ÎNTRE PATRIE ŞI
DUMNEZEU
Pavel
Rătundeanu Ferghete ne-a obişnuit, deja, cu stilul său imnic, cu metaforele
sale care conjugă simţirea neoaşă, tradiţională, de esenţă pur ţărănească,
ardelenească, în speţă, dar reconoscibilă la orice nivel rural tradiţional
românesc, cu cea modernă, din care preia o serie de termeni sau situaţii, de
sintagme întregi, de personaje. Împreună, cele două modalităţi stilistice
reuşeşc sub mâna meşteră a autorului nostru un... altoi exuberant, uneori,
sarcastic, alteori, ironic sau iertător, părineteşte, reuşind un melanj inedit,
care are o muzicalitate internă pe care am mai sesizat-o şi cu alte ocazii
vizavi de scrierile sale anterioare, fie poezie, fie proză. Cu acest volum,
PSALMII LUI PAVEL, autorul lui face un nou pas spre cititorii săi cu acel gen
poetic larg, incantatoric cu care ne-a obişnuit, principalele sale direcţii
urmărite ideatic fiind cele cunoscute, aici, reluate ca spre a fi re-întărite,
dar, şi din noua perspectivă a stilului psalmic, la care recurge pentru
întâiaşi dată, chiar dacă irizări de aşa gen mai descoperim şi în creaţia sa
precedentă. În prima partea volumului, Pavel RătundeanuFerghete are şi un aer
patriarhal, sfătos fără a fi agasant: „însuşi sentimentul de dragoste având
putere şi vedere şi cerându-ne dragoste, puntea, vrednicie spre înviere, că nu
faci altora ce ție nu-ți place, în tot cu totul dând celorlați fericire şi
iubire, berechet, la pachet, făcând casă bună cu ceilalți, de bună veste şi de
poveste” (CA NIMIC SĂ NU NE OBSTRUCŢIOEZE) Sau: “Jucați fete apăsat şi scuturat
ca cei botezați şi responsabilizați cum se joacă danțul şi-n pat dezmățul,
întru fericirea lui altul, celălaltul...” (CE SE CUVINE ÎN PATRIA LIMBII
ROMÂNE) Şi în acest caz, ca mai peste tot, autorul foloseşte argumentul biblic
creştin ortodox al lui Dumnezeu, sau al lui Iisus pentru a convinge, pentru a
face ca mesajul său poetic să răzbată mai exact la conştiinţa cititorului său,
şi o face deloc ipocrit, credinţa lui fiind una puternică şi afirmată ori de
câte ori a avut prilejul, dar fără a fi devenit sau deveni obositor. Interesant
şi original, am zice, în poemele lui Pavel Rătundeanu-Ferghete, credinţa în
planul divin se împleteşte cu credinţa în valorile perene ale poporului său,
cel lumesc, direct, valori culturale, istorice, artistice, unele poeme devenind
astfel, şi cele din prima parte a volumului, initulată PATRIE ŞI DUH, şi cele din
a doua parte, POEMELE LUI PAVEL, adevărate imnuri ale Binelui, Culturii şi
Identităţii româneşti: “Cu lumina Lui pe vecie soare si scut, m-am născut
într-un bordei de lut şi lemn sărac, dar demn, ca să nu am limba de lemn în
grai de îndemână în patria română, ca de la acel început, Dumnezeu, în bine şi
sănătate, toate a zis şi a făcut!” (DUHUL ADEVĂRULUI) În prima parte, poemele
au o adresabilitate mai largă, de la satul natal – un leitmotiv ce îl mai
regăsim în creaţia poetică a autorului, ca o pecete a originii de care nu se
dezminte, apoi Eminescu, alături de Arghezi şi Nichita Stănescu, dar şi autori
contemporani, ca Iacob Bencei ori Ionel Bota, cărora el li se adresează cu
aceeaşi concescendenţă, cu veneraţie şi sâmburi de laudatio, semn al oamenlor dedicaţi
iubirii de semeni, care ştiu a puncta lucrurile frumoase spunându-le pe nume
direct, fără sfiiciuni căutate ori fraze directe care pot friza exagerarea,
din contra, sinceritatea fiind evidentă şi deloc ascunsă: “Ionel Bota, ce-ți
cer peste puteri, peste aşteptări, ceresc ca-n cer şi pe pământ, la noi
născându-mă-n veşnicie cu omenie de Românie, deci, maistre, despre mine, scrie,
că o poți ca Gheorghe Apetroaie, şi nu te fă că ploaie, tu pe bune mă afectezi,
dacă ajustezi totul, în eseu, că trebuie să scrii provita, pro-Dumnezeu, că-mi
trebuie, aşa, că scrie, nota bene scoțându-mă din belele, de anume, din
anonimat, pe bune, aur cenuşiu strecurat, că ce opera omnia aş scrie despre
România, culpa mia?” (FIRESC BISERICESC ÎN LUMINA CELUI CE SUNT) Scrisul lui
Pavel Rătundeanu-Ferghete este unul risipitor, cu largi meandre printre oameni
şi fapte, printre lumea aceasta şi “lumea de dincolo”, înşirând versurile ca
într-un înşit-te mărgărite din poveste, şi căruia el îi dă valenţe laudative,
mai ales pentru poporul său, românii din cele patru zări ale României pe care o
iubeşte şi o preamăreşte fără ocolişuri, fără a avea nicio urmă de mesaj
ideologic în mărturisirile lui de ataşament patriotic, la fel procedând şi când
vine vorba despre românii plecaţi peste hotare: “că eu scriu fără să glumesc,
scriu impecabil, la mereu, la nesfârşit, scriu ca cel mai iubit, scriu ca român
pro-români, scriu şi pentru românii de pretutindeni ca să nu-şi piardă printre
străini rădăcinile, binele şi nici România profundă, de legendă, România
tainică, zilnică, unică, mare, divă într-a Domnului, doamnă, demnă şi slavă
asumată, în artă a succesului pe altarul soarelui, suavă şi discretă, România
divă, că ne atrage s-o cucerim, în nobil şi sublim, impecabil şi responsabil,
în România complexă, ortodoxă şi pitorească, de biserică, cu frescă omenească
pe a soarelui Arcă, în drag de drag şi cu făinoşag.” (ÎN DRAG, ÎN DRAG DE DRAG
ŞI CU FĂINOŞAG) Avem în aceste versuri pline de entuziasm, matricea acelor
poeme ale patriotismului romantic, care au mişcat conştiinţa naţională la mari
evenimente - 1877, 1848, 1918, între cele mai cunoscute - care se circumscriu
poeziei patriotice româneşti, cum ar fi cea a lui Alecsandri, Coşbuc, Goga, dar
şi, neclintic, Eminescu. Din păcate, poezia patriotică românească a suferit
enorm în perioada de după 1945, când a fost pervertită ideologiei de partid,
interesele poporului şi ale naţiei, reflectate în versurile mobilizatoare ale
marilor noastre poeme patriotice - inclusiv, actualul Imn de Stat este tot o
poezie patriotică, aşa cum este şi Marseillesa franceză, ori alte asemenea
imnuri naţionale! - fiind confiscate de “partidul unic”, de “conducătorul
iubit” etc. Poezia lui Pavel Rătundeanu-Ferghete are iz patriotic intrinsec,
iar poetul nostru nici nu face eforturi să pară patriot, pentru că el este
nepervertit, are sâmburele de ţăran autentic în el, cu toate intervalele
politizante la care, pe parcursul vieţii sale profesionale, a fost supus, mai
de voie, mai de nevoie. “noi suntem români, ceea ce suntem, economic, cu
situații din România, organism viu cu candidați cum ne gândim nobil şi sublim,
candidați cu responsabilități Hristos şi Eminescu, cu următorul lucru de a
salva omenirea, populația, viul de România, cu realmente de prim plan, cu
sănătate în deplinitate tipică şi de biserică pro-înviere, din fericire fără
zădărnicire pentru a fi adunați în şi cu bucovă biblică, de ceaslov de
garantare biblică” (ÎN ŞI PRIN ROMÂNIA CARE SFÂNTĂ O AM) Tonul acest gen şuvoi
al poemelor sale este şi un însemn al unui prea-plin ce se vrea exprimat,
împărtăşit, de aceea, uneori, el devine greu urmăribil, topica frazelor sale
fiind extrem de arborescentă, amestecând limbaj modern cu cel vechi, de prin
părţile Ardealuluii, la fel, punând în aceeaşi frază termeni ca din scrieri de
letopiseţ ori basm, alături de termeni strict actuali, precum Covid,
coronavirus sau distanţare, ori dialectic, oportunităţi, acestora mai
adăugându-le, pe alocuri, structuri celebre în latină: “tras ca prin inel,
tras, fain făinel, voinicel, la binele care-ți plouă din gură, iarba limba
maternă, română, măsură incurabilă, măsură a lucrurilor, rost al tuturor,
alcătuitor al binelui de viitor, pe altarul soarelui, înainte mergător, spre
mănos şi prosper, cu popor de cuvinte, în a fi laudator mega temporis acti, de
viitor.” (MĂSURĂ A LUCRURILOR, ÎN VIITOR) *** Partea a doua, PSALMII LUI PAVEL
este o structură nouă în poetica lui Pavel Rătundeanu-Ferghete, în sensul că,
dacă până acum elementul biblic, raportarea la planul divin ori recursul la ortodoxie
au fost mereu prezente în creaţia sa, de această dată, procedează pe filonul
atât de sensibil, de pretenţios stilistic, al psalmului. De expresie
religioasă, psalmul a mai constituit în literatura română mod de abordare
poetică, Arghezi fiind exemplul cel mai cunoscut. Desigur, stilul acesta a
fost... ocolit de poeţii de după Al Doilea Război Mondial, în Românai, dată
fiind cenzura comunistă şi ateismul acerb ce s-a tot implementat, din fericire, neizbutind să dezbine, să distrugă credinţa poporului. Acum, stilul
psalm poate părea desuet, cu toate că el a fost abordat în creaţia mai multor
autori, ca un semn al revenirii la normalul unei culturi naţionale care include
religia, cea creştin-ortodoxă fiind majoritară covârşitor, după cum ştim cel
puţin statistic. Gestul poetic al autorului, cu aceşti psalmi survine în
România contemporană pe fondul unui curent neo-marxist evident, care cultivă
valori nerecunoscute de religie, contrare Decalogului, precepte noi, expresie a
unei libertăţi de opinie şi a unei morale ce fac trimitere la libertinaj, sau
lasă de înţeles o înlocuire bruscă, nedecantată a valorilor societăţii
tradiţionale, în care credinţa este semn al identităţii culturale, ţara este
esenţa originii, cultura şi personajele ei, repere ale continuităţii, ca să nu
mai vorbim de istorie şi de eroii săi, de simbolurile naţionale. În acest
context tulbure, frământat de sumedenie de orientări şi neo-curente, şi
neo-valori, Psalmii lui Pavel vin ca o adiere de vânt într-o furtună de
nisipuri fierbinţi, sau asemenea porumbelului cu ramul de măslin purtat în
cioc, întorcându-se pe Arca lui Noe vestind apropierea pământului, a salvării
din mijlocul potopului. Psalmii lui Pavel pot avea şi acest mesaj, al
nepierderii speranţei, al izbăvirii într-un sfârşit din aceasă furtună de
început de Mileniu III, plin de crize, de războaie, de contestări valorice, de
pandemii şi de dezamăgiri politice. Recursul la Divin, la Absolut într-o lume
dezaxată pe moment, mai putem interpreta psalmii aceştia, care contopesc atât mesaj
biblic cât şi mesaj laic, este necesar ca o restartare morală şi spirituală, ca
o re-echilibrare întru o nouă devenire care ne poate aştepta, nerăbdătoare, în
anii următori. Lupta neo-orânduirii de care se tot vorbeşte tot mai acut,
azi, vizavi de păstrarea paradigmei tradiţionale, cea care a construit
civilizaţia mondială, planetară, aici, pe Terra, lupta dintre aceste două
direcţii poate avea o rezolvare prin acest recurs, la divin? Părerile sunt
împărţite, Psalmii lui Pavel sunt, desigur, de partea Luminii în sens biblic, a
păstrării vechilor cutume, iar argumentarea sa poetică este foarte elocventă,
chiar dacă mulţumirile ridicate către Divin - esenţa psalmilor - sunt şi de
ordin personal, dar nu exclusiv, pentru că ei încorporează o ţintă mai largă,
de la valori culturale, la valori naţionale, istorice, şi abia apoi, personale,
discrete: “Doamne-Ți, multumesc pentru viața nouă, în România lui Nichita,
România, în falnic, pragmatic şi dialectic, te iubesc sincer, plin de caracter
sub albastru cer, cu luna nouă, pentru fericirea ce-i dau altora, c-o împart,
în două, din puținul care creşte pic cu pic ca să nu fie chiar nimic, pâine
care s-o rup, în două, s-o dau celor nevoiți ca să fie fericiți” spune el în
PSALM 10. Sau spune tot în el, foarte convins: <
Dan Şalapa,
august 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu