Nicolae Enciu - Eternul „celălalt”. O țară cu un viitor sigur și cu un trecut imprevizibil

 

Eternul „celălalt”. O țară cu un viitor sigur și cu un trecut imprevizibil

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău

06 Noiembrie 2022

 

„Cea mai importantă premisă pe care trebuie să o înțeleagă politicienii europeni este aceea că modul de a gândi politica externă de către Rusia vine, în cea mai mare măsură, din secolul al XIX-lea. Cea americană s-a format în secolul al XX-lea, „secolul Americii”, în timp ce politica externă a Europei se bazează pe o viziune utopică de secol XXI. De aceea se ajunge la situația în care cei antrenați în dialog sau negociere vorbesc unii pe lângă alții, mai ales la summituri, [...] un exercițiu care costă timp și care duce la neînțelegeri și, apoi, la resentimente”. (Michael Stürmer, Putin și noua Rusie, 2009)

 

Cu circa 30 de volume la activ despre istoria, politica și securitatea Rusiei, cunoscutul istoric și analist Mark Galeotti (n. 1965) este, în prezent, unul dintre cele mai autorizate voci în domeniul politicii și securității Rusiei. Autor prolific, printre cele mai recente cărți ale sale numărându-se: „Armies of the Russian-Ukrainian War” (2019), „Russian Political Warfare: Moving Beyond the Hybrid” (2019), „Kulikovo 1380: The Battle that Made Russia” (2019), „The Modern Russian Army, 1992-2016” (2017) ș.a., lucrările lui Mark Galeotti se bucură de un mare succes, evidențiindu-se prin analiza inteligentă, maniera captivantă a expunerii și cantitatea imensă și variată de informații pe care o folosește pentru argumentarea concluziilor sale.

 

Mark Galeotti este profesor onorific la University College London și director general la Mayak Intelligence, o firmă de consultanță și cercetare specializată în relațiile cu Rusia. A predat istorie la Robinson College, Cambridge, și are un doctorat în științe politice la London Schol of Economics.

 

Recent, grație efortului Editurii Humanitas și al traducătoarelor din engleză Lia Decei, Irina Manea și Andreea Niță, două lucrări de mare popularitate ale conferențiarului și scriitorului cu sediul la Londra Mark Galeotti, aflate în topul The Times al celor mai bune cărți din 2019, au devenit disponibile inclusiv cititorilor de limba română[1].

 

Cu toate că pe parcursul ultimelor decenii, mai ales, dar și anterior, încă din secolul al XIX-lea, numeroși autori de mare prestigiu au elaborat și editat sinteze de mare valoare științifică privind istoria Rusiei, „destinul aparte” al acestei țări a continuat, totuși, să fie tratat preponderent prin geografia ei specifică, din care motiv, istoria ei reală, obiectivă, continuă să coexiste cu o mulțime de legende în această privință, de la modul în care Moscova a devenit creștină și „A treia Romă” - leagănul „adevăratei creștinătăți” (după ce prima a căzut în mâinile barbarilor, iar „A doua Romă”, Bizanțul, în mâinile Islamului), - până la încercările de azi ale Kremlinului de a prezenta Rusia ca pe bastionul valorilor sociale tradiționale și o stavilă împotriva ordinii mondiale dominate de americani.

 

Așa cum argumentează Mark Galeotti în lucrarea sa „O scurtă istorie a Rusiei” - rezultat al unei investigații de amploare, condensând 12 secole de evenimente, Rusia este o țară fără granițe naturale, nu are un singur neam sau popor, nici o adevărată identitate centrală. Dimensiunile sale sunt uluitoare - se întinde pe 11 fusuri orare, de la regiunea europeană Kaliningrad, având drept centru orașul și fortăreața cu același nume, acum despărțită de restul patriei-mamă, până la Strâmtoarea Bering, aflată doar la 82 de kilometri de Alaska. Dacă mai adăugăm și faptul că multe dintre regiunile Rusiei sunt greu accesibile, iar populația este izolată, toate acestea ne ajută să înțelegem de ce menținerea controlului central a fost și rămâne o adevărată provocare și de ce pierderea acestui control asupra țării i-a obsedat pe toți conducătorii ei, „de la cneazul Rurik la Vladimir Putin”.

 

Autorul lucrării evocă, în această privință, discuția purtată în una din călătoriile sale de documentare în Rusia cu un fost ofițer KGB, care i-a spus următoarele: „Am crezut întotdeauna că e vorba despre totul sau nimic: fie ținem țara cu pumn de fier, fie se va destrăma”. Așa cum pe bună dreptate consideră Mark Galeotti, îngrijorarea de această natură este valabilă și explică în mare parte istoria Rusiei de-a lungul secolelor: „de la ofițerii țariști la primii cneji medievali, aveau cam aceleași îngrijorări - iar demnitarii lui Putin, cu toate progresele comunicațiilor moderne, le au cu siguranță în ziua de azi”[2].

 

Faptul că Rusia se află la răscrucea drumurilor între Europa și Asia înseamnă de asemenea că ea este eternul „celălalt” al oricui: europenii o consideră asiatică și viceversa. Istoria Rusiei a fost modelată în permanență din exterior. A fost invadată de străini, de la vikingi la mongoli, de la teutonii cruciați la poloni, de la francezii lui Napoleon la germanii lui Hitler. Chiar și atunci când nu a fost asediată fizic, a fost modelată de forțe externe culturale, privind mereu dincolo de hotarele ei pentru orice, de la capital cultural la inovație tehnologică. De asemenea, a reacționat la lipsa unor granițe printr-un proces constant de expansiune, aducând noi identități etnice, culturale și religioase în acest amestec.

 

Rușii sunt, în opinia lui Mark Galeotti, chiar ei un popor ca un palimpsest, cetățeni ai unei națiuni diverse, care manifestă mai mult decât altele aceste influențe externe în fiecare aspect al vieții. Desigur, toate popoarele sunt un amalgam de diferite credințe, culturi și identități, într-o măsură mai mare sau mai mică. Însă în legătură cu experiența Rusiei, trei lucruri frapează în mod deosebit. Primul este profunzimea și varietatea însușirii dinamice, de colecționar, a influențelor externe. Al doilea este reprezentat de modurile specifice în care structuri succesive au fost ridicate unul deasupra celuilalt, pentru a crea această țară și cultură aparte. În sfârșit, al treilea este reacția rușilor la acest proces: „conștienți - adesea jenați - de această identitate fluidă, hibridă, rușii au reacționat generând o serie de mituri naționale pentru a o nega sau a o celebra”[3].

 

Cu un popor palimpsest și o țară fără hotare geografice, culturale sau etnice clare, conducătorii Rusiei au revizuit în permanență trecutul, în speranța de a construi viitorul pe care îl doreau, recuperând de fiecare dată miturile și simbolurile culturale ori politice de care aveau nevoie. Din acest punct de vedere, actualul lider de la Kremlin, Vladimir Putin, nu constituie o excepție, în încercările sale de a modela înțelegerea de către Rusia a istoriei sale. Tot mai mult, manualele școlare și cursurile universitare trebuie să adere la versiunea oficială care maximizează triumfurile și minimizează tragediile. În această nouă versiune a istoriei, Stalin devine un modernizator necesar și un comandant militar genial, cu Gulagul dat însă deoparte. Putin chiar insistă ca această nouă și oficială poveste a Rusiei să fie ceva „eliberat de contradicții interne și de dublă interpretare” -, ca și cum istoria adevărată a acestei țări ar fi fost vreodată așa de ordonată[4].

 

Cu referire la actualul președinte al Federației Ruse -, care face obiectul investigației lui Mark Galeotti în cea de a doua lucrare a sa[5] -, cu toate că este un actor al politicii globale de peste douăzeci de ani deja, cu toate că există numeroase biografii ce-i istorisesc viața și calendare ce-l înfățișează la bustul gol și cu toate că este un subiect familiar pentru satiriști și experți deopotrivă, autorul consideră, și nu fără temei, că „încă nu știm cu adevărat cine este”, respectiv, că trebuie să vorbim în continuare despre Putin. Și nu doar pentru că este - ne place sau nu - unul dintre cei mai importanți oameni de pe planetă și nici din pricina impactului luptei geopolitice pe care o duce cu Occidentul. Ci și pentru că el a devenit un simbol global, pe care fiecare îl definește în felul său.

 

În esență, ce știe marele public despre Vladimir Putin? Conform biografiei sale oficiale, Vladimir Vladimirovici Putin este născut la 7 octombrie 1952 în orașul Leningrad (astăzi, Sankt-Petersburg), în fosta Uniune Sovietică. De pe laMark Galotti Hai sa vorbim despre Putin 12 ani s-a apucat de judo, iar între 1970-1975 a studiat dreptul la Universitatea de Stat din Leningrad. Din 1975 a intrat în KGB, lucrând timp de 15 ani în structurile acestuia, din care 6 ani la Dresda, în Germania de Est. În 1983 s-a căsătorit cu Ludmila Șkrebneva, rezultând doi copii, Katerina și Maria. Ulterior, aflat în exercițiul mandatului prezidențial, Putin a divorțat pentru o presupusă relație a sa cu Alina Kabaeva, deținătoare a aurului olimpic la gimnastică ritmică, despre care se știe, totuși, foarte puțin.

 

În 1990 Putin s-a retras din serviciul activ al KGB și s-a întors în Rusia, devenind prorectorul Universității de Stat din Leningrad. În 1994 a devenit viceprimar al orașului. S-a stabilit la Moscova în 1996, intrând în echipa prezidențială, ca asistent al lui Pavel Borodin, administratorul șef al Kreminului. În 1998, președintele Boris Elțin l-a numit director al Serviciilor Federale de Securitate. În 1999, Elțin l-a numit pe Putin prim-ministru, iar pe 31 decembrie al aceluiași an a renunțat la funcția de președinte în favoarea sa.

 

Trei luni mai târziu, Putin a înregistrat o victorie electorală răsunătoare, parțial ca rezultat al succesului său în lupta contra retragerii din federație a Ceceniei. În timpul primului său mandat, a întărit controlul central asupra celor 89 de regiuni și republici ale Rusiei, și a redus puterea nepopularilor oameni de afaceri și magnați media din Rusia. A fost reales președinte în 2004 și în 2012, iar între 2008 și 2012, a deținut funcția de prim-ministru. Actualul mandat al lui Vladimir Putin, al patrulea la număr, de președinte al Federației Ruse expiră în 2024[6].

 

Sunt oare suficiente aceste informații lapidare pentru o judecată obiectivă asupra personalității și politicii pe care o promovează? În mod evident, nu, și Mark Galeotti invocă opinia unui fost ambasador european la Moscova, care afirma relaxat: „Ca să-l înțelegi pe Putin, trebuie pur și simplu să-i înțelegi pregătirea la KGB”, acest fapt deprimant ilustrând cu toată claritatea eșecurile atât de frecvente ale diplomației occidentale în a înțelege „tabloul complexității lui Vladimir Putin și, prin el, al Rusiei actuale”[7].

 

Așadar, este Putin un autocrat nemilos, sau salvator al unei națiuni asediate? Un veteran KGB, sau creștin evlavios? Un mare maestru al geopoliticii globale, sau un cleptocrat narcisist? Cine este, în fond, actualul șef de la Kremlin, văzut drept cel mai periculos om din lume? Așa să fie cu adevărat? Și ce planuri are?

 

Iată doar câteva întrebări de mare actualitate formulate de Mark Galeotti, la care reușește să ofere și multe răspunsuri la fel de argumentate și de credibile.

 

În parte, motivația autorului de a scrie această carte a fost frustrarea față de caricaturile simpliste și atât de des utilizate - și nu numai în Occident - în încercarea de a înțelege acest controversat și imprevizibil protagonist al politicii mondiale, care își apără intimitatea cu ferocitate, atât în interes personal, cât și dintr-un calcul politic bine gândit, astfel încât distanța pe care-o impune tuturor să-și imagineze „propriul Putin”.

 

Spre deosebire de mulți alți colegi de breaslă, Mark Galeotti prezintă o imagine complexă a lui Vladimir Putin și, prin aceasta, un tablou real și credibil al Rusiei actuale. Evident, autorul nu pretinde să fi înțeles totul și nici că toți ceilalți observatori se înșală. A studiat, însă, Rusia și locuitorii ei nu numai din surse documentare și istoriografice originale, ci a observat-o pe parcursul mai multor decenii de relații diverse - „am călătorit acolo și am vorbit cu toată lumea cu care am avut ocazia, de la polițiști din provincie la oficiali de la Moscova, m-am îmbătat împreună cu rușii și am dat șpagă atunci când am fost nevoit”[8], - rezultând, în consecință, o carte pentru toți cei curioși în legătură cu această figură enigmatică și dornici să înțeleagă de ce s-a creat atâta vâlvă și isterie în jurul lui Putin.

 

Ideea centrală și, în aparență, paradoxală, dezvoltată de autor în cuprinsul lucrării constă în faptul că poporul rus trebuie privit nu numai ca o victimă nevinovată, dar și în egală măsură, ca susținător devotat al lui Putin. Alegerile din 2000, bunăoară, au fost câștigate de Putin nu numai ca urmare a presiunii extraordinare a statului și a absenței unei alternative viabile, ci și a unui suport real din partea publicului. Oricât de mare ar fi fost simpatia de care se bucura Boris Elțin, comportamentul său din ce în ce mai ciudat era evident pentru toată lumea. În plus, războiul care mocnea în Caucazul de Nord și o serie de atentate teroriste misterioase - despre care se crede că ar fi fost aranjate de susținătorii lui Putin ca să sperie oamenii și să-i determine să voteze un candidat pentru care securitatea era o prioritate - i-au împins pe ruși în căutarea unui apărător credibil (și treaz) al neamului.

 

În așa mod, pornindu-și ascensiunea în marea politică cu doar vreo 5 % de susținători în sondajele de opinie, noul prim-ministru a devenit, într-un singur an, datorită, în mare măsură, războiului victorios, cu mari sacrificii și cu multă vărsare de sânge, purtat de Rusia în Caucazul de Nord, un erou național și un „mântuitor al națiunii”, câștigând, cu 52,6 % din totalul voturilor exprimate, la o rată de participare de peste 70 % dintre cei cu dreptul de vot, prima sa cursă pentru funcția de președinte al Federației Ruse.

 

În sfârșit, nu însă și în ultimul rând, Putin a fost și extrem de norocos, mai ales în primele sale două mandate prezidențiale. În pofida faptului că noua ordine instituită, în scurt timp, de noul lider de la Kremlin a fost și rămâne în continuare calificată în Occident nu mai mult decât o „demokratură”, aceasta a reușit și reușește, încă, să se justifice prin ea însăși, Putin și propaganda sa sugerând în permanență electoratului că nu piața mondială, globalizarea sau cererea din partea lumii industrializate este ceea ce duce la creșterea economică a Rusiei, ci înțelepciunea celor care conduc astăzi Kremlinul, Gazpromul și serviciile secrete de informații.

 

Tot în primele sale două mandate, în timp ce Occidentul era preocupat de „războiul global împotriva terorismului” și prețul petrolului și al gazelor era ridicat, Putin a fost liber să facă orice dorea acasă. A avut suficienți bani cât să se asigure că rușii de rând se puteau bucura de o calitate a vieții mai bună ca oricând, precum și ca să investească în armată și să cumpere elita, care să închidă ochii în schimbul propriei îmbogățiri. În același timp, Putin și-a înființat așa-zisele partide de opoziție iar opozanții reali au fost eliminați ori marginalizați, a reafirmat controlul de stat al televiziunii și a suprimat orice alternative viabile, dar ironia face că, probabil, ar fi putut să-și organizeze alegeri libere și corecte și tot el să le câștige.

 

Așa cum pe bună dreptate afirmă Mark Galeotti, Putin și-a dorit nu o simplă victorie, ci o adevărată încoronare, reușind să-i determine pe ruși să-l venereze tocmai pentru că i-a făcut să simtă că țara lor contează din nou în lume, chiar dacă a obținut-o cu prețul sacrificării democrației și degenerării ei în așa-numita „democrație gestionată”/„demokratură”.

 

Desigur, venerația de care încă se bucură Putin la nivel național, - dincolo de faptul că pare mai degrabă un fel de sindrom Stockholm[9], - nu înseamnă că rușii îl vor susține veșnic, mai ales dacă vor ajunge în punctul în care vor constata că nu le mai poate oferi lor și copiilor lor genul de viață la care se așteaptă. În această privință, istoria recentă oferă suficiente exemple de migrare a preferințelor electorale ale publicului de la un actor politic la altul, cel mai pregnant fiind cazul celebrului premier britanic Winston Churchill care, după ce a fost tratat cu un deosebit respect și entuziasm de către poporul britanic, fiind considerat arhitectul supraviețuirii și al victoriei în anii sumbri ai celui de-Al Doilea Război Mondial, cu toate acestea, a votat ca Churchill să plece din funcție, făcând astfel diferența între respectul față de el ca persoană și faptul că el și Partidul Conservator nu le mai puteau asigura viitorul dorit.

 

Așa cum observă Mark Galeotti, în timp ce perspectiva ca Putin să părăsească funcția ca urmare a pierderii alegerilor este atât de mică încât pare de neconceput, trebuie totuși să admitem că poporul rus este pe deplin capabil să facă distincția necesară și corectă între nuanțele politice.

 

Întreaga analiză a lui Mark Galeotti demonstrează că e greu de conceput o îmbunătățire substanțială a relațiilor Occidentului cu Rusia, atât timp cât Putin se află la Kremlin. Este evident că Putin este decis să recurgă la orice, pentru a se menține la putere, războiul sângeros declanșat împotriva Ucrainei constituind un exemplu elocvent în această privință. La fel însă de evident este și adevărul că țarul nu e veșnic, dat fiind că provocările cu care se confruntă devin tot mai numeroase și mai grave: impasul politic în care s-a pomenit, împotmolindu-și trupele militare într-un război irațional declanșat împotriva Ucrainei vecine; necesitatea diversificării unei economii cu productivitate scăzută, care continuă să rămână prea dependentă de petrol și gaze și tot mai izolată de investițiile și tehnologia occidentale, sau gestionarea ineficientă a crizei demografice și a fenomenului sărăciei care ia o amploare tot mai mare.

 

Și totuși, chiar dacă finalul carierei sale politice se întrevede tot mai clar, Mark Galeotti consideră - și pe bună dreptate - că trebuie să vorbim despre Putin chiar și atunci când el nu va mai fi, deoarece Occidentul s-ar putea să se confrunte în viitorul apropiat cu o Rusie putinistă chiar și fără Putin: „pe lângă faptul că a cultivat o generație politică de mini-Putini, unul dintre motivele fundamentale pentru longevitatea sa în funcție este acela că el întruchipează și canalizează sentimente împărtășite de majoritatea rușilor”[10]. Tocmai din aceste considerente, necesitatea de a ține în frâu răul pe care Rusia îl poate face în continuare Europei și Occidentului, în ansamblu, și reducerea la minimum a ocaziilor lui Putin de a pune la cale noi ticăloșii reprezintă, în accepția autorului cărții, cea mai bună soluție la care se poate spera, oricât de pesimistă și de lipsită de ambiție pare să fie o astfel de strategie.

 

-------------------------------------

[1] Mark Galeotti, O scurtă istorie a Rusiei. De la cneazul Rurik la Vladimir Putin. Traducere din engleză și note de Lia Decei, Editura Humanitas, București, 2021, 187p.; Mark Galeotti, Hai să vorbim despre Putin! Ce nu înțelege Occidentul. Traducere din engleză de Irina Manea și Andreea Niță, Editura Humanitas, București, 2021, 143p.

[2] Mark Galeotti, O scurtă istorie a Rusiei. De la cneazul Rurik la Vladimir Putin. Traducere din engleză și note de Lia Decei, Editura Humanitas, București, 2021, p. 10.

[3] Ibidem, p. 12.

[4] Ibidem, p. 177.

[5] Mark Galeotti, Hai să vorbim despre Putin! Ce nu înțelege Occidentul. Traducere din engleză de Irina Manea și Andreea Niță, Editura Humanitas, București, 2021, 143p.

[6] Michael Stürmer, Putin și noua Rusie, Editura Litera Internațional, București, 2009, p. 55-56.

[7] Mark Galeotti, Hai să vorbim despre Putin! Ce nu înțelege Occidentul. Traducere din engleză de Irina Manea și Andreea Niță, Editura Humanitas, București, 2021, p. 12.

[8] Ibidem.

[9] Simpatie perversă pe care victimele unei răpiri o pot nutri pentru răpitorii lor.

[10] Mark Galeotti, Hai să vorbim despre Putin! Ce nu înțelege Occidentul. Traducere din engleză de Irina Manea și Andreea Niță, Editura Humanitas, București, 2021, p. 142.