EGO-UL în căutarea EULUI INTERIOR
„Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi
în lume!” (Mahatma Gandhi)
Am întâlnit acest citat cu mulţi ani în
urmă. La prima vedere am zâmbit şi am fost tentată să cred că este doar un
titlu de „poveste pentru adormit copiii”. Anii au trecut, am cunoscut mulţi
oameni, fiecare cu identitatea sa morală, culturală şi spirituală. Viaţa mi-a
oferit experienţe de tot felul, însă un gând ispititor s-a ţinut scai de mine,
dându-mi ghes să mă întreb în legătură cu zicerea lui Gandhi: „Şi totuşi, dacă
se poate?” Am acceptat ca fiind posibil acest lucru. Cu gândul bun în buzunarul
de la piept, mi-am devenit propriul ceasornic, propria busolă şi propriul
detector de minciuni. Deşi pare greu de acceptat, cu siguranţă ne minţim cu
îndărătnicie pe noi înşine. Ha, ha!! „Asta nu-i posibil”, ar spune unii
cârcotaşi. Treaba lor, eu îmi văd de-ale mele, mă analizez mai mult, mă gândesc
mai bine înainte de a face ceva, mă rog bunului Dumnezeu să-mi lumineze mintea,
să-mi îmbuneze sufletul şi să-mi îndrume paşii, cum numai El ştie.
Astfel gândind, trebuie să înţelegem că va
fi şi uşor, dar şi greu, uneori. Depinde doar de noi, aprecierea este strict
personală. Esenţial este să vrem într-adevăr schimbarea, pentru că, până la
urmă schimbarea noastră nu înseamnă altceva decât regăsirea Dumnezeului din
noi.
Dacă ştim exact ceea ce ne dorim, ne
conturăm o perspectivă, întrevedem parcursul, depunem efort să fim sinceri cu
noi şi să avem voinţă să ne urmăm drumul. Se spune că mai importantă este
„călătoria” pe care o facem decât „destinaţia” la care vrem să ajungem, oricât
de înaltă ar fi ţinta propusă. Şi este foarte adevărat acest lucru.
Mergând pe această cale este important să
nu ne oprim. Putem greşi (este omeneşte), putem să ne împiedicăm (se mai
întâmplă), însă musai trebuie să ne ridicăm „Doamne ajută” şi să mergem mai
departe cu multă râvnă şi determinare, „Ajută-mi să-mi duc crucea, Doamne!” şi,
să nu uităm cumva să spunem „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne!” pentru toate câte
mi-ai dat!
Mircea Eliade ne spune că „Cea mai
preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine.
Călătorie ce o facem în singurătate”. Aş adăuga un singur lucru: niciodată nu
suntem singuri, doar dacă n-avem ochi să vedem Lumina lui Dumnezeu, urechi să
auzim Glasul divin şi minte să înţelegem Cuvântul.
La un momentat dat m-am gândit că, dacă
omul ar înţelege că viaţa este un joc, am fi cu toţii mai fericiţi. Ideea nu
este nouă, am întâlnit-o la alţi autori, dar o îmbrăţişez întrutotul. Într-un
joc putem avea iniţiativă, este musai să învăţăm să colaborăm şi să respectăm
anumite reguli. Treptat inspirăm fairplay-ul picătură cu picătură şi învăţăm să
câştigăm şi să pierdem, acceptând că „adversarul” a fost mai bun,
felicitându-l. Inima ne este injectată cu un vaccin contra invidiei şi
mândriei, iar aceasta generoasă îl transmite în toate fibrele fiinţei noastre.
Astfel trezim, revigorăm copilul din noi. Da, copilul, pentru că doar el este
„specialist la joacă”. Acel ţânc, dornic mereu să se joace, se supără uneori,
dar niciodată nu ţine mânie; se spune despre copii că „acum se ceartă, acum se
împacă”, deci ştiu să ierte cu adevărat. Păi, dacă l-am redescoperit şi l-am
invitat să ne ţină companie, să îi acordăm atenţia cuvenită pentru a nu-l
dezamăgi. Să-l iubim necondiţionat, precum şi el iubeşte. Să-l păstrăm viu şi
nevătămat, iar prin prisma sufletului său să reînvăţăm ca nişte elevi
conştiincioşi „jocul vieţii”. Cu inocenţa şi curăţenia lui sufletească să
deprindem tehnica şi tactica şi arta jocului, să ne readucem zâmbetul pe chip,
să activăm simţul umorului, să facem haz de necaz şi să ne bucurăm de darul
primit de la Dumnezeu, numit viaţă.
Astfel începem să vedem lumea cu alţi
ochi, să folosim mai liber şi mai potrivit culorile curcubeului pentru a
încadra faptele şi cuvintele semenilor şi pe-ale noastre, desigur în rame cât
mai blânde, prietenoase şi luminoase. Începem să percepem reacţiile oamenilor
dintr-o altă perspectivă şi încercăm să găsim mereu argumente în favoarea
atitudinii lor, explicaţii posibile necunoscute nouă. Să iertăm şi să iubim
aproapele ca pe noi înşine. Să ne rugăm pentru el. Multă, multă rugăciune! Şi,
cel mai important, să acceptăm voia Domnului întru toate.
Aşadar, să nu ne străduim să schimbăm
lumea. Să ne schimbăm pe noi înşine. Să coborâm în sinele nostru, să stăm de
vorbă cu sinceritate, să înţelegem corect ceea ce ar trebui schimbat, să stabilim
cum am vrea să fim pentru a fi mulţumiţi şi fericiţi. Să ne acordăm libertatea
de a fi noi înşine. Acea libertate la care râvnim cu toţii. Până la urmă, ce
este libertatea? Este manifestarea voinţei noastre până acolo unde nu deranjăm
pe ceilalţi. Dumnezeu, prin bunătatea Sa ne-a dat liberul arbitru pentru ca noi
să luăm decizii în ceea ce ne priveşte. Dacă fiecare dintre noi ar vedea
lucrurile astfel, inevitabil s-ar schimba semenii de lângă noi, cu timpul şi
lumea. Dacă nu credem că oamenii sunt capabili să se schimbe, înseamnă că deja
i-am calificat ca fiind slabi, laşi, răi…, şi asta înseamnă a judeca. Să dăm o
şansă aproapelui să se schimbe, încurajându-l prin felul nostru de a fi. Nu-i
nimic dacă nu începe astăzi sau atunci când vrem noi. El observă nevoia
schimbării sale şi acţionează la timpul lui. Doamne ajută!
Vasilica Grigoraș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu