duminică, 22 noiembrie 2020

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe

 



„Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe

(partea I-a)

 

 

                                                                       GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

 

   „Scyţii păstori de la Dunărea de Jos

   (Aramaei, Arimi), sunt cei mai civilizaţi,

  cei mai avuţi şi cei mai războinici.”

                  (Edward Gibbon)

 

 

   După tradiţia istorică pe care ne-a transmis-o marele Tacit aflăm că seminţia cea mai veche a Germaniei barbare, era aşezată între Rhen şi Vistula şi cuprindea peninsulele Danemarca, Suedia şi Norvegia, fiind formată din arimi, împărţiţi în trei grupe, ingaevones, Herminones şi Istaevo, după numele fiilor lui Mannus – părintele ginţii lor: Ignaevo, Hermino şi Istaevo. „Istevonii din Germania se par a fi fost numai o fracţiune dintr-un trib mai numeros pelasg.” (C. Tacit, Germaneis, c.2)

 

  Pliniu cel Bătrân completează afirmaţia istoricului Cornelius Tacit, arătând că de familia ingevonilor aparţineau triburile: cimbrii, teutonii şi caucii, aşezaţi între Rhen şi Elba, în familia herminonilor, ramura cea mai puternică şi cea mai extinsă intrau suevii, hermundurii, chattii şi cheruscii, iar din seminţia istevonilor, care locuiau în Westphalia, Nassau şi Hessen, aminteşte doar ramura sigambri. (Pliniu, lib.IV.28,2: Germanorum genera quinque: Vindili: quorum pars Burgundiones, Varini, Carini, Guttones. Alterum genus, Ingaevones: quorum pars Cimbri, Teutoni ac Chaucarum gentes)

 

   „Generatio regnum”, arborele genealogic redactat în anul 520 d.Hr., în timpul dinastiei Merovingienilor, aminteşte de Alanus primul rege al germanilor, fiul lui Fetuir, Fetebir, Fadir = Vater, traducerea termenului pelasg Tuisto, în româneşte tuţiu care înseamnă tată. În varianta Tacit, Alanus este Mannus, fiul lui Tuisto.

 

   La poziţia 11 Tabela merovinginică a consemnat poziţia Gotos [Walagotos] Wandalu, Gipedes et Saxones, stabilind ca principiu tabu, faptul că vechea seminţie a Germaniei este de origine arimică, prin strămoşii Erminus sau Armen, ai căror descendenţi sunt goţii, walagoţii, wandalii, gepizii şi saxonii; din Inguo sau Neguo coborau burgunzii, thuringii, langobarzii şi bavarii; iar Istio este părintele comun al romanilor de lângă Rhen, al britonilor, francilor şi alamanilor. (în manuscrisele bibliotecilor din Cambrigia şi Paris, apare Erminus sub numele de Boerinus, care ar fi avut 9 fii: Cinrincius, Gothus, Justus, Suethedus, Dacus, Wandalus, Ehecius (sau Gethus), Fresus şi Geathus, întemeietorii celor 9 popoare nordice, saxonii, anglii, lutii, dacii (danesii), norvegii, goţii, vandalii, geaţii şi frisii, care au ocupat Britania. (Uber Pytheas von Massilien, 1858, p. 213)

 

   Goţii, numiţi de Strabon armini şi de Dio Cassius arimani, au emigrat din Scandinavia şi apar în secolul al III-lea d.Hr. sub denumirea de alamanni sau alemanni, capătând ulterior forma de herimani sau hermani, pe care romanii i-au numit germani. (Ptolemaei [Ed. Didot] lib. II. C. 11. 1., în Codicele din Florenţa, Vatican, Paris; Plinius lib. IV. 30. 2.; Stephan Byzantinos, Alamanoi, ethnos Germanois proshoron; Tacitus, Germaneis, c. 2.; Strabonis, Geographia, lib. VII.1.2.)

 

   Goţii erau un popor agricol şi pastoral, adorau Terra mater, Soarele, Luna, Saturn, Mercur (Hermes), Hercule, Castor, Pollux, având ca armă naţională suliţa - lancea.

   „Ei nu suferă nici casele să fie una lângă alta, ci stau despărţiţi şi risipiţi, după cum le-a plăcut un izvor, un câmp ori o pădurice. Fiecare îşi lasă loc împrejurul casei. La toate ei se slujesc numai de lemn necioplit.” (Cornelius Tacit, Despre originea şi ţara germanilor. Trad. Teodor A. Naum, Bucureşti-1957, p. 29)

 

   Fizionomia lor era robustă, cu o psihologie mândră, aprigă, trufaşă, pătimaşă.

 

   Înainte de războiul troian, la finele erei eroice, invaziile migratoare ale celţilor, care erau mai robuşti, mai barbari şi mai violenţi, cu păr galben-roşiatic, schimbă caracterul vechilor triburi arminico-pelasge, asimilându-i, imprimându-le defectele, moravurile, viciile, politeismul, devenind astfel predecesorii germanilor de astăzi.

 

   Cicero, considera pe germani şi helveţi, popoarele cele mai violente şi mai temute prin curajul şi numărul lor.”(Ciceronis, De provinciis consularibus, c. 13-14)

 

   Propăvăduirea creştinismului nu a reuşit să le schimbe într-un fel caracterul „barbar”, care prin năşirea cu catolicismul – mândria prin excelenţă cezaro-papistă, firea lor a păstrat violenţa şi a căpătat o mai mare şi invincibilă trufie şi hegemonie.

 

   Tracul Libanius (314-393), născut în Antiohia, unul dintre cei mai vestiţi profesori de retorică al universităţilor creştin-ortodoxe Niceea, Nicomidia şi Constantinopol, filosoful celebrilor teologi, viitori mari sfinţi Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, mărturisea că: „Germanii răpeau bogăţii, femei, copii şi prizonierii îi urmau, ducându-le bagajele pe umeri. Cel ce nu putea servi ca sclav, nici nu putea să se resemneze văzându-şi soţia sau fiica necinstite, era ucis în plânsetele alor săi.” (Libanius, Disccurs, în J. Bidez, La vie de l’empereur Julien, Paris, 1930, p. 138)

 

   Vizigoţii şi Ostrogoţii înainte de a forma regatele Spaniei şi Italiei, au migrat în Scyţia Minor-Dunărea de Jos, după anul 248 d. Hr. venind în contact cu Religia lui Hristos, ostrogoţii s-au creştinat, impunându-se prin ierarhii Theofil şi Ulfilas, cel care v-a traduce Scriptura în limba gotică. „Probabil de la Goţi, afirmă profesorul Panaitescu, a rămas îngropat în pământul ţării noastre tezaurul de la Pietroasa (Buzău) numit şi Cloşca cu pui, compus din mai multe vase, tăblii şi inele de aur masiv încrustate cu pietre scumpe. Inscripţia inelului este în litere runice, întrebuinţate de popoarele din peninsula Scandinavă.” (Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1990, p. 41)

 

  Istoricul Florin Constantiniu ne aminteşte de cultura Sântana-de-Mureş-Cerneahov, în perioada prezenţei goţilor în Dacia. (Florin Constantiniu O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, Bucureşti-2002, p. 48)

 

   Scytia Minor – Patria creştină a Apostolului Andrei a fost o Cetate martirică. „Vasile cel Mare, episcopul Cezareei în Cappadocia, a cerut, de exemplu, moaştele sfîntului Sava (Gotul), ucis în anul 372 pe malurile Buzăului în Valahia, iar cele ale sfîntului Nicetas au fost aduse la Mopsueste, în Cilicia. Douăzeci şi şase de goţi creştini au fost arşi într-o biserică, din ordinul unui trimis al lui Atanaric; rămăşiţele lor pământeşti au fost strânse cu pioşenie de către prinţesa Gaatha şi de fiica sa şi trimise la Cyzicos, pe marea Marmara.” (C. Patsch, Beitrage z. Volkerkunde v. Sudosteuropa, III, p. 57-59)

 

   O altă mărturie privind trecerea goţilor peste teritoriul Daciei libere, o afirmă inscripţia din anul 340 d. Hr. „Regiunea de la graniţă, expusă temerităţii goţilor.” (Ioan Vlăducă, Pagini din Istoria Neamului Românesc – prezentare în lumina Adevărului Ortodox, Fundaţia Iustin Pârvu, 2012, p. 66)

 

   După înfrângerea ruşinoasă şi tragică a împăratului Aurelian, de către legiunile dacilor liberi, augustul roman în drumul retragerii sale din Dacia, înainte de pieirea sa, a dăruit ce nu avea goţilor, promiţându-le Regatul lui Decebal, cu condiţia de a-l apăra de alţi migratori. Probabil la acest aspect se referă inscripţia de mai sus.

 

   Cel mai ilustru împărat al lumii din toate timpurile Constantin cel Mare (305-337) a lăsat posterităţii mărturii importante despre sfârşitul înaintaşilor săi, persecutori sângeroşi ai creştinilor Bisericii lui Hristos, Deciu, Valerian, Aurelian şi Diocleţian: „Dar tu, Decius, - pe tine te întreb acum -, tu, care altădată ţi-ai bătut joc de nişte oameni drepţi; tu care urai Biserica şi care pedepseai pe tot cel ce-şi ducea viaţa în sfinţenie: cum o duci tu acum, după ce ţi-ai sfârşit viaţa? Din ce amar îţi este ţesută soarta? (Soartă care s-a şi văzut în clipele premergătoare morţii tale, când ai căzut dimpreună cu întreaga-ţi oaste pe câmpul de luptă din Sciţia, făcând de râsul geţilor mult-trâmbiţata forţă a Romei!)

   Dar tu, Valeriane, care faţă de slujitorii lui Dumnezeu ţi-ai dat în vileag aceeaşi sete de sânge: şi la tine s-a văzut până la urmă aceeaşi necruţătoare judecată când, prins în luptă şi dus legat (cu toată mantia ta de purpură şi celelelte însemne ale demnităţii împărăteşti), Sapor – regele perşilor – a poruncit să fii jupuit de viu şi îmbălsămat, spre a le fi altora de-a pururi pildă!

   Până la urmă tu însuţi, Aureliane (tu, para-de-foc a tuturor fărădelegilor!), n-ai făcut tu nebunia de a te năpusti de-a curmezişul Traciei? Şi n-ai fost tu spintecat acolo, sub privirile tuturor, chiar în mijlocul drumului, căruia i-ai umplut şanţul cu sângele tău blestemat?” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, „Cuvântul lui Constantin către adunările sfinţilor”, cap. 24-25, în PSB, vol.14, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991)

 

   Diocleţian, marele persecutor al creştinilor, care a vrut să ardă din temelii Biserica Împăratului Hristos, a fost pârlit-carbonizat de trăznetul Dreptăţii divine sub ochii multora, dar şi ai împăratului Constantin cel Mare.

 

    Împăratul dac Constantin cel Mare, restauratorul Daciei, „i-a adus pe goţi şi pe sarmaţi care ocupau pe atunci Banatul şi Valahia actuală într-o stare de supunere atât de mare, încât întemeietorul Constantinopolului se putea mândri cu faptul că a cucerit Dacia...” (C. Patsch, Beitrage z. Volkerkunde v. Sudosteuropa, III, p. 23)

  

   Francii şi Alemanii – triburi germanice erau aşezaţi în secolele III-IV d. Hr., primii pe cursul inferior şi mijlociu al Rinului, iar ceilalţi pe cursul superior al acestuia, care prin presiunea exercitată asupra Imperiului Roman de Apus, a dus la prăbuşirea lui.

 

   Cca 350 d. Hr. [...] „Deja o mulţime de germani se aşezau în toată libertatea în ţara celţilor, în jurul oraşelor ruinate, iar oraşele ale căror fortificaţii le distruseseră erau în număr de aproape 45, fără a număra fortificaţiile de mai mică importanţă.” (Julicus, De Galia, Oevres completes, ediţie J. Bidez, t.I-1, Paris, 1932, p. 22)

 

   Urmele civilizaţiei preistorice, numirile de localităţi, credinţele religioase, precum şi tradiţiile istorice, atestă faptul că ancestralul popor german este de origine pelasgă.

 

   Caracterul etnicităţii unei seminţii nu constă în specificul ultranaţional de „popor ales”, ci în integritatea spiritualităţii sale religioase privind geneza sa ontologică de limbă, de vatră, de cult, de cultură, de jertfă, de suferinţă, de demnitate, de onoare, de cruce, de slujire, de comuniune şi de slăvire a lui Dumnezeu, în sensul devenirii şi dăinuirii ei, întru Învierea şi Mântuirea hristică.

 

   Neraportându-se la aceste sfinte însuşiri, la aceste sacre virtuţi, etnia devine o rasă cu caracter ateu, avar, deşert, egoist, violent, perfid, trufaş, ucigaş, xenofob, mândru, autonom, fariseic, distrugător, apocaliptic, care întrupează fizionomia şi psihologia politică a slavei deşarte, stricând, firea omului, a poporului respectiv.

 

   Cei ispitiţi şi însetaţi de slava deşartă îşi pierd cu desăvârşire raţiunea semănând nelegiuirea în hegemonia lor asupra armoniei lumii creştin-ortodoxe, prin viciile tuturor deşertăciunilor. „Ia aminte şi vei vedea slava deşartă, nelegiuită, păstrându-se vie până la mormânt în haine, în parfumuri, în înfăţişările impunătoare şi-n atâtea altele.” (Sf. Ioan Sinaitul, Slava deşartă, trufia şi cugetul smerit. Trad. din lb. greacă de pr. Victor Manolache. Ed. Egumeniţa-2017, p. 13)

 

   Pervertirea poporului pelasgo-german de la natura sa, mândră, energică şi războinică, la cea de popor impetuos, violent, crud, avar, ameninţător şi distrugător s-a datorat în urma amestecului cu triburile celţilor, înlesnindu-se în timp trecerea de la vechii saxoni-herminonii, la cea a teutonilor şi a urmaşilor acestora.

 

   Bibliografie: 

 

   Nicolae Densușianu, Dacia Preistorică – Biblia românilor, vol IV, Ed. Obiectiv- Craiova, 1995;

   Enciclopedia României. Vol. I-IV, Bucharest 1938;

   Dimitrie Gusti, Biblioteca Centrală ASE;

   Documente privind istoria României, C. Transilvania, Ed. Academiei, Bucureşti, 1951-1952, vol. I, Veacul XI, XII şi XIII (1075-1250), nr.77;

   A.D. Xenopol, Une enigme historique. Les Roumains au moyen age, Paris, 1885;

   „Daten der Weltgeschichte”, ISBN 3-577-14627-3, 2004, Munchen.

 

  ( va urma)  








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu