca prin convieţuirea cu ei, grăia regele, să se întindă
regatul nostru.” (Diploma de donaţie)
Scopul principal al aşezării
Cavalerilor Teutoni în Ţara Bârsei era convertirea populaţiei majoritar
ortodoxe autohtone la catolicism, apoi exploatarea minelor de aur şi de argint.
Teutonii au colonizat un număr substanţial de ţărani şi meşteşugari germani din
provincia Saxonia, alături de poporul valah, care se vor numi ulterior saşi, în localităţile Feldioara,
Braşov, Codlea, Râşnov, Prejmer. Cavalerii Teutoni au construit fortificaţii şi
au pus stăpânire şi pe terenurile care nu intrau sub suzeranitatea maghiară, în
Buzău și Dâmboviţa. Devenind puternici şi bogaţi au încercat ieşirea de sub tutela
ungară, punându-se la adăpostul tiarei papale a lui Honorius al III-lea. Acest
fapt l-a determinat pe regele maghiar Andrei al II-lea, să se răzbune pe
teutoni şi să-i alunge definitiv din Ţara Bârsei, respectiv din Ardeal.
Călugării mercenari cavaleri, „iluminaţi” şi-au pus spada şi lancea în
slujba ducelui de Mazovia, Konrad Întâiul, spre a-l apăra de prusacii păgâni.
După emiterea Bulei de aur de la
Rimini în anul 1230, Hermann von Salza – Marele Maestru al Cavalerilor Teutoni
a pornit cruciada încreştinării prusacilor. Încleştarea dintre monahii cavaleri
şi prusaci, rude de altfel, a fost deopotrivă de frăţească, sângeroasă, devastatoare şi de un cruzism barbar,
neobişnuit. Totuşi călugării militari au reuşit să cucerească Prusia. Cronicile
Ordinului militaro-monastic au consemnat însă doar teroarea diabolică prusacă,
prin „obiceiul de a arde de vii cavalerii
teutoni îmbrăcaţi în armuri, până în momentul în care armurile de fier pocneau
precum coaja alunelor coapte.” (David Nicolle, Teutonic Knight, Graham Turner, 2007)
În cinstea regelui Boemiei
Otakar, teutonii au construit Cetatea Konigsberg, apoi, prin sprijinul acordat
de Imperiul Roman de Naţiune Germană, teutonii au atacat Polonia, cucerindu-i
nordul, respectiv provincia Chelmno,
unde au creat independent Statul
monastic al Cavalerilor Teutoni, căruia i-au adăugat cuceririle
teritoriilor prusace şi pe cel al Livoniei (Serbia). Cu ajutorul sabiei şi
binecuvântarea pontifilor – Vicari ai lui
Hristos, mai corect spus ai lui Antihrist, teutonii au semănat prin sânge
şi teroare, pe ogorul păgânilor, „religia păcii şi iubirii între oameni”,
fiindcă papalitatea garanta prin augustele „indulgenţe”
că păcatele călugărilor care vor măcelări crunt barbarii (care erau mai
barbari?!), în „cruciada de creştinare”,
sunt „mântuitoare” pentru ei.
Consolidându-se militar, administrativ şi religios Statul monastic a devenit o
reală putere europeană, dar şi o mare putere maritimă în Marea Baltică.
După convertirea Lituaniei în
anul 1387, la catolicism, urmată de expediţiile în Polonia, Marele Ducat al
Lituaniei şi în cetăţile ortodoxe ale ruşilor Pskov, Isborsk, Koporia şi
Regatul Novgorod, călugării teutonii au înregistrat o înfrângere colosală din
partea prinţului Aleksandr Nevsky,
învingătorul suedezilor pe râul Neva, în anul 1242, pe lacul Peipus, la graniţa
cu Estonia. Săgeţile arcaşilor ruşi retraşi de pe lacul îngheţat, capcana,
dezordinea şi greutatea armurilor cavalerilor sub care s-a spart gheaţa a adus
dezastrul celor 400 de teutoni cavaleri, între care 20 din conducerea
Ordinului, punând astfel capăt catolicizării ruşilor.
Ispitele „smeriţilor” cavaleri-călugări-masoni constau într-o sete aprigă de
averi, într-o foame neostoită de castele şi de pământuri din cât mai multe ţări
pe care le vor converti la catolicism, precum Polonia, Prusia, Estonia,
Livonia, Pomerania.
S-a adaugat apoi o altă
prăbuşire la fel de aprigă din anul 1410, în Bătălia de la Grunwald
(Tannenberg), urmată de asediul capitalei Ordinului de la Marienburg, din
toamna aceluiaşi an 1410, unde conducătorul lor Marele Maestru Ulrich von
Jungingen a pierit alături de alţi 50 de comandanţi din cei 60 ai Ordinului,
graţie vitejiei deosebite a elitei celor 400 de luptători moldoveni trimişi de
Voievodul Alexandru cel Bun, în sprijinul polonezilor. Practic moldovenii i-au
învins pe teutoni. Apogeul cavalerilor îşi pierde din azurul sclipirii, privind
hegemonia teritorială, prin trădarea marelui lor maestru Albert von Brandenburg,
care s-a convertit la luteranism, cedând ducatul prusac regelui Sigismund cel
Bătrân al Poloniei în anul 1525. Ordinul s-a refugiat în inima viitorului
imperiu Austro-Ungar, câştigând nobilimea marilor Case germano-austriece,
respectiv pe cea de Hohenzollern, Hanovra, Saxa-Coburg sau cea de
Habsburg-Lorraine. În anul 1809, împăratul Napoleon I a desfiinţat legal
Ordinul, dar el a supravieţuit ca ordin caritativ. Mai trece printr-o
persecuţie nazistă, dar după anul 1945, se reaprinde în Germania şi Austria.
După anul 1990, Ordinul
Cavalerilor Teutoni rezistă încă în Europa Centrală prin aşa-zisele acţiuni
monaho-caritative, de bancrută frauduloasă ca cea din 2003, sau de acaparare
prin furt diplomatic a unor bunuri, terenuri, staţiuni balneo-climaterice de
genul celei din Oradea, Ordinul
Călugăresc Premonstratens (fără călugări), dezvăluit de istoricul col. (r) Constantin Moşincat, Ordin care
nu avea personalitate juridică, dar deţinea ilegal şi abuziv prin mărinimia de
pe vremuri a regilor statului maghiar Băile Felix şi castelul Sânmartin. „Ordinul amintit era susţinut în mod
permanent de însuşi Procuratorul general al acestuia, Hubertus Noots, care a
fost instituit de către Sfântul Scaun, în mod absolut ilegal, ca Administrator
apostolic al Ordinului Premonstratens din Transilvania şi din Ungaria.” (Constantin
Moşincat, Paşi pe Caldarâm De la Pace la
Diktat (1815-Viena-1940) Încrustări
Istorice –buletindecarei, Ed. Primus, Oradea-2020, p. 318)
Dacă, statul român a ezitat să
dizolve Ordinul, acesta ridică şi mai multe pretenţii.
„Ordinul Premonstratens – <<Sfântul
Ştefan-Primul Martir>>,
de rit catolic, din Oradea, a adresat o
scrisoare senatorului UDMR de Bihor, Csapo Jozsef în care i se cerea să
intervină pe lângă Akos Birtalan, ministrul Turismului, şi pe lângă forurile
superioare ale statului pentru retrocedarea staţiunii „Băile Felix şi a imobilelor aparţinătoare – hoteluri, case,
restaurante, edificii, a pădurii, spaţiul intravilan. Revendicările se
bazează pe acte funciare autentice deţinute de călugării Premonstratenţi, care
atestă dreptul la proprietate asupra staţiunii din cele mai vechi timpuri.” (Mariana
Gavrilă, Ordinul Premonstratens –
„Sfântul Ştefan-Primul Martir” din Oradea revendică staţiunea Băile Felix,
în Ziua, joi, 22 Ianuarie 1998)
Deşi în ultimii 45 de ani
Ordinul nu a avut călugări în România, el trăieşte prin regulile sale
beatificate de Bulele papale, care stipulează că, „după moartea ultimului membru al Ordinului, timp de 99 de ani, în faţa Sfântului Scaun rezistă <<dreptul de proprietate>>”.
Cavalerii teutoni au moştenit
genetic, braţul saxon, dar şi avariţia şi perfidia goţilor.
Bibliografie:
Enciclopedia României. Vol.
I-IV, Bucharest 1938;
Dimitrie Gusti Biblioteca
Centrală ASE;
Documente privind istoria României, C. Transilvania, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1951-1952, vol. I, Veacul XI, XII şi XIII (1075-1250), nr.77;
A.D. Xenopol, Une enigme historique. Les Roumains au moyen
age, Paris, 1885;
„Daten der Weltgeschichte”, ISBN 3-577-14627-3, 2004, Munchen.
26 Noiembrie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu