„Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la
kaiseri şi mai departe
(partea I-a)
GHEORGHE
CONSTANTIN NISTOROIU
„Scyţii păstori de la Dunărea de Jos
(Aramaei, Arimi), sunt cei mai civilizaţi,
cei mai avuţi şi cei mai războinici.”
(Edward Gibbon)
După tradiţia istorică pe care
ne-a transmis-o marele Tacit aflăm
că seminţia cea mai veche a Germaniei barbare, era aşezată între Rhen şi
Vistula şi cuprindea peninsulele Danemarca, Suedia şi Norvegia, fiind formată
din arimi,
împărţiţi în trei grupe, ingaevones, Herminones şi
Istaevo, după numele fiilor lui Mannus
– părintele ginţii lor: Ignaevo,
Hermino şi Istaevo. „Istevonii din Germania se par
a fi fost numai o fracţiune dintr-un trib mai numeros pelasg.” (C. Tacit, Germaneis, c.2)
Pliniu cel Bătrân
completează afirmaţia istoricului Cornelius Tacit, arătând că de familia ingevonilor aparţineau triburile: cimbrii,
teutonii şi caucii, aşezaţi între Rhen şi Elba, în familia herminonilor, ramura cea mai puternică
şi cea mai extinsă intrau suevii,
hermundurii, chattii şi cheruscii, iar din seminţia istevonilor,
care locuiau în Westphalia, Nassau şi Hessen, aminteşte doar ramura sigambri.
(Pliniu, lib.IV.28,2: Germanorum genera
quinque: Vindili: quorum pars Burgundiones, Varini, Carini, Guttones. Alterum
genus, Ingaevones: quorum pars Cimbri, Teutoni ac Chaucarum gentes)
„Generatio regnum”,
arborele genealogic redactat în anul 520 d.Hr., în timpul dinastiei Merovingienilor,
aminteşte de Alanus primul rege al
germanilor, fiul lui Fetuir, Fetebir,
Fadir = Vater, traducerea termenului pelasg Tuisto, în româneşte tuţiu care înseamnă tată. În varianta
Tacit, Alanus este Mannus, fiul lui Tuisto.
La poziţia 11 Tabela
merovinginică a consemnat poziţia Gotos
[Walagotos]
Wandalu, Gipedes et Saxones, stabilind ca principiu tabu, faptul că vechea
seminţie a Germaniei este de origine arimică,
prin strămoşii Erminus sau Armen, ai căror descendenţi sunt goţii, walagoţii, wandalii, gepizii şi saxonii; din Inguo sau Neguo coborau burgunzii,
thuringii, langobarzii şi bavarii; iar Istio este părintele comun al
romanilor de lângă Rhen, al britonilor, francilor şi alamanilor. (în
manuscrisele bibliotecilor din Cambrigia şi Paris, apare Erminus sub numele de Boerinus,
care ar fi avut 9 fii: Cinrincius,
Gothus, Justus, Suethedus, Dacus, Wandalus, Ehecius (sau Gethus), Fresus şi Geathus,
întemeietorii celor 9 popoare nordice, saxonii, anglii, lutii, dacii (danesii),
norvegii, goţii, vandalii, geaţii şi
frisii, care au ocupat Britania. (Uber
Pytheas von Massilien, 1858, p. 213)
Goţii, numiţi de Strabon armini şi de Dio Cassius arimani,
au emigrat din Scandinavia şi apar în secolul al III-lea d.Hr. sub denumirea de
alamanni
sau alemanni, capătând ulterior forma de herimani sau hermani,
pe care romanii i-au numit germani.
(Ptolemaei [Ed. Didot] lib. II. C. 11. 1., în Codicele din Florenţa, Vatican,
Paris; Plinius lib. IV. 30. 2.; Stephan Byzantinos, Alamanoi, ethnos Germanois proshoron; Tacitus, Germaneis, c. 2.; Strabonis, Geographia,
lib. VII.1.2.)
Goţii erau un popor agricol şi pastoral, adorau Terra mater, Soarele, Luna, Saturn, Mercur (Hermes),
Hercule, Castor, Pollux, având ca
armă naţională suliţa - lancea.
„Ei nu suferă nici casele să fie una lângă alta, ci stau despărţiţi şi
risipiţi, după cum le-a plăcut un izvor, un câmp ori o pădurice. Fiecare îşi
lasă loc împrejurul casei. La toate ei se slujesc numai de lemn necioplit.” (Cornelius
Tacit, Despre originea şi ţara
germanilor. Trad. Teodor A. Naum, Bucureşti-1957, p. 29)
Fizionomia lor era robustă, cu o psihologie mândră, aprigă, trufaşă,
pătimaşă.
Înainte de războiul troian, la
finele erei eroice, invaziile
migratoare ale celţilor, care erau
mai robuşti, mai barbari şi mai violenţi, cu păr galben-roşiatic, schimbă
caracterul vechilor triburi arminico-pelasge, asimilându-i, imprimându-le defectele,
moravurile, viciile, politeismul, devenind astfel predecesorii germanilor de
astăzi.
Cicero, considera pe germani şi helveţi, „popoarele cele mai violente şi
mai temute prin curajul şi numărul lor.”(Ciceronis, De provinciis consularibus, c. 13-14)
Propăvăduirea creştinismului
nu a reuşit să le schimbe într-un fel caracterul „barbar”, care prin năşirea
cu catolicismul – mândria prin excelenţă cezaro-papistă, firea lor a păstrat
violenţa şi a căpătat o mai mare şi invincibilă trufie şi hegemonie.
Tracul Libanius (314-393), născut în Antiohia, unul dintre cei mai vestiţi
profesori de retorică al universităţilor creştin-ortodoxe Niceea, Nicomidia şi
Constantinopol, filosoful celebrilor teologi, viitori mari sfinţi Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, mărturisea că: „Germanii răpeau bogăţii, femei, copii şi prizonierii îi urmau,
ducându-le bagajele pe umeri. Cel ce nu putea servi ca sclav, nici nu putea să
se resemneze văzându-şi soţia sau fiica necinstite, era ucis în plânsetele alor
săi.” (Libanius, Disccurs, în J.
Bidez, La vie de l’empereur Julien, Paris,
1930, p. 138)
Vizigoţii şi Ostrogoţii
înainte de a forma regatele Spaniei şi Italiei, au migrat în Scyţia Minor-Dunărea
de Jos, după anul 248 d. Hr. venind în contact cu Religia lui Hristos,
ostrogoţii s-au creştinat, impunându-se prin ierarhii Theofil şi Ulfilas, cel
care v-a traduce Scriptura în limba gotică. „Probabil
de la Goţi, afirmă profesorul Panaitescu, a rămas îngropat în pământul ţării noastre tezaurul de la Pietroasa (Buzău) numit şi Cloşca cu pui, compus din mai
multe vase, tăblii şi inele de aur masiv încrustate cu pietre scumpe.
Inscripţia inelului este în litere runice, întrebuinţate de popoarele din
peninsula Scandinavă.” (Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1990, p.
41)
Istoricul Florin Constantiniu ne
aminteşte de cultura Sântana-de-Mureş-Cerneahov,
în perioada prezenţei goţilor în Dacia. (Florin Constantiniu O istorie sinceră a poporului român, Univers
Enciclopedic, Bucureşti-2002, p. 48)
Scytia Minor – Patria creştină a Apostolului Andrei a
fost o Cetate martirică. „Vasile cel
Mare, episcopul Cezareei în Cappadocia, a cerut, de exemplu, moaştele sfîntului
Sava (Gotul), ucis în anul 372 pe
malurile Buzăului în Valahia, iar cele ale sfîntului Nicetas au fost aduse la
Mopsueste, în Cilicia. Douăzeci şi şase de goţi creştini au fost arşi într-o
biserică, din ordinul unui trimis al lui Atanaric; rămăşiţele lor pământeşti au
fost strânse cu pioşenie de către prinţesa Gaatha şi de fiica sa şi trimise la
Cyzicos, pe marea Marmara.” (C. Patsch, Beitrage
z. Volkerkunde v. Sudosteuropa, III, p. 57-59)
O altă mărturie privind
trecerea goţilor peste teritoriul Daciei libere, o afirmă inscripţia din anul
340 d. Hr. „Regiunea de la graniţă,
expusă temerităţii goţilor.” (Ioan Vlăducă, Pagini din Istoria Neamului Românesc – prezentare în lumina
Adevărului Ortodox, Fundaţia Iustin Pârvu, 2012, p. 66)
După înfrângerea ruşinoasă şi
tragică a împăratului Aurelian, de către legiunile dacilor liberi, augustul
roman în drumul retragerii sale din Dacia, înainte de pieirea sa, a dăruit ce nu avea goţilor, promiţându-le
Regatul lui Decebal, cu condiţia de a-l apăra de alţi migratori. Probabil la
acest aspect se referă inscripţia de mai sus.
Cel mai ilustru împărat al
lumii din toate timpurile Constantin cel
Mare (305-337) a lăsat posterităţii mărturii importante despre sfârşitul
înaintaşilor săi, persecutori sângeroşi ai creştinilor Bisericii lui Hristos, Deciu,
Valerian, Aurelian şi Diocleţian: „Dar
tu, Decius, - pe tine te întreb acum -, tu, care altădată ţi-ai bătut joc de
nişte oameni drepţi; tu care urai Biserica şi care pedepseai pe tot cel ce-şi
ducea viaţa în sfinţenie: cum o duci tu acum, după ce ţi-ai sfârşit viaţa? Din
ce amar îţi este ţesută soarta? (Soartă care s-a şi văzut în clipele
premergătoare morţii tale, când ai căzut dimpreună cu întreaga-ţi oaste pe
câmpul de luptă din Sciţia, făcând de râsul geţilor mult-trâmbiţata forţă a
Romei!)
Dar tu, Valeriane, care faţă de slujitorii
lui Dumnezeu ţi-ai dat în vileag aceeaşi sete de sânge: şi la tine s-a văzut
până la urmă aceeaşi necruţătoare judecată când, prins în luptă şi dus legat
(cu toată mantia ta de purpură şi celelelte însemne ale demnităţii
împărăteşti), Sapor – regele perşilor – a poruncit să fii jupuit de viu şi
îmbălsămat, spre a le fi altora de-a pururi pildă!
Până la urmă tu însuţi, Aureliane (tu, para-de-foc a tuturor fărădelegilor!), n-ai făcut tu
nebunia de a te năpusti de-a curmezişul Traciei? Şi n-ai fost tu spintecat
acolo, sub privirile tuturor, chiar în mijlocul drumului, căruia i-ai umplut
şanţul cu sângele tău blestemat?” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui
Constantin cel Mare, „Cuvântul lui Constantin către adunările sfinţilor”,
cap. 24-25, în PSB, vol.14, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991)
Diocleţian, marele persecutor
al creştinilor, care a vrut să ardă din temelii Biserica Împăratului Hristos, a
fost pârlit-carbonizat de trăznetul Dreptăţii divine sub ochii multora, dar şi
ai împăratului Constantin cel Mare.
Împăratul dac Constantin cel Mare, restauratorul Daciei, „i-a adus pe goţi şi pe sarmaţi care ocupau
pe atunci Banatul şi Valahia actuală într-o stare de supunere atât de mare,
încât întemeietorul Constantinopolului se putea mândri cu faptul că a cucerit
Dacia...” (C. Patsch, Beitrage z.
Volkerkunde v. Sudosteuropa, III, p. 23)
Francii şi Alemanii – triburi
germanice erau aşezaţi în secolele III-IV d. Hr., primii pe cursul inferior şi
mijlociu al Rinului, iar ceilalţi pe cursul superior al acestuia, care prin
presiunea exercitată asupra Imperiului Roman de Apus, a dus la prăbuşirea lui.
Cca 350 d. Hr. [...] „Deja o mulţime de germani se aşezau în
toată libertatea în ţara celţilor, în jurul oraşelor ruinate, iar oraşele ale
căror fortificaţii le distruseseră erau în număr de aproape 45, fără a număra
fortificaţiile de mai mică importanţă.” (Julicus, De Galia, Oevres completes, ediţie J. Bidez, t.I-1, Paris, 1932, p.
22)
Urmele civilizaţiei
preistorice, numirile de localităţi, credinţele religioase, precum şi
tradiţiile istorice, atestă faptul că ancestralul popor german este de origine
pelasgă.
Caracterul etnicităţii unei seminţii nu constă în specificul ultranaţional de „popor ales”, ci în integritatea spiritualităţii sale religioase
privind geneza sa ontologică de limbă, de vatră, de cult, de cultură, de
jertfă, de suferinţă, de demnitate, de onoare, de cruce, de slujire, de
comuniune şi de slăvire a lui Dumnezeu, în sensul devenirii şi dăinuirii ei,
întru Învierea şi Mântuirea hristică.
Neraportându-se la aceste
sfinte însuşiri, la aceste sacre virtuţi, etnia
devine o rasă cu caracter ateu, avar, deşert, egoist, violent, perfid,
trufaş, ucigaş, xenofob, mândru, autonom, fariseic, distrugător, apocaliptic,
care întrupează fizionomia şi psihologia politică a slavei deşarte,
stricând, firea omului, a poporului respectiv.
Cei ispitiţi şi însetaţi de
slava deşartă îşi pierd cu desăvârşire raţiunea semănând nelegiuirea în hegemonia
lor asupra armoniei lumii creştin-ortodoxe, prin viciile tuturor
deşertăciunilor. „Ia aminte şi vei vedea
slava deşartă, nelegiuită, păstrându-se vie până la mormânt în haine, în
parfumuri, în înfăţişările impunătoare şi-n atâtea altele.” (Sf. Ioan
Sinaitul, Slava deşartă, trufia şi
cugetul smerit. Trad. din lb. greacă de pr. Victor Manolache. Ed.
Egumeniţa-2017, p. 13)
Pervertirea poporului
pelasgo-german de la natura sa, mândră, energică şi războinică, la cea de popor
impetuos, violent, crud, avar, ameninţător şi distrugător s-a datorat în urma
amestecului cu triburile celţilor, înlesnindu-se în timp trecerea de la vechii saxoni-herminonii, la cea a teutonilor şi a urmaşilor acestora.
Bibliografie:
Nicolae Densușianu, Dacia Preistorică – Biblia românilor,
vol IV, Ed. Obiectiv- Craiova, 1995;
Enciclopedia României. Vol.
I-IV, Bucharest 1938;
Dimitrie Gusti, Biblioteca
Centrală ASE;
Documente privind istoria
României, C. Transilvania, Ed. Academiei, Bucureşti, 1951-1952, vol. I, Veacul
XI, XII şi XIII (1075-1250), nr.77;
A.D. Xenopol, Une enigme historique. Les Roumains au moyen
age, Paris, 1885;
„Daten der Weltgeschichte”, ISBN 3-577-14627-3, 2004, Munchen.
( va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu