Aș vota cu dreptatea, cu cei care
apără credința în Dumnezeu!
Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele
Academiei Române
25 Noiembrie 2020
Trăim într-o
lume nesigură, labilă, fără încredere în valori, în cinste, corectitudine, în
cultul muncii, în virtuțile educației […] Ne-am lăsat amăgiți de iluzii, am pus
aparențele înaintea esențelor şi formele înaintea fondului… Nu ne-am priceput
să facem din Centenarul Unirii o sărbătoare autentică, senină și tonică,
îndreptată cu privirea spre viitor.
Eu sunt
istoric al Evului Mediu și sunt în măsură - conform specialității mele - să
vorbesc despre vremuri mai îndepărtate. Societatea noastră a fost marcată de
multe evenimente, toate cu rădăcini în trecutul mai apropiat sau mai recent. Nu
ne-am priceput să facem din Centenarul Unirii o sărbătoare autentică, senină și
tonică, îndreptată cu privirea spre viitor. Evocarea gloriei trecutului nu are
niciun rost dacă rămâne la nivel festivist, dacă rămâne o simplă lamentare,
dacă nu îndeamnă la acțiuni pozitive. Îi admirăm pe marii oameni care au făurit
România Întregită, dar nu facem nimic ca să fim aidoma lor. În anii 2019-2020,
nu am reușit să recâștigăm încrederea românilor în principalele instituții ale
statului. În țară lucrurile au mers oarecum de la sine, fără nimic spectacular,
în spiritul unei rutine de-acum obișnuite, fără perspective clare de schimbare
spre bine. Pandemia a transformat această letargie păguboasă într-o adevărată
criză.
Pe plan
internațional, ne-am ciocnit de o situație-limită, prilejuită de conflictul
acut dintre globaliști și naționaliști. Aceștia din urmă au alunecat înspre
exclusivism național și, câteodată, chiar spre xenofobie și șovinism, iar
globaliștii s-au lăsat contaminați și, uneori, dominați de neomarxism,
anarhism, „progresism”, agnosticism, cinism, anticreștinism etc.
Valorile
civilizației europene occidentale - expandate pe mai multe continente - sunt,
pentru prima oară, după secole, puse sub semnul întrebării, contestate, abuzate
și chiar distruse în efigie, adică prin simbolurile lor. Noi, românii, nu am
putut rămâne în afara acestor mari provocări. Ne uităm, în plină stare de
alertă sanitară, la o lume care nu mai seamănă cu a noastră, cu societatea
umană așezată, Este o lume nesigură, labilă, fără încredere în valori, în
cinste, corectitudine, în cultul muncii, în virtuțile educației. Am ajuns să
credem că vom putea trăi veșnic de-acum încolo în afara socializării directe,
naturale și firești, ca niște roboți, ceea ce este foarte grav. De ce se
întâmplă toate aceste lucruri? Este foarte greu de spus!
Ajunseserăm
să credem că binele este etern și că noi nu trebuie să mai depunem eforturi
pentru perpetuarea acestui bine. Ne-am lăsat amăgiți de iluzii, am pus
aparențele înaintea esențelor, formele înaintea fondului, facilitățile înaintea
efortului, plăcerea înaintea muncii. Or, de cel puțin două milenii se știe că
„natura nu dă nimic omului fără mare stăruință” (nihil homini natura sine magno
labore dat). Soluția: să revenim la omenie, adică la esența umană, la acele chestiuni
simple care ne fac oameni.
Ceea ce a
înfăptuit poporul român în 1918 a fost recunoscut în plan juridic internațional
în 1920
Legat de
Centenarul Tratatului de la Trianon, sunt mai multe chestiuni de discutat, mai
ales în fața unor confuzii create în spațiul public în ultima vreme. Hotărârea
de unire a Transilvaniei cu România a fost luată de majoritatea locuitorilor
provinciei, reprezentați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la 1
Decembrie 1918, prin 1228 de delegați aleși și împuterniciți cu drept de vot
deliberativ. În urma acestui act de la 1 Decembrie 1918, s-a realizat efectiv
unirea, administrația românească impunându-se peste tot în teritoriul vizat.
Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, a consfințit în plan
internațional unirea realizată de români în 1918, a fixat frontiera cu Ungaria
și a rezolvat alte câteva probleme juridice de detaliu. Prin urmare, ceea ce a
înfăptuit poporul român în 1918 a fost recunoscut în plan juridic internațional
în 1920. Recunoașterea juridică internă a Marii Uniri a împlinit-o regele
Ferdinand și Parlamentul României, la finele anului 1918 și la începutul anului
1919. Singura țară care a pretins și pretinde că smulgerea Transilvaniei din
„corpul Ungariei istorice” s-a produs în 1920 este Ungaria, cea care nu
recunoaște de facto decizia democratică de unire, adică Rezoluția Marii Adunări
Naționale de la Alba Iulia.
Patriotismul,
iubirea locului nașterii este general valabilă pentru toate popoarele.
Unii români
- fără un bagaj serios de cunoștințe istorice - cad în această capcană
primejdioasă, conform căreia Transilvania ar fi un „dar” făcut României de
către marile puteri învingătoare în Primul Război Mondial. Tratatul de la
Trianon are însă importanța lui capitală și se cuvine să fie celebrat mereu în
România, fiindcă el dovedește justețea deciziei de unire luate de români. Cu
alte cuvinte, ceea ce a fost drept și necesar pentru poporul român, eliberat de
sub asuprirea străină, a fost considerat drept și necesar și de către
comunitatea internațională. Patriotismul nu ar trebui să aibă vreo legătură cu
poziția noastră de membri ai Uniunii Europene, pentru că iubirea locului
nașterii este general valabilă pentru toate popoarele. Numai iubindu-ne țara
noastră vom avea capacitatea și generozitatea de a înțelege și iubi celelalte
țări.
Principiul
„dezbină și stăpânește” este la ordinea zilei.
Situația
românilor care trăiesc în afara granițelor României și în preajma acestor
granițe s-a schimbat în rău. În Basarabia, regimul comunist al președintelui Dodon
reapropie forțat regiunea de Moscova, oprind manifestările de identitate
românească și persecutându-i pe promotorii ideilor unioniste. În Ucraina,
continuă ofensiva împotriva limbii române și a școlilor românești. În Serbia, o
parte dintre români sunt grav discriminați și botezați abuziv vlahi. Aceștia nu
se bucură de niciun drept democratic referitor la conservarea identității lor
românești. În Bulgaria, comunitatea etnică românească nu este recunoscută și nu
beneficiază decât de dreptul de asociere culturală. În Ungaria, românii sunt
aproape complet asimilați. Ce să mai vorbim despre românii din Balcani, care
fac parte din cele trei ramuri sudice ale poporului nostru (aromâni,
meglenoromâni, istroromâni)? Principiul „dezbină și stăpânește” este la ordinea
zilei: românii din mai multe locuri sunt împărțiți, în chip artificial, în
români și moldoveni, în români și vlahi, iar confuzia voită dintre români și
romi este cultivată sistematic în anumite cercuri. Academia Sârbă a dar un
răspuns „diplomatic” evaziv, fără legătură cu realitatea.
Un popor
incult și needucat este ușor de amăgit și de manipulat.
Nu cred că
decidenții români nu acceptă ideea fundamentală a necesității învățământului
clasic, singura formă firească de educație. Dar, în plină manifestare agresivă
a pandemiei, este greu de găsit soluții optime privind educația. Suntem prinși
între Scylla și Caribda: amenințarea bolii, pe de o parte și perspectiva
inculturii și a barbarizării, pe de altă parte. Calea de mijloc nu este greu de
găsit, dar este foarte greu de aplicat. Oricum, noi nu numai că nu suntem
pregătiți să facem școală exclusiv în fața computerului, a tabletei sau a
telefonului mobil, dar avem convingerea că acest fel de școală generalizată
este sortit eșecului, că el nu poate realiza obiectivele de bază ale educației.
Prin urmare, societatea românească ar trebui să-și reunească toate forțele sale
intelectuale, pentru a găsi și aplica soluția școlii față în față și a recurge
la învățământul online doar temporar și parțial, până la trecerea crizei. Ideea
că ne aflăm în etapa menită să facă din educația digitală unica soluție a
școlii românești este greșită și periculoasă. Ea alimentează tendința unora de
a susține că cetățenii urmează a fi transformați în simplă masă informă de
manevră. Dincolo de aceasta, este foarte clar că un popor incult și needucat
este ușor de amăgit și de manipulat.
Salvarea
lumii românești constă în în revigorarea agriculturii, a unor meșteșuguri
tradiționale, a curățeniei mediului ambiant, a nutriției ecologice, a
„Cumințeniei pământului”.
În multe
țări și mai ales în Occidentul Europei, satul este aproape eradicat. Viitorul
societății strict tehnologizate pare să fie aglomerația urbană. Totuși,
dezavantajele unei asemenea societăți sunt tot mai mult date în vileag tocmai
în comunitățile cele mai urbanizate. Noi, deocamdată, mai avem sate și, în
consecință, mai avem șansa să le conservăm în formele lor tradiționale,
adaptând fondul după nevoile civilizației contemporane. Cu alte cuvinte, o casă
cu pridvor de lemn, situată într-o curte sau pe o pajiște vecină cu un pământ
de arătură ori cu o livadă poate fi făcută să aibă în interiorul ei toate
facilitățile moderne, păstrând eventual vatra, lăzile de zestre, pernele și
cuverturile țesute la război ori brodate etc. Salvarea lumii românești nu
constă în imitarea neajunsurilor Occidentului, ci în revigorarea agriculturii
noastre, a unor meșteșuguri tradiționale, a curățeniei mediului ambiant, a
nutriției ecologice, a „cumințeniei pământului”. IT-iștii formează o breaslă și
fac o meserie ca oricare alta, dar digitalizarea este o metodă utilă tuturor
meseriilor, cum este scrisul, cum este vorbitul. Nu avem cum să fetișizăm
aceste lucruri, pentru că ne îndepărtăm de esențele umane, se seva omului, îl
rupem pe individ de alți oameni și de natură, ceea ce este diavolesc.
În momentele
de crize teribile, românii şi-au păstrat nealterate încrederea și speranța.
Eu spun
mereu că omenirea (și, implicit, noi, românii) a trecut, de-a lungul istoriei,
prin crize teribile, mult mai grele, mai distrugătoare și mai năucitoare decât
cea prezentă și a știut să iasă din ele, cu mari sacrificii, dar cu fruntea
sus. De ce s-a putut întâmpla acest lucru? Pentru că s-au păstrat nealterate
încrederea și speranța. În momentele cele mai grele, în pofida renumelui nostru
de individualiști și cârtitori, românii s-au mobilizat și au acționat solidar.
Alteori au aplicat formula capului plecat, ceea ce nu este întotdeauna de
rușine. Semeția a însemnat câteodată sinucidere, iar aceasta nu a folosit
nimănui dintre cei sacrificați și nici semenilor lor. Sunt momente în viață
când un popor mic iese din necaz prin tratative, prin cedări parțiale care pot
fi garanția unor mari împliniri viitoare. Soluția orgoliului și a sfidării este
apanajul unor mari națiuni și conduce la neglijarea și sacrificarea celor
amărâți.
Când o mare
putere rupe un pact și trece brusc de partea inamicului, se zice că a făcut o
mișcare strategică, dacă un popor mic face asta, se zice că a trădat!
În Evul
Mediu, când eram potopiți de invazii, am dozat destul de bine rezistența și
concilierea, fiind gata să luptăm când era de luptat și să cedăm când era de
cedat. Un observator italian din secolul al XV-lea spune că românii nu s-au
supus niciodată turcilor ca învinși, ci ca învingători. Faptul poate să pară un
paradox, dar nu este: când te supui după ce ai obținut o victorie de etapă (nu
decisivă), poți să câștigi pacea, ceea ce este mare lucru; dacă te lași bătut
până la ultima picătură de sânge, inamicul își va impune cu siguranță jugul lui
de fier și te va anihila. Se spune că noi, românii, ne-am cam trădat aliații,
ceea ce este adevărat, dar nu am făcut-o mai mult decât alții.
Când o mare
putere rupe un pact și trece brusc de partea inamicului de odinioară, se zice
că a făcut o mișcare strategică, pe când dacă face asta un popor mic, se zice
că a trădat!
Unul din
făuritorii României Întregite a spus că în fața înșelăciunii și trădării unor
străini, „numai încrederea în noi înșine și în neamul nostru românesc ne poate
mântui”. Dacă dispunem de forța încrederii în noi înșine, dacă ne respectăm și
ne iubim țara și poporul din care facem parte, ne vom găsi cu siguranță aliații
cei mai potriviți. Dacă ne vom autoflagela în continuare, dacă ne vom blama pe
noi înșine, dacă ne vom lua mereu lumea în cap, atunci ne vom distruge singuri
și nu vom mai avea nevoie de niciun aliat.
Aș vota cu
dreptatea - dacă aș ști unde s-o găsesc - cu cei care apără credința în
Dumnezeu, cu cei care știu că fără carte nu ai parte, care sădesc pomi, care-și
fac familii și au copii, ca să ducem lumea mai departe
Privind în
stricta actualitate a momentului, nu nu știu cine va câștiga alegerile din SUA,
pentru că nu sunt Mafalda. Cine crede că istoricii pot prevedea viitorul
greșește profund. În cel mai bun caz, unii dintre istorici pot înțelege mai
bine prezentul, pe baza experienței trecutului. Eu nu pot vota în S.U.A., dar
aș vota acasă, în Europa, cu dreptatea - dacă aș ști unde s-o găsesc -, cu
gloria adevărată a civilizației, cu respectul de sine, cu prețuirea valorilor,
contra demolatorilor de statui, a celor care interzic cărți și scriitori, a
celor care ard bunuri și jefuiesc magazine, care cred că se poate trăi în
societate fără ordine și disciplină; aș vota cu cei care mai știu ce este
clasicismul greco-latin și iudeo-creștinismul, cu cei care apără credința în
Dumnezeu și care nu dau foc catedralelor, cu cei care știu că fără carte nu ai parte,
cu cei care înalță case, care sădesc pomi, care-și fac familii și au copii, ca
să ducem lumea mai departe.
Urez tuturor
cetăţenilor României să aibă parte de răsfăț intelectual, de știri corecte și
verificate, de mulțumire sufletească, de liniște și pace. Într-o lume care cu
greu își mai păstrează cumpătul, este greu să existe așa ceva, dar nu este
imposibil.
Notă - Adaptare după un dialog al
Acad. Ioan-Aurel Pop cu jurnalistul Mihai Şomănescu[1].
---------------------------------------
[1] Sursa - https://r3media.ro/prof-ioan-aurel-pop-presedintele-academiei-acasa-in-europa-as-vota-cu-cei-care-mai-stiu-ce-este-clasicismul-greco-latin-si-iudeo-crestinismul-cu-cei-care-apara-credinta-in-dumnezeu-si-care-nu-da/?fbclid=IwAR0mGLMTSfA16Yi6NO9DBWwsPbdM4vktDEj7oDpFZTORp8JVwG-b989Dopk
- 7 septembrie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu