ÎPS Bartolomeu Anania
Pr.
Prof. Constantin Cornițescu
L-am
cunoscut încă din primele zile de seminar. Cu dânsul făceam Studiul Noului
Testament.
Cei din anul întâi eram, în majoritate,
copii de țară. Mulți nu mai plecasem până atunci de acasă, din sânul familiei,
de lângă părinți și frați. Ne trezeam acolo într-un mediu complet diferit,
cazon, cu o disciplină de fier, milităroasă, cu un program rigid, în care ne
erau programate și planificate, pe ore, zilele și nopțile, săptămânile și
lunile. Noi cei care eram obișnuiți să colindăm nestingheriți dealurile și
văile, să nu ne întrebe nici Dumnezeu din cer de unde venim și unde ne ducem,
ne trezeam deodată într-un regim de adevărată detenție, din care nu
puteam evada decât trei ore pe săptămână și atunci numai dacă nu eram
consemnați, fie la nivel de indivizi, fie de clasă ori de școală. Eram rupți
complet de restul lumii. Corespondența ne era cenzurată cu mare atenție, ca nu
cumva să primim de la vreo fată vreun semn de viață, ori să scriem unei
asemenea făpturi. Peste tot, la profesori și pedagogi, vedeam fețe încruntate,
auzeam ordine, porunci, amenințări cu scăderea notei la purtare, cu pierderea bursei,
cu chemarea părinților, cu exmatricularea și alte sancțiuni de felul acesta.
Parcă erau două armate față-n față, gata de bătaie, cu singura deosebire că una
avea arme și muniție de ultimă generație, iar cealaltă era ca un ciopor de pui
îngrămădiți, care așteaptă dintr-un moment în altul să mai ia uliul pe vreunul
din ei.
Dintre sutele de versuri pe care ne obliga
să le învățăm Părintele Ganea, profesorul de limba română și Istoria
Literaturii Universale, mi-a rămas unul dintr-o poezie a lui Alexandru Vlahuță:
,,Liceu – cimitir al tinereții mele!” Noi îl parafrazasem sub forma ,,Seminar –
cimitir al tinereții mele!”
Mai cu seamă cei din anul întâi duceam în
suflet povara dorului de acasă. După primele săptămâni vedeai când pe unul,
când pe altul, pe după colțuri, prin grădină, plângând. Îi curgeau lacrimile ca
ploaia și nimeni nu știa ce are. Încercai să-l întrebi dacă l-a bătut cineva,
dacă a luat vreo notă proastă, dacă are vreo suferință sau a primit vreo veste
rea de acasă. Degeaba. Abia într-un târziu, când se mai ostoia din plâns,
spunea printre suspine: ,,- Mi-e dor de acasă!” Fiecare dintre noi simțeam în acele împrejurări, mai mult ca
oricând, nevoia de dragostea părintească și frățească. Peste tot vedeam însă
fețe încruntate, oameni prea plini de importanța funcției ce-o dețineau.
Oamenii aceia aveau misiunea să ne pregătească pentru a deveni apostolii
Iubirii, dar uitau ei înșiși să ne iubească, să ne arate cum este iubirea.
Poate ne iubeau în felul lor, așa cum înțelegeau ei. Credeau că dacă-și fac
datoria, dacă ne bagă frica-n oase și vom executa orbește ordinele lor, vom
deveni slujitorii ideali ai altarelor.
În acest context l-am cunoscut pe Domnul
Profesor Constantin Cornițescu. Era fiul preotului din Caraula, de undeva de pe
lângă Dunăre. Era cu puțin mai înalt decât noi, fragil și delicat ca o fată.
Venea îmbrăcat în costum negru, nou, curat, elegant. Avea întotdeauna pantofii
bine lustruiți și călca atent să nu se murdărească. Îl asemănam cu Domnul
Trandafir din schița lui Sadoveanu. Am observat repede că omul acela știa să ne
zâmbească. Asta era chiar culmea! Mai știa să zâmbească Părintele Ionescu,
,,Tata” cum îi spuneam noi, fostul director, dar el ne zâmbea ca un bunicuț,
fiind vorba de mare diferență de vârstă.
Ne mai zâmbea Părintele Ganea, când reușea să ne ironizeze, să ne rănească mai
bine, să ne pedepsească, dar zâmbetul lui era diabolic, nu se compara cu al
Domnului Cornițescu. Zâmbetul tânărului nostru profesor era altceva. Îți dădea
curaj, te făcea să crezi că nu ești singur, că mai este cineva care te înțelege
și e gata să-ți ia apărarea, care îți este prieten.
Culmea, Domnul Cornițescu știa să și
mângâie elevii. De cele mai multe ori se apropia de cei mai nedreptățiți, mai
amărâți, mai săraci. Le spunea vorbe calde, încurajatoare, îi asigura că le va
fi alături, că le va fi prieten. Și unora le-a rămas, într-adevăr, prieten până
la bătrânețe. Nu l-am văzut niciodată nervos, mânios. Nu l-am auzit niciodată
țipând, urlând, amenințând. Cu toate acestea, elevii îl respectau chiar mai
mult decât pe cei mai aprigi și mai aspri dintre profesori. O privire mai
acătări a dânsului și-l punea imediat la respect și pe cel mai nestajnic dintre
elevi. Când era dânsul de serviciu pe școală, parcă era altă viață, altă lume,
o lume mai relaxată, mai normală.
Cu toții eram conștienți că știe carte
multă și tocmai de aceea eram uimiți de comportarea dânsului. Nu făcea
niciodată caz de prea multa sa știință de carte. Știa să se coboare la nivelul
nostru și să ne vorbească așa, ca de la
egal la egal. Modestia i se vedea și i se simțea în tot și în toate. Când venea
la slujbă, se retrăgea într-un scaun și acolo ședea în picioare, cu capul
plecat și urmărea slujba până la sfârșit, petrecând parcă într-un dialog cu
Dumnezeu. Asta în timp ce alți confrați ai dânsului patrulau printre noi ca
leii, căutând pe cine să înghită. O mișcare nepotrivită, o vorbuliță cu un
coleg, o întârziere de câteva minute și era destul să-ți pecetluiască situația.
Nu aveam manual, așa că era nevoit să ne
dicteze lecțiile. Venea cu foi scrise, iar uneori ne explica lecția, apoi ne
lăsa foile să le copiem pe caietele noastre, ca să avem notițe cât mai
complete. De cele mai multe ori disciplinele pe care le-am studiat prin școlile
pe unde am trecut s-au identificat cu profesorii care mi le-au predat. De data
aceasta am iubit Noul Testament, fiindcă iubeam în primul rând profesorul.
După primii doi ani, Domnul Profesor
Constantin Cornițescu ne-a părăsit. A obținut o bursă postuniversitară la
Atena. A plecat acolo să-și facă doctoratul cu o teză despre antropologia Sfântului Ioan Hrisostom dacă nu mă înșel.
Când am ajuns student la Institutul
Teologic din București, tocmai a sosit din Grecia fostul meu profesor de la
seminar. Între timp își luase doctoratul
cu ,,magna cum laude” la Universitatea din Atena, se căsătorise și se preoțise.
Rămăsese însă același om pe care-l știam: binevoitor, zâmbitor și modest. Ne
recunoștea bucuros pe foștii săi elevi de la Craiova și se bucura de fiecare
dată, parcă și-ar fi reîntâlnit un vechi prieten.
Nu-i plăcea să vorbească despre sine
însuși. Aveam colegi care încercau să-l tragă de limbă, întrebându-l ba de una,
ba de alta, cu privire la ce a văzut și a auzit în străinătate. Era însă destul
de precaut ca să alunece printre degete și să schimbe subiectul discuției. O
singură dată ne-a povestit ceva de ceea ce văzuse în Grecia. Era în Atena cu
doi-trei colegi de la doctorat. Tineri, frumoși, învățați, discutau ca-ntre ei.
La un moment dat au trecut pe lângă un grup de țigani. Aceștia vorbeau pe
țigănește, convinși că nu-i înțelege nimeni. Se duseseră de mulți ani în
Grecia, dar nu găsiseră pe nimeni acolo, care să înțeleagă dialectul pe care-l
vorbeau ei. Domnul Cornițescu a înțeles însă că țiganii de acolo vorbeau exact
limba pe care o vorbeau țiganii din Caraula lui natală, țiganii cu care el
crescuse și cărora le învățase limba în copilărie. A intrat în vorbă cu ei.
Erau uimiți că un român școlit, așa de fin le știe limba și o vorbește cu atâta
ușurință. Părintele Costică Cornițescu n-a pierdut ocazia să ne îndemne atunci:
,,- Măi, copii, măi, puneți mâna și învățați limbi străine! Cel care știe o
limbă străină, indiferent care ar fi aceea, este cu un cap mai sus decât cei
din jur, are acces la o altă cultură, o altă mentalitate, alt mod de a gândi,
are acces la un instrument de comunicare!” În afară de aceasta eu am mai
înțeles ceva și cred că au mai înțeles și alții acest lucru. Tatăl Părintelui
Cornițescu, preotul din Caraula, își tratase enoriașii cu același respect,
indiferent de etnia din care proveneau. Permisese copiilor săi să se joace, să
stea împreună cu cei de țigan. Iată că aceste relații nu au umbrit educația și
nu au periclitat viitorul copiilor părintelui. Dovadă că amândoi băieții săi au
ajuns profesori universitari!
Au trecut mulți ani de când i-am fost
elev, de când i-am fost student. Multe cunoștințe legate de Noul Testament mi
le-am însușit din lecțiile și cursurile sale, la care am adăugat mereu altele
din lecturile și meditațiile proprii. Ceea ce mi-a rămas însă de la Părintele
Cornițescu a fost zâmbetul. A rânduit Dumnezeu ca eu însumi să fiu la catedră
mai bine de treizeci de ani, de la clasele pregătitoare la ultimii ani de
facultate. Am avut elevi și studenți de toate vârstele și de toate categoriile
sociale și intelectuale. De multe ori am jucat teatru și m-am făcut că uit de
necazurile și suferințele mele personale, dar nu am lăsat zâmbetul să-mi
dispară de pe buze. Am înțeles de la Părintele Costică Cornițescu, că zâmbetul
este puntea ce leagă sufletul profesorului de al elevului, peste o prăpastie de
indiferență și singurătate. Am înțeles că zâmbetul este primul semn al
dragostei pe care dascălul are datoria s-o poarte elevilor săi. Am înțeles că
oricât de multă carte ai ști, oricât de multe diplome ai avea, oricât de legist
ai fi și oricât ți-ai face datoria de
învățător, de profesor, dacă nu ai și dragoste față de elevii tăi, nu ai ce
căuta la catedră. Am înțeles că dascălul nu are numai datoria de a le transmite
informații discipolilor săi, de a le preda și a-i asculta, ci are datoria în
primul rând să-i învețe să fie buni cu semenii și cu subalternii lor, într-un
cuvânt, să-i învețe pe elevi să fie oameni și umani cu semenii lor. Lucrurile
acestea nu le-am învățat din vreo metodologie didactică, ci de la câțiva dintre
profesorii mei și în primul rând în acest sens îl menționez pe Părintele
Constantin Cornițescu.
Să-i dea Dumnezeu viață lungă și sănătate!
Rugăciunea
lui Iisus(V)
Cam în aceeași perioadă în care Grigorie
reînsuflețea practica Rugăciunii lui Iisus, iar Maxim introducea o variație
personală la formula clasică, Sfântul Calist al II-lea, Patriarhul
Constantinopolului, scria un manual pentru ortodocșii creștini care făcea din
Rugăciunea lui Iisus centrul vieții lor duhovnicești. Cunoscută prin numele
aparte de Centurii, cartea lui Calist era menită monahilor, însă Arhimandritul
Lev Gillet, care s-a adâncit în această lucrare aproape uitată în secolul al
XX-lea, a socotit că, prin anumite adaptări, orice creștin ar putea urma și
s-ar putea folosi de manualul Sfântului Calist.
Întrebuințând metoda lui Calist ca punct
de plecare, creștinul care tânjește să-și adâncească viața duhovnicească pune
credința în acțiune prin fapte de milostenie: citește Sfintele Scripturi
zilnic; participă la slujbele bisericești; primește Sfânta Împărtășanie cu
vrednicie, evlavie și smerenie; face priveghere de toată noaptea la sfinte
sărbători importante precum Paștele și Crăciunul; postește cu legume, pâine și
apă în fiecare zi de miercuri și vineri. Toate aceste fapte, spune Părintele
Lev, sunt menite să sprijine, să întărească actul principal: rostirea
Rugăciunii lui Iisus pentru a-L iubi pe Iisus mai profund.
Între timp, din Muntele Athos, Rugăciunea
lui Iisus se răspândea pe tărâmurile slave. Un monah rus din Athos, Sfântul Nil
Sorsky (1433-1508), a învățat cum să rostească această rugăciune și atunci când
s-a întors acasă, a introdus-o în mănăstirile de pe râul Volga. Un manual
pentru instruirea novicilor redactat în Mănăstirea Sfânta Treime explică cum
pot fi inițiați în Rugăciunea lui Iisus. În Ucraina și Rusia a apărut obiceiul
de a zice Rugăciunea lui Iisus, trecând cu degetele în același timp peste
nodurile sau mărgelele unei funii de rugăciune [metanier].
REGIMUL
DE VIATA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Controlati-va cât se poate de bine si de
riguros regimul alimentar, fiindca de mâncare si bautura, de calitatea si
cantitatea acestora depinde în mare masura activitatea voastra spirituala,
sociala si familiala. „Luati seama la voi însiva, sa nu se îngreuieze inimile
voastre de mâncare si bautura” (Luca 21, 34). Ceaiul si cafeaua pot duce si ele
la „betie” daca sunt întrebuintate la vreme nepotrivita si în exces. Vai noua,
cei ce ne ghiftuim astazi si, de cele mai multe ori, nu punem pret pe darurile
lui Dumnezeu! Diavolul lucreaza asupra-ne spre pieire prin propriul nostru trup
si, în general, prin cele materiale. Nu atâta patimile prin vin, ceai, cafea,
prin atractii de tot felul, prin bani, îmbracaminte. Trebuie sa ne ferim sa
abuzam de vin, de ceai, de cafea, de alte delicatese, sa nu le preferam pe
acestea în locul unei alimentatii consistente, rationale, sanatoase.
Delicatesele trebuie consumate numai dupa masa si cu maxima cumpatare.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 265.
Taicaluțu
Despre multe am scris, dar despre
Taicaluțu niciodată. E prea mare amintirea lui spre a cuprinde-o în câteva
rânduri. El îmi era bunic. Îi privesc acum două
fotografii făcute la un interval de un an. De nerecunoscut. Una e înainte și alta după
temnița de la Pitești!
Era om gospodar. Îi plăcea să muncească și
să aibă. Făcuse război, știa multe. Asculta până târziu în noapte posturi de
radio străine și ținea minte cele mai mici amănunte din politica lumii. Aștepta
cu o nerăbdare copilărească o schimbare, o mare schimbare și speranța aceasta
l-a însoțit și în mormânt. Aștepta un semn ca de răscoală și ar fi fost cel
dintâi, care ar fi pus mâna pe ce s-ar fi nimerit și ar fi plecat la luptă.
Era o plăcere să stai de vorbă cu el. O
cană de vin i se găsea întotdeauna la îndemână și o vorbă despre trecut,
prezent și viitor nu-i lipsea niciodată. Era dulgher, dogar, zidar, orice
voiai, iar munca și-o făcea cu tragere de inimă. Își făcuse casa cu mâinile lui
și apoi multe în sat și în împrejurimi. Era un țăran deștept, care-și depășise
demult condiția lui prin gândire și felul de a înțelege lumea și viața. Era un
fel de Moromete.
O singură zi din viața lui i-a fost
fatală. Nu știu dacă a fost vorba de lipsă de orizont politic sau pur și simplu
simțul dreptății; nu știu nici azi dacă a fost lipsă de prudență din partea
lui. Știu doar că șacalii au sărit asupra lui.
Era prin anul 1961. Avea un loc semănat cu
grâu pe la Lipca. Mărimurile comunale au găsit potrivit să comaseze acel teren
al lui și să-l includă în perimetrul întovărășirii. Când a venit seceratul,
Taicaluțu s-a dus să-și secere grâul. L-a legat în snopi. S-a dus apoi cu
feciorii și ginerele să-și ia grâul și să-l ducă la arie. Primarul Rolea,
împreună cu alți căței ai primăriei de atunci, i-au ieșit în cale și l-au somat
să predea grâul. Bunicul a pus mâna pe furcă și s-a apărat. N-a îndrăznit unul
să se apropie. Acolo i s-ar fi știut anii!
Până seara, bunicul a fost arestat, a doua
zi judecat și condamnat la trei ani de muncă grea. Fusese instigator. A făcut
un an și atunci abia a primit o sentință, prin care era anunțat că i-a fost
rejudecat dosarul și a fost găsit nevinovat! Când s-a întors, era de
nerecunoscut! Îmbătrânise, se gârbovise. Nu mai râdea, era trist și clocotea.
Între timp, bunica, muica Lena, se trecuse
la C. A. P., fiindcă-i promiseseră că-l vor scoate pe dânsul din pușcărie. Îi
confiscaseră însă butoaiele cu vin și multe alte lucruri din casă. Bunicul
vorbea puțin și rămânea mereu cu ochii
duși în zare, frământând gânduri numai de el știute. Îl umiliseră până-n
străfunduri și-i schilodiseră sufletul. A mai trăit câțiva ani, dar bucurii
adevărate n-a mai avut.
Viața lui a fost o lacrimă, întruchiparea
unei speranțe prăbușite fără vreme. Dumnezeu să-ți facă dreptatea, după care ai
alergat toată viața, Taicaluțule![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Taicaluţu, în ,,Datina", Tr.
Severin, an. VII(1995), nr. 1459(19 oct.), p.3; în vol. Chipuri și icoane,
Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 1995, pp. 51 – 52; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 1999, pp. 262-263; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Amintiri din paradis, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2014, pp. 37 – 38;
Rugăciunea
lui Iisus(IV)
Unul dintre pustnicii pe care Grigorie i-a
întâlnit în Athos este Sfântul Maxim din Capsocalivia († 1365). Despre acesta
se dusese pretutindeni faima că putea citi inimile, putea dezvălui celor care
veneau la el cele mai adânci taine și păcatele pe care se temeau să le
mărturisească. Atât de mulți pelerini se străduiau să ajungă în îndepărtatul
Munte Athos și apoi în sălbăticia unde se afla coliba lui Maxim, încât el a
socotit de cuviință să se retragă din nou și din nou, tot mai adânc în pădure,
pentru a regăsi singurătatea pe care o căuta. De fiecare dată când se muta el
își ardea vechea colibă, de aici primindu-și supranumele – Kapsokalyvia
înseamnă în greacă „colibă arsă”. Dar nu era vreun loc în care Maxim să se
poată ascunde. Întotdeauna pelerinii îl găseau. Au reușit să ajungă la el chiar
și trimișii împăraților bizantini Ioan IV Cantacuzino și Ioan V Paleologul,
care au cerut și ei sfatul sfântului.
Sfântul Grigorie l-a vizitat, de asemenea,
pe Sfântul Maxim și probabil, Grigorie fiind la rândul său monah, Maxim nu s-a
supărat. Sfântul Maxim Cavsocalivitul rostea și el Rugăciunea lui Iisus însă o
dusese într-o nouă direcție: stând înaintea icoanei Sfintei Fecioare Maria, el
repeta o rugăciune în care invoca numele lui Iisus și al Mariei. Nu știm ce zicea
în rugăciunea sa; probabil că era o alcătuire proprie. Ceea ce făcea Maxim era
deosebit.
SFARSITUL
ZILEI
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ce se întâmpla atunci când soarele se
îndeparteaza de noi: întunericul se lasa si le acopera pe toate de sub cer;
omul nimic nu mai poate face, bâjbâie ca un orb, se rataceste, se împiedica si
cade si de toate-i este frica. Întocmai se petrece si cu sufletul acelui om pe
care-l paraseste Hristos, Soarele Dreptatii; atunci lui nu-i mai este cu
putinta a savârsi nici o lucrare bineplacuta Domnului, dupa cum El Însusi zice:
„Fara Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5). Întrucât este cuprins de
întunericul duhovnicesc, acel suflet va rataci, bâjbâind ca un nevazator, se va
împiedica si va cadea dintr-un pacat în altul, pâna când va nimeri în prapastia
vesnicei pierzanii, de nu se va îndrepta prin pocainta. Însa Hristos se
departeaza numai de acel suflet care L-a parasit el însusi mai întâi pe Domnul,
altfel de nimeni nu se leapada Hristos, ci „lumineaza pe tot omul care vine în
lume” (Ioan 1, 9). Aceasta întâmplare ne învata sa ne tinem de Hristos si sa
urmam Lui cu credinta si dragoste, ca sa nu ne cuprinda si pe noi aceasta
pustiire si bezna sufleteasca.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 130
BOGATIA
PRIMAVERII
Sfantul
Inochentie al Odessei
Orisicât de bogata si de împodobita ar fi
natura în timpul primaverii, totusi sufletul înnoit de harul dumnezeiesc este
mult mai împodobit si mai bogat în florile virtutilor – într-însul se gaseste
si floarea cea alba a nevinovatiei si curatiei inimii si floarea cea roza a
binefacerii si dragostei catre aproapele si floarea cea albastra a
contemplatiei si întelepciunii duhovnicesti si floarea cea galbena a înfrânarii
si ostenelii.
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 44.
OSTASIA
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Când se aduna o oaste în aceasta lume,
atunci cei chemati la ostasie îsi lasa casele, sotiile, copiii, rudele si
averile lor. Vezi, asadar, crestine, ce fac oamenii când intra în slujba unui
împarat pamântesc? Sa stii cu adevarat ca asemenea trebuie sa faca si crestinii
care au intrat în slujirea Împaratului Ceresc. Si lor li se porunceste a
înfaptui acel cuvânt care i s-a dat drept porunca de la Dumnezeu lui Avraam,
Parintelui tuturor dreptilor: „Iesi din pamântul tau si din neamul tau si din
casa tatalui tau” (Facerea 12, 1). Vechiul Adam, din care ne-am nascut si pe
care îl purtam înlauntrul nostru, ne este tata; iubirea de sine îi este
trupului nostru o casa preaplacuta; patimile noastre, poftele trupului,
poftirea ochilor si trufia vietii ne sunt rude si averi. Pe toate acestea
trebuie sa le lepede crestinii, care prin Sfântul Botez au intrat în oastea lui
Hristos, Împaratul Ceresc: „sa lepede fostul lor fel de viata a omului celui
vechi” pentru totdeauna si „sa se dezbrace” de vechiul Adam (Efeseni 4, 22;
Coloseni 3, 9); „sa-si rastigneasca trupul împreuna cu patimile si cu poftele”
(Galateni 5, 24); sa-si paraseasca orgoliul, trufia, iubirea de slava, de
placeri trupesti si de argint, care îi sunt spre mângâierea trupului, precum
s-ar lepada de niste rude de-ale lui si în acest chip sa Îi slujeasca Împaratului
Hristos.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 89
ÎPS Bartolomeu - Duminica dinaintea Nașterii Domnului
Șerban
Cioculescu
Îl cunoșteam pe Șerban Cioculescu din
scris cu mult înainte de a-l fi cunoscut personal. Îi admiram capacitatea de a
aborda cele mai diverse teme de cultură. Articolele sale erau adevărate sinteze
tematice. Cărțile recenzate, aproape una în fiecare zi, interviurile, luările
de poziții în cele mai diverse domenii ale criticii, istoriei literare,
literaturii propriu-zise, făceau din Șerban Cioculescu un adevărat titan, în
fața căruia trebuie să ai un sentiment de micime și umilință. Devenise
pe-ncetul în cultura română adevăratul Eudoxiu, - personajul înțelept și
atotștiutor, ce și-l alesese pentru scenele sale savuroase din ,,Ramuri” -, iar
cititorul, indiferent din ce categorie socială ar fi făcut parte, adevăratul
,,învățăcel”. Din cărțile și articolele lui Șerban Cioculescu descifrai câte
ceva din tainele vieții și ale culturii.
Personal l-am cunoscut prin 1974-1975.
Găsisem la secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române din București o
variantă inedită a Supplex-ului și mă duceam acolo zi de zi pentru a transcrie
manuscrisul și pentru a conspecta bibliografia de referință. Veneau acolo tot
felul de oameni, din București și din provincie, din țară și din străinătate.
Cabinetul de manuscrise avea o sală de lectură destul de neîncăpătoare pentru
numărul mare de cititori și cercetători. Locurile nu se găseau ușor
întotdeauna. Adesea trebuia să stai în picioare sau izolat pe vreun scaun, până
se elibera un loc la o masă.
Eram student pe atunci. Observam adesea un
loc liber, unde nu se așeza decât un anume bătrânel, care venea din când în
când pe acolo. Funcționarii bibliotecii îl tratau cu mult respect. Într-o zi,
văzând că numai locul acela este liber în sală, m-am dus și l-am ocupat. Când a
venit îndrumătoarea de sală să-mi aducă lucrările comandate, a tresărit ca
arsă. A venit repede la mine și mi-a spus pe un ton poruncitor: ,,- Vă rog,
eliberați imediat locul acesta! Este al domnului director!”
Am fost atent până a apărut și ,,domnul
director”, adică bătrânelul mărunțel, slab, ușor încovoiat de spate, cu o
privire iscoditoare. S-a așezat acolo și îndrumătoarea de sală i-a adus imediat
dintr-un fișet un braț de cărți.
Știam că director al Bibliotecii Academiei
este Șerban Cioculescu, dar pentru prima dată făceam legătura între nume și
persoană. Îl urmăream discret. Era
aprofundat în studiu. Citea repede, aproape în diagonală, pagină după pagină,
își nota pe niște foi idei, fraze, uneori redacta pe loc articole. Grămezile de
cărți și manuscrise ce-l înconjurau parcă îi erau cunoscute în cele mai mici amănunte.
Răsfoia câte o carte până găsea exact ceea ce-l interesa, lua alta, citea
altceva, aparent la întâmplare. Articolele sale deveneau un fel de magnet, care
aduna idei și citate de pretutindeni, transformându-le miraculos, ca-ntr-un
adevărat creuzet, în unități indestructibile. Era imposibil să stai pasiv în
apropierea lui Șerban Cioculescu. Hărnicia lui era molipsitoare și-ți dădea
percepția trecerii irecuperabile a timpului. Aveai impresia că este un elev
aflat în preajma unui examen decisiv al
vieții lui. Și asta zi de zi, devenind un fel de modus vivendi!
Într-una din zile m-am dus după el, când a
ieșit din sala de lectură și l-am abordat. Am făcut-o destul de timid, dar am
căpătat repede curaj, văzând că-mi acceptă discuția cu oarecare jovialitate.
Era chiar binevoitor, aflând că sunt student la Teologie. M-a întrerupt și mi-a
recomandat ca temă pentru teza de licență Aspecte religioase în lirica
argheziană, făcând precizarea că aceasta era tema care-l preocupase pe el de
mulți ani. M-a întrebat ce-i cu mine pe acolo, cu ce mă ocup? I-am explicat și
s-a arătat foarte interesat. De altfel, cred că era tipul de om pe care-l
interesa orice și oricine.
În finalul discuției noastre i-am înmânat
câteva dintre ultimele mele ,,creații poetice”, rugându-l să-și exprime o
părere, mai precis dacă se merită să mai continui sau nu. A zâmbit ironic și mi
le-a oprit. Mi-a spus că trebuie să le citească și-mi va da un răspuns în pauza
următoare. Peste câteva minute a revenit în sală. S-a apucat iar de lucru.
Îl urmăream cu sufletul pe buze. Eram tare
nerăbdător să-i aud părerea. Timpul parcă se oprise pe loc. Îmi făcea impresia
că Profesorul uitase de foile mele. Poate au trecut câteva ore, până și-a
amintit că trebuie să mai facă o pauză….! Atunci a luat și foile mele și a
început să le citească. O viespe dacă m-ar fi înțepat în momentele acelea n-aș
fi simțit-o. Îl vedeam notând din când în când câte ceva în foile sale.
Când a ieșit el pe ușă, am sărit și eu de
pe scaun, propulsat puternic de un resort nevăzut. L-am ajuns pe coridor. S-a
oprit, mi-a întins manuscrisele, m-a privit binevoitor și mi-a spus:
,,-E interesant, tinere! Chiar mi-am notat
unele expresii. Nu e rău să continui. Dacă tovarășul Ceaușescu ar citi poeziile
dumneatale, i-ar place. Oricum, dacă vreo editură îmi va solicita un referat la
ele, să știi că-l voi scrie!”
Dincolo de euforia momentului, am analizat
pe-ncetul vorbele lui Șerban Cioculescu și am înțeles că ironia ce-l
caracteriza în scris nu-l părăsise nici în acea clipă. Cu toate acestea am
continuat să-i citesc articolele din presă cu același interes și respect. Mai
târziu mi-a recenzat cartea cu George Călinescu în ,,Flacăra”. Se strecuraseră
în recenzia lui niște erori, probabil datorită unei lecturi prea grăbite. Am
scris un răspuns, pe care nu mi l-a publicat revista respectivă ca drept la
replică.
Un profesor al meu mi-a sus: ,,- Să nu fii
mâhnit de asta! Bucură-te că despre o carte a ta a scris Șerban Cioculescu și a
scris frumos. El nu scrie la întâmplare!”
Vă mulțumesc, maestre![1]
[1] Șerban Cioculescu, în ,,Datina",
Tr. Severin, an. VIII(1996), nr. 1681(29 aug.), p. 8; nr.
1695(8 sept.), p. 5; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Coșulețul cu flori, Bârda, Editura Cuget Românesc,
1997, pp. 97 - 99; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2000, pp. 255 - 258
Un
cavaler de altădată
Intamplarea de mai jos s-a petrecut in
iarna anului 1859, deci in cel dintai an de domnie a lui Cuza Vodă.
Participau la un bal select: civili din
inalta societate, ofiteri distinsi, doamne
si domnisoare de o rara eleganta si aleasa frumusete. Dar atentia
tuturor tinerilor era indreptata catre una dintre cele mai frumoase ale timpului Ana Racovita-Golescu, care era
asaltata indeosebi de cativa indragostiti, cum pretindeau ei, serios. Multi
dintre acestia ii cerusera mana, de cateva ori chiar, cu insistenta, fara sa fi
primit din partea fetei, nici un raspuns. Ca o domnisoara binecrescuta, se
purta amabil cu fiecare, dar nu incuraja
pe nimeni mai mult decat s-ar fi cuvenit.
Printre tinerii indragostiti de Ana era si
doctorul Carol Davila, barbat de vreo 30
de ani, care, desi se cam gasea in cercul ei de admiratori, sedea sfios
deoparte. Timiditatea ii era sporita si de faptul ca, in urma unei boli, ramasese cu un defect la
mana stanga, din care pricina si-o tinea
ascunsa la spate, ca sa evite, pe cat posibil,
sa-i fie vazuta. Ana isi dadea
seama de afectiunea puternica a doctorului Davila pentru ea, dar ii acorda
aceeasi minima si politicoasa atentie de care se bucurau si ceilalti.
In seara aceea, frumoasa fata venise
imbracata intr-o rochie violeta,de dantela, care o prindea de minune. Momentul
apariției sale iscase o discutie despre toaleta Anei. Doctorul Davila trecu
mai aproape, ca sa auda mai bine ce se
vorbea. Discutia o provocase unul dintre
tineri, facand aprecieri magulitoare si...
lingusitoare cu privire la frumusetea si culoarea rochiei. Toti curtezanii se-ntreceau acum in laude,
care de care mai iscusite, cautand sa
fie cat mai originali si convingatori. Numai doctorul Davila nu scotea o vorba.
Privea emotionat si admira in tacere. In
cele din urma, unul dintre adulatorii fetei spuse cu indrazneala, privind
buchetul de violete artificiale prins cu o agrafa de aur si topaze la corsajul
rochiei:
- Pacat de violetele acelea ca nu sunt
naturale! Efectul ar fi fost grozav! Fata surase ingaduitor si raspunse prompt:
-Desigur ca efectul ar fi fost altul si
rochia mea ar fi avut de castigat fiind impodobita cu violete naturale! Apoi
adauga, oftand discret:
- Si sunt florile mele preferate... Am
cautat in tot orasul, dar n-am gasit la nici o florarie. A trebuit sa renunt cu
multa parere de rau. Am auzit însă ca
s-ar gasi violete de Parma la o sera de la marginea Bucurestiului, dar cine sa
se aventureze pana acolo pe vifornita aceasta
ingrozitoare?
Intr-adevar, era o iarna nemaipomenit de
geroasa si viscolea cum demult nu pomenisera batranii!
Tinerii curtezani zambira gratios si se
grabira sa o aprobe:
-Da, adevarat, e o vreme pacatoasa! Sa nu
dai un caine afara din casa!
Totul s-a terminat aici pentru toata
lumea, dar nu si pentru doctorul Davila, care a parasit imediat balul. Si-a
imbracat mantaua, si-a apasat caciula pe frunte, a incalecat in graba si a pornit catre
marginea Bucurestiului, la vestitele sere unde stia el ca se gasesc tot soiul
de flori naturale in toiul iernii. A calatorit aproape sufocat de
vifornita aceea cumplita, care se-ntetea
din ce in ce, si nu s-a lasat pana n-a gasit violetele mult dorite. A trezit
gradinarii din somn, a platit cat l-ar fi costat, poate, o florarie intreaga, a
facut un buchet enorm, pe care l-a
acoperit cu grija, si a pornit inapoi, intr-adevar dus de vant.
De-abia a mai avut rabdare sa-si scoata
mantaua. A intrat in sala balului, rosu
lafață ca un bujor, de gerul naprasnic si de puternica emotie ce-lstapanea in acele clipe, si a
cautat cu ochii infrigurati pe fata
iubita.
Intamplarea, binevoitoare de multe ori cu
cei indragostiti, a facut sa fie o pauza de dans si fata sa se gaseasca in
acelasi cerc de admiratori si pretendenti. Doctorul Davila a inaintat, adanc tulburat, s-a oprit in fața ei, inclinandu-se ceremonios si, oferindu-i florile cu dreapta, i-a spus cu
glas limpede si patrunzator:
-Domnisoara Ana, dati-mi voie, va rog, sa
va ofer eu, cu o singura mana...
Dar adanca emotie, ce pusese cu totul
stapanire pe el, l-a impiedicat sa continue.
Se facuse o liniste desavarsita. Nu se
auzea decat respiratia agitata a celor de față, curiosi la culme sa vada care
va fi urmarea.
Fata a ramas o clipa infiorata, caci si-a
dat seama de ce om are in fața ei, dupa gest, care spunea mai mult decat o
mie de cuvinte de dragoste la un loc! Cu ochii in lacrimi, a luat buchetul l-a prins in corsaj in locul celuilalt si,
strangand cu caldura mana uda de zapada a acestui adevarat cavaler, i-a raspuns
inspirata, in deplina armonie cu cele spuse de tanarul doctor indragostit:
-Iar mie, domnule Davila, da-mi voie, te
rog, sa-ti ofer mana mea!
Acestia au fost parintii marelui dramaturg
si om de teatru de mai tarziu Alexandru
Davila, creatorul lui "Vlaicu Voda", cea mai frumoasa drama istorica in versuri din literatura română.
RUGĂCIUNEA
LUI IISUS(III)
O schimbare și o deșteptare
Sfântul monah Grigorie Sinaitul a fost cel
care a redeșteptat practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile și sihăstriile
Muntelui Athos. Nu a fost ușor: atunci când a sosit în Sfântul Munte, în jurul
anului 1300, el nu a găsit decât numai trei monahi – Isaia, Cornelie și Macarie
– care se nevoiau cu rugăciunea contemplativă. Cu toate acestea, datorită lui
Grigorie și acestor trei monahi contemplativi, Rugăciunea lui Iisus a prins
rădăcini în Athos și, începând de atunci, monahii din Sfântul Munte au
răspândit Rugăciunea în toată lumea ortodoxă.
Motivul pentru care Mănăstirea Sfânta
Ecaterina de pe Muntele Sinai și-a pierdut influența în răspândirea acestei
practici este dificil de identificat însă, cel mai probabil, izolarea fizică a
mănăstirii a avut și ea un rol. Pe la sfârșitul secolului al XIII-lea,
Peninsula Sinai și toată Țara Sfântă se aflau deja sub ocupație musulmană –
ultimii cruciați fiind alungați din regiune în 1291. Pelerinii care doreau să
viziteze Sfânta Ecaterina, ca de altfel și monahii din acea mănăstire care
doreau să călătorească peste granițe la alte mănăstiri, trebuiau să ia în
considerare riscurile unei astfel de călătorii. Dacă cineva era capturat pe
drum de bandiți sau negustori de sclavi, acela nu avea să-și mai revadă
vreodată căminul. Și, prin urmare, monahii Mănăstirii Sfânta Ecaterina s-au
găsit ei înșiși în multe privințe separați de lumea creștină.
Între timp, în Muntele Athos, Sfântul
Grigorie făcea cunoscută comunității monahale athonite o nouă formă de
rugăciune mistică. Avem tendința de a considera misticismul ca fiind ceva din
altă lume, un lucru potrivit marilor sfinți, însă nu și oamenilor obișnuiți.
Grigorie ar fi pus la îndoială această afirmație. El considera că experiențele
mistice sunt dreptul din naștere al tuturor creștinilor, un dar al Duhului
Sfânt revărsat la botez, dar care zace în stare de așteptare până în momentul
în care ceva îl deșteaptă. Dorința de a fi mai aproape de Dumnezeu, a trăi o
viață mai puțin lumească, va deștepta darul mistic, și practica Rugăciunii lui
Iisus îl va ajuta de-a lungul drumului pe novice.
Grigorie a recunoscut că este nevoie de
practică pentru a reuși să izgonești toate distragerile și pentru a te centra
cu totul pe unirea cu Hristos. El recomanda recitarea Rugăciunii lui Iisus la
începutul zilei, șezând (pentru a fi mai convenabil) și ținând capul aplecat
pentru a feri ochii să caute lucruri interesante sau care distrag. El sfătuia
ca rugăciunea să fie rostită domol, concentrându-ne pe semnificația fiecărui
cuvânt. Cu timpul, creștinul va putea spune împreună cu Sfântul Pavel: „Nu eu
mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).
Prof.
I. C. Chițimia
Auzisem
de dânsul din diferite surse, îi citisem cu plăcere și interes numeroasele
articole din presă, într-un cuvânt, știam că există și mi-l închipuiam un
adevărat uriaș.
Întâmplarea a făcut să-l cunosc personal
în 1979. Se ținea la Tr. Severin un simpozion, la care participau oameni de
cultură din toată țara. Printre aceștia ne strecurasem cu sfială și câțiva
mehedințeni dornici de a realiza ceva în plan cultural.
Aveam o comunicare privind O nouă variantă
a Letopisețului Cantacuzinesc, al cărui manuscris îl descoperisem cu puțin
înainte la Mănăstirea Căldărușani. Când
am văzut programul și am înțeles că voi prezenta comunicarea în secțiunea
condusă de profesorul I. C. Chițimia, am înghețat. M-a bătut gândul să dau bir
cu fugiții, dar n-am făcut-o. Să vorbești profesorului Chițimia de Letopisețul
Cantacuzinesc era un adevărat act de curaj, ca să nu zic de nebunie. El era
autorul unor tratate și studii fundamentale privind istoria literaturii române
vechi, iar eu un amator fără nici o experiență în domeniu.
Când mi-a venit timpul să-mi țin
comunicarea, aveam emoții ca înaintea unui examen greu. Profesorul Chițimia
trona în prezidiul secțiunii cu incontestabilă autoritate. Nu prea avusesem
urechi pentru ceea ce se vorbise până atunci. L-am auzit doar că mă anunță: ,,-
Urmează colegul…., care ne va prezenta….!” Nu mai aveam ieșire. Trebuia să iau
taurul de coarne. Și am făcut-o!
Spre surprinderea mea, Profesorul Chițimia
nu s-a supărat că am intrat în domeniul său. A ascultat cu atenție comunicarea
și a făcut apoi un îndelung comentariu asupra problemei. Am început să prind
curaj. Domnul Chițimia încerca să mă încurajeze cu adevărat. Avea o
generozitate necunoscută mie până atunci. Folosea mereu noțiunea de ,,colegul”,
ceea ce mă făcea să mă rușinez, să mă fâstâcesc. Și, totuși! Domnului Chițimia
îi plăcuse comunicarea.
După sesiune m-a reținut și am stat mult de vorbă. La urmă
mi-a lăsat cartea de vizită și de atunci s-a închegat o corespondență foarte
intensă între noi. Ne-am scris până în ultimele luni ale vieții sale.
Zecile de scrisori ale Profesorului
Chițimia le păstrez cu sfințenie. Din ele surprind o generozitate imperială.
Profesorul se bucura sincer la orice succes al unui tânăr dintr-un sat
oarecare. Sfătuia fără să jicnească, venea în ajutor când era cazul. În toate
scrisorile se interesa de viața culturală din Severin, din Mehedinți. Se
interesa de fiecare om, care ar fi putut să producă ceva în plan cultural. Își
dorea mult să vadă revista ,,Izvorașul” că reapare. Se entuziasma copilărește
pentru fiecare act cultural mehedințean. A fost nelipsit de-a lungul anilor de
la simpozioanele de comunicări științifice, fie de istorie, fie de
paremiologie, care s-au ținut în Mehedinți. A prezidat festivaluri de muzică
din județul nostru, încercând să aleagă din mulțimea de participanți valorile
autentice.
Mărturisea cu mândrie și nostalgie că e
mehedințean de origine el însuși, că s-a născut și a copilărit la Albulești. A
scris tratate fundamentale de istoria literaturii, a reeditat Biblia lui
Șerban, a contribuit substanțial la întărirea legăturilor româno-polone. Era de
o modestie izbitoare în vorbă și în port. Vorbea pe limba fiecăruia și se făcea
plăcut tuturor. Nu făcea caz de titlurile sale științifice. Era scund și slab,
dar neînconvoiat. A ars ca o făclie pe altarul culturii românești, până s-a
topit pe-ncetul. Era interesat de orice și de oricine. Prefera să locuiască în
timpul reuniunilor de la Severin cu Părintele Gheorghe Dumitrescu-Bistrița,
pentru a putea să afle cât mai multe din trecutul județului, al țării. Avea o
voce de bariton, o voce care venea din adâncul unei înalte înțelepciuni.
Fiecare vorbă a sa era o sentință, o
pecete. Vorbea rar și apăsat, dând o notă de gravitate și autoritate
subiectului abordat. Se refugiase în universul culturii române vechi, tocmai
pentru a scăpa de încorsetările ideologiei vremii. Avea în acel domeniu mai
multă libertate de gândire, de manevră. A creat o întreagă școală de
cercetători într-ale culturii române vechi, atât la Institutul ,,George
Călinescu” din București unde era director, cât și prin contactele directe pe
care le avea cu diferiți oameni de cultură din țară.
Scria recenzii, scria prefețe fără
ezitare. Într-o vreme în care mulți își atacau în mod grosolan adversarii de
opinie, Profesorul Chițimia dădea dovadă de înaltă educație și mult bun-simț.
Pe dumnealui îl auzeai spunând adesea: ,,- E interesantă opinia colegului….,
dar ea se bazează doar pe o parte din bibliografia problemei! Între timp au mai
apărut niște studii, pe care colegul…. probabil încă nu le-a cercetat și ele ne îndreptățesc să avem altă părere!”
Mi-a scris cu generozitate prefața la
cartea cu George Călinescu. S-a integrat rapid colectivului de paremiologi,
care se zămislise în Severin la inițiativa altui mare om de suflet, Prof.
Constantin Negreanu. Într-o ședință a sa, Academia Română hotărâse înființarea
unei secțiuni de paremiologie la Tr. Severin, președinte fiind numit Prof. I.
C. Chițimia, iar secretar Prof. Constantin Negreanu. Dar n-a fost să fie!
Profesorul I. C. Chițimia mai avea multe-multe de scris și de
realizat, dar timpul n-a mai avut răbdare. A lăsat în urma sa nu numai un munte
de cărți, de studii, de articole, ci și imaginea unui om mare, unui om de
suflet.
Vă mulțumesc, Domnule Profesor, că ați
existat!
Dumnezeu să vă odihnească și neștearsă să
vă fie memoria![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Profesor I. C.
Chițimia, în ,,Datina", Tr.
Severin, an. VIII(1996), nr. 1727(1 nov.), p. 5; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Coșulețul cu flori, Bârda, Editura Cuget Românesc,
1997, pp. 95-97; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2000, pp. 253 – 255.
Rugăciunea
lui Iisus(II)
Deșertul Sinai este un loc aspru, arid,
care cu greu poate fi socotit un mediu ce poate rodi sentimente de afecțiune.
Totuși, Arhimandritul ortodox Lev Gillet (1893-1980), scriind despre
spiritualitatea monahilor Mănăstirii Sfânta Ecaterina din secolul al V-lea,
descrie viața lor religioasă ca fiind „pătrunsă de gingășie”. Și care este
izvorul acestor sentimente de bunătate? Evlavia monahilor pentru numele lui
Iisus.
Ioan, un monah din secolul al VI-lea, care
a trăit în Gaza din Palestina (mai bine cunoscut pentru prietenia și
corespondența cu prietenul său monah, Varsanufie), mărturisește încrederea pe
care monahii din Sinai o aveau în numele lui Iisus, atunci când scrie că marii
sfinți pot lupta împotriva diavolului și ispitelor sale, însă „cei care sunt
slabi nu pot decât să caute adăpost în numele lui Iisus”.
În timpul călătoriilor noastre, Părintele
Ioan și cu mine am auzit monahi referindu-se la „tăcere”, „atenție” și
„trezvie” ca fiind esențiale pentru liniștirea patimilor și izgonirea
gândurilor zilnice care răspândesc mintea pentru a fi mai aproape de Dumnezeu.
„În această liniște”, spune în Filocalie Isihie al Ierusalimului, cunoscut, de
asemenea, ca Isihie Presbiterul (un monah și preot din secolul al V-lea),
„inima inspiră și Îl cheamă, neîncetat și fără oprire, numai pe Iisus Hristos,
Care este Fiul lui Dumnezeu, și El Însuși Dumnezeu”.
Dacă această afirmație vă aduce aminte de
ceea ce ați aflat deja despre dorința monahilor de a spune neîncetat Rugăciunea
lui Iisus, atunci nu vă va surprinde faptul că Isihie este primul autor atestat
în documente care se referă explicit la Rugăciunea lui Iisus. El spune: „Prin
stăruința în Rugăciunea lui Iisus… intelectul, eliberat de orice imagine, se
bucură de o deplină liniște”.
Cu toții dorim să avem pacea inimii și a
minții, iar atunci când Iisus potolește durerea și răcorește o inimă tulburată,
cel care a fost astfel binecuvântat simte o atât de mare bucurie și
recunoștință încât va dori ca niciodată să nu fie despărțit de Hristos. „Doar
Iisus Hristos, Cel ce unește ceea ce este separat și nimeni altcineva”, ne încredințează
Isihie, „poate dărui inimii tale o trainică pace de la patimile tale”.
Înțeleptul
Intr-o bună zi, un călător trecu pe la un
înțelept faimos. Știa de acest înțelept de multă vreme, dar nu fusese niciodată
la el acasă. Imediat cum ajunse la poarta acestuia văzu că nimeni nu-l
întâmpină. Pătrunse în micuța casă a înțeleptului și fu uimit să vadă că acesta
nu avea altceva decât o odaie plină de cărţi.
Până și masa era făcută din câteva cărți
mai groase puse una peste alta. Locul de dormit era o simplă rogojină pusă
într-un colț mai îndepărtat. Omului nostru nu-i venea să creadă.
Nu
era posibil ca unul dintre cei mai mari învățați ai lumii să trăiască în
asemenea condiții.
Cu siguranță era o farsă.
Totuși, privind chipul plin de liniște al
înțeleptului vedea cum coboară pacea în inima sa. Dar el dorea să știe adevărul. Poate înțeleptul fusese jefuit,
poate reușea el să facă ceva.
-
Fie-mi iertată îndrăzneala, învăţătorule, unde-ţi este mobila? întrebă
omul.
-
Dar a ta unde este? întrebă la rându-i înțeleptul.
- A
mea? Păi, eu sunt doar în trecere pe aici, răspunse călătorul.
- Şi eu
la fel, zise înțeleptul
Un
preot de altădată
Mulți dintre Dvs. vă amintiți de
regretatul Preot Stelian Buzatu, care și-a petrecut ultimii ani ai vieții în
Malovăț. Vă amintiți, de asemenea, de fiul său, Prof. Marius Buzatu, unul
dintre cei mai buni și devotați profesori, pe care i-a avut școala din Malovăț.
A făcut naveta cu bicicleta de la Magheru peste douăzeci de ani! Puțini însă
dintre Dvs. știți ceva despre familia din care a provenit Părintele Stelică,
respectiv fiul său, profesorul de limba română al atâtor generații. Prin
bunăvoința Domnului Ing. Justin Buzatu din București, fratele părintelui Stelică,
am intrat în posesia unui material, din care voi reproduce câteva date.
Bunicul Părintelui Stelică Buzatu fusese
originar din Bâlvănești(MH). A fost împroprietărit de către Alexandru Ioan Cuza
în Magheru și s-a stabilit acolo. Fiul acestui nou locatar al satului Magheru,
Gheorghe, a urmat școala în Tr. Severin, fiind remarcat de Prof. Theodor
Costescu, directorul Liceului ,,Traian”. Th. Costescu l-a ajutat cu bani ca să
termine gimnaziul la acel liceu. A urmat apoi, ca bursier, Seminarul Central
din București, pe care l-a absolvit în
1904. Fiindcă nu a vrut să se căsătorească cu fiica arendașului din Magheru,
deși însuși senatorul Strâmbeanu mijlocise aceasta, nu s-a putut preoți imediat
și a funcționat un an la școala din Gogoșu. S-a căsătorit cu fiica preotului
Pârvu Popescu din Șișești. A cerut să fie hirotonit la Breznița de Motru, dar
episcopul de la Râmnic, înțelegând situația, l-a hirotonit pe Breznița de Ocol.
Aici a funcționat ca preot tot restul
vieții, fiind un preot de elită în județ. A avut zece copii, dintre care opt au
ajuns la maturitate. Șapte dintre ei au terminat câte o facultate, iar unul a
murit student fiind. Din familia preotului Gheorghe Buzatu au ieșit un
judecător, un inginer, un medic, o profesoară, doi preoți.
În 1947, deși mai avea doi copii în
facultate, a fost ,,epurat”, pe motiv că nu mai sunt bani pentru salarizare și
lăsat ca preot ,,onorific”. Ani grei au urmat, iar lupta pentru supraviețuire a
devenit tot mai dură. După Plenara din 3-5 martie 1949, a fost inclus pe lista
,,chiaburilor” și impus la cote și dări înrobitoare. Ajungând la vârsta
legiuită, a cerut pensionarea. A primit pensia câteva luni, după care i-a fost
tăiată, fiind ,,chiabur”. Pe preoții ,,chiaburi” nu i-au dus în Bărăgan, ci
i-au transferat în diferite județe. Pe preotul Gheorghe Buzatu l-au transferat
ca ,,preot onorific” la Parohia Tăndălești din Jud. Gorj. A refuzat să se ducă.
Numai intervenția Preotului Constantin Civitu, deputat în Marea Adunare
Națională, l-a salvat de la pușcărie. Totuși, în adresa semnată de protopopul
de atunci, Eugen Tămâș, scria: ,,întrucât ați refuzat ordinul Sf. Mitropolii a
Olteniei de a vă prezenta la noul loc de muncă onorific, vi se interzice pe
viitor efectuarea oricărui serviciu religios, neavând voie a intra în biserică
decât ca simplu laic”. În 1953 a cedat pământul moștenit de la părinți
statului, ca să scape de cote și tot felul de impozite înrobitoare. Copiii și
mai ales fiica sa, stabilită ca învățătoare în sat, l-au susținut material și
moral până în 1958, când și-a dat obștescul sfârșit la vârsta de 74 ani.
Un frate al Părintelui Stelică Buzatu,
Dumitru Buzatu, a fost preot la biserica Ungureni din Craiova și un cunoscut
cărturar oltean. În revistele de cultură din Oltenia și mai ales în
,,Mitropolia Olteniei” i-am întâlnit numele de nenumărate ori, fiind semnatarul
unor studii solide din domeniul teologiei, istoriei, filologiei, etnologiei
etc. A murit în București, prin 1973. Părintele Stelică, licențiat în teologie
la București, a funcționat ca preot în mai multe parohii, precum Celnata, Valea
Boierească etc. Doi dintre copiii săi, Marius și Ion, au fost profesori
licențiați.[1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Un preot de altădată, în ,,Scrisoare
pastorală”, an. XI(2013), nr. 258, pp.
3-4; în ,,Datina”, Tr. Severin,
an. XXIX(2019), nr. 7473(9-10 nov.), p. 14; nr.
7478(16-17 nov.), p. 14;
Rugăciunea
lui Iisus(I)
Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a
întrupat acum mai bine de 2000 de ani, poporul lui Israel dezvoltase deja o
evlavie profundă pentru numele sfânt al lui Dumnezeu. Acest nume, pe care
Dumnezeu l-a revelat lui Moise, a ajuns să fie socotit de evrei drept inefabil,
atât de sfânt încât nu putea fi pronunțat nici măcar în rugăciune. În locul
său, evreii au adoptat numele Adonai, „Domnul”; însă, cu timpul, chiar și
acesta a părut îndrăzneț și astfel a devenit un obicei ca, în ebraică, Dumnezeu
să fie numit Ha Shem, care înseamnă „Numele”. Pe timpul lui Iisus, numele
adevărat al lui Dumnezeu era rostit cu voce tare numai o dată pe an, de Yom
Kippur, „Ziua Ispășirii”, când marele preot intra în Sfânta Sfintelor din
Templul din Ierusalim, iar aici, de unul singur, pronunța sfântul nume.
Niciodată nu a fost atașată de numele lui
Iisus vreo interdicție. Cum oare s-ar fi putut face una ca aceasta? Numele Său
a fost rostit probabil de mii de ori atunci când a pășit pe pământ. Mai mult,
în forma sa ebraică, Yeshua (Joshua în engleză), era un nume obișnuit. Chiar
dacă primii creștini ar fi dorit să interzică cuiva să rostească numele lui
Iisus, cum ar fi putut să o facă?
Cu toate acestea, evlavia față de numele
lui Iisus datează din perioada apostolică. În Evanghelia după Ioan, Iisus
Însuși îi încurajează pe ucenicii Săi să se sprijine pe puterea numelui Său:
„Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (Ioan 16, 23). Nu după
mult timp, Sfântul Pavel scria în epistola sa către Filipeni: „Ca întru numele
lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, și al celor pământești,
și al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).
În jurul anului 150, un mistic creștin, pe
nume Herma, a așternut pe hârtie mai multe vedenii pe care le experiase;
această carte este cunoscută sub numele de Păstorul. Într-una din aceste
vedenii, un înger l-a asigurat pe Herma: „Nimeni nu va intra în Împărăția lui
Dumnezeu dacă nu primește numele Fiului Său”. Ulterior, îngerul îi spune lui
Herma: „Numele Fiului lui Dumnezeu este mare și mai presus de înțelegere și susține
întreaga lume”.
Observăm aici că, deja în secolul al
II-lea, creștinii dezvoltau o teologie a puterii numelui lui Iisus. Dacă, așa
cum credeau unii, Rugăciunea lui Iisus datează din timpul lui Hristos, atunci
aceste rânduri din Păstorul fac dovada unei evlavii religioase care exista în
acea perioadă. Dar dacă Rugăciunea lui Iisus aparține unei perioade târzii,
atunci am găsit unul dintre cei mai timpurii precursori ai săi.
La aproape un secol după Herma, influentul
teolog Origen (cca 185-254) a scris despre puterea numelui lui Iisus de a
liniști cugetele și sufletele tulburate și de a schimba inimile: „Numele lui
Iisus poate să înlăture confuziile din mințile oamenilor, să alunge demonii și,
de asemenea, să alunge bolile; poate naște o minunată smerenie a duhului și o
deplină schimbare a caracterului, și omenitate, și bunătate, și blândețe, în
acei oameni care nu se prefac că sunt creștini”.
În cartea sa, Despre Duhul Sfânt, Sfântul
Ambrozie (cca 337-397), episcopul Milanului și părintele duhovnicesc al
Fericitului Augustin, a scris că, atunci când Hristos a venit în lume „a
răspândit pretutindeni, la toate făpturile, acel Nume dumnezeiesc al Său, fără
a fi împlinit de vreo adăugare (căci deplinătatea nu primește vreo micșorare),
ci împlinind locurile pustii pentru ca Numele Său să fie minunat în toată
lumea. Așadar, revărsarea Numelui Său semnifică un fel de belșug abundent de
haruri și o abundență de bunuri cerești, fiindcă tot ceea ce este revărsat
curge din abundență”.
Între timp, Fericitul Augustin (354-430),
spune în epistola sa către Proba că primise vești potrivit cărora monahii și
pustnicii din deșertul egiptean „rostesc rugăciuni foarte frecvent însă acestea
sunt foarte scurte”. Aproape cu siguranță, una dintre aceste scurte rugăciuni
era Rugăciunea lui Iisus, așa cum o știm astăzi.
Rugăciunea lui Iisus, așadar, pare să fi
apărut din încrederea profundă a primilor creștini în puterea sfântului nume al
lui Dumnezeu care și-a găsit calea în practica monahală de a rosti rugăciuni
scurte în decursul unei zile.
Sursa: Norris J. Chumley, Tainele
Rugăciunii lui Iisus. Trăind prezenţa lui Dumnezeu: pelerinaj în inima unei
străvechi spiritualităţi, traducere de Dragoş Dâscă, Editura „Doxologia“, Iaşi
2012
Câteva
pretexte pe care le aduc
părinții
ca să nu-și căsătoreasca devreme copiii
1. „E tânar” va spune cineva: „Dar e
tânar !” Sigur, stiu si eu asta. Dar, daca Isaac s-a casatorit când avea 40 de
ani si era fecior si-si traise viata în curatie deplina, cu atât mai mult ar
trebui sa gândeasca la fel si tinerii nostri care au primit un har mai mare de
la Duhul.
Dar, ce pot sa fac? Voi nu suportati sa se
îngrijeasca cineva de cumintenia lor si, desi îi vedeti cum se necinstesc ei
însisi, va faceti ca nu vedeti si nu va pasa. Îi lasati sa se spurce si sa se
umple de toata mizeria si scârba, nestiind ca cel mai mare câstig în casatorie
este pentru tineri acela de a-si pastra trupul curat. Daca nu se întâmpla asa,
atunci casatoria nu slujeste la nimic. Voi faceti tocmai pe dos, exact
contrariul. Când copiii vostri se umplu de o mie de pete, degeaba îi mai
casatoriti, fara nici un rost.
2. „Trebuie sa asteptam sa-si faca un
rost în viata”
Va spune iarasi cineva: trebuie sa
asteptam sa-si faca mai întâi un rost în viata, sa-si faca o cariera în
politica. La asta va gânditi, dar sufletul lor nu va intereseaza si desi e
parasit, va faceti ca nu vedeti.
De aceea totul e plin de confuzie, de
tulburare si de dezordine. Grija pentru suflet a ajuns ceva neobisnuit, în
schimb, de atentia voastra se bucura toate lucrurile de nimic. Nu stii ca cea
mai mare binefacere pe care o poti face copilului tau e acea de a-l pastra
curat de necuratia desfrânarii ?
Sfantul Ioan Gura de Aur
Profesorul
Gheorghe Bulgăr
Nu l-am întâlnit niciodată faţă către
faţă. Nu am vorbit cu dânsul, dar i-am auzit glasul de nenumărate ori la radio,
l-am văzut la televizor. Zeci de ani am corespondat cu dânsul. Poate că
scrisorile noastre au depăşit demult numărul de o sută. Eram pe aceeaşi lungime
de undă şi aveam ce să ne spunem. Nu se ruşina să corespondeze cu un preot, cu
un popă de ţară. Fie că se afla în Bucureşti, profesor titular la Universitate,
fie că preda la Sorbona, scria la Bârda. Uneori scrisorile sale aveau multe
pagini, alteori ele erau însemnări pe colţuri de ziare în care se aflau
articole ale sale. Îmi trimitea ilustrate de pe unde îl duceau paşii, parcă ar
fi vrut să împărtăşească şi altuia bucuria de a admira un peisaj, o operă de
artă.
Îi trimiteam întotdeauna câte ceva din
ceea ce publicam, îmi trimitea de ale sale. Vorbea foarte respectuos, fără
infatuare, fără pic de orgoliu. Scrisorile mă încurajau să scriu, să public.
Pomenea mereu citate din Eminescu şi din alţi corifei ai spiritului românesc şi
universal privitoare la importanţa culturii în viaţa unui popor, a unui om.
Numai profesorul I.C. Chiţimia mai era atât de generos, ori profesorul preot
Petru Rezuş. Numai dânşii ştiau să îndemne, să încurajeze, să orienteze.
Catedra pentru ei nu era numai la facultate, ci şi acasă la masa de scris. Sala
de curs nu era numai acolo, ci toată naţia românească putea participa la
cursurile lor. Prin scrisori, prin orice mijloace, ei propoveduiau cultura,
îndemnau spre orizonturi înalte pe oricine avea vreme şi plăcere să-i asculte.
Făcea parte din generaţia marilor dascăli
ai Şcolii româneşti, dintre dascălii aceia, care şi-au înţeles profesia ca pe o
misiune, ca pe un apostolat, ci nu doar ca pe o sursă de câştig. Fără îndoială
că mai sunt şi alţi asemenea dascăli ai Şcolii româneşti, dar prea puţini mai
cunosc!
Profesorul Gheorghe Bulgăr ştia să se
bucure de realizările cât de modeste ale celui mai umil dinte prietenii săi.
Ştia să-şi prezinte lucrările savante cu modestie, fără să umilească, fără să-l
facă pe interlocutor să se simtă rău. Era un veritabil om de cultură!
De nenumărate ori mi-a scris să-l vizitez,
când ajung în Bucureşti, dar, din păcate, niciodată n-am făcut-o! Am avut
impresia de fiecare dată că mai este vreme pentru aceasta, că altele sunt
urgenţele de rezolvat în puţinul timp ce-l aveam la dispoziţie. În ultima
scrisoare mi-a scris că merge la operaţie şi că-i este frică. Mă ruga să mă rog
pentru el şi pentru familia lui! Îmi trimitea şi un pomelnic! Scrisoarea a fost
ca un testament, căci a fost ultima. I-am mai scris, dar răspunsul a fost
tăcerea…
Şcoala românească a pierdut un mare
slujitor. A pierdut un profesor, care a socotit catedra ca un prestol, iar
lecţia ca pe o adevărată Liturghie, un slujitor care şi-a făcut cu cinste şi
dăruire misiunea, şi-a înmulţit talantul ce i-a fost dat de Părintele
Luminilor.
Dumnezeu să te odihnească în pace, Domnule
Profesor![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Profesorul Gheorghe Bulgăr, în
,,Datina”, Tr. Severin, an. XIV(2003), 31 ian., p. 3; în vol. Piscuri și prăpăstii, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2005, pp. 214 – 215;
SF.
NICOLAE ȘI IZVORUL ASCUNS
Au venit la acest dumnezeiesc părinte unii
clerici și căzând la picioarele lui, ziceau că: „Este un munte la noi, numit
Cezar, în care avem, știm din auzite, un izvor ascuns, de multe generații, al
cărui loc nu îl cunoaște însă nimeni din neamul nostru de acum. Și înduplecă-te
să vii, robule al lui Dumnezeu până în muntele acela și credem că nu va ascunde
Dumnezeu de tine apa aceea ascunsă”.
Iar Sfântul Nicolae, luând cinstitul lemn
al crucii și Sfânta Evanghelie, făcând procesiune cu clericii și cu poporul,
ajunge la munte și plecându-și genunchiul, se ruga cu tărie. Și amintind de
multe istorisiri ale dumnezeieștilor minuni din vechime și cum în pustie din stâncă
a izvorât apă adăpând poporul însetat, se roagă cu tărie lui Dumnezeu să-i
descopere lui izvorul ascuns. Și i s-a descoperit lui că în locul în care a
plecat genunchiul, acolo va fi și izvorul de apă.
Ridicându-se de la rugăciune și pecetluind
locul cu sfânta cruce și luând o săpăligă a săpat puțin. Și apoi îndemnând pe
un cleric să mai sape un cot și jumătate și îndată izvorul arată bogăție de apă
limpede, din care sfântul și mulțimea poporului îndestulându-se au dat slavă
lui Dumnezeu, Cel ce îi slăvește astfel pe robii Săi.
(Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru,
Panegirice I, Scrieri III, Editura Doxologia, Iași, 2016)
Sf.
Nicolae și pietrele
În fața Bisericii Sfântului Sion era un
munte pietros și adunând sfântul tăietori în piatră, au tăiat pietrele făcând
locul larg. Și odată, având dreptul a pleca departe pentru o treabă zice
fraților: Să dăm drumul tăietorilor până ce mă voi întoarce și eu. Dar un
frate, pe nume Artemas a zis: dar nu putem și noi să conducem lucrarea și pe
tăietori? Nu, zice sfântul, căci mie mi-a dat Dumnezeu puterea asupra acestor
pietre, nu și vouă. Și slobozind pe tăietori a pornit în călătoria ce-i ședea
înainte.
Iar fratele acela de care am vorbit,
Artemas, împotriva voii sfântului a trimis înapoi după tăietori a început
lucrarea. Dar voind să rostogolească o piatră, aceasta a rămas nemișcată. Dar
adunându-se bărbați în număr de șapezeci și cinci, nici așa nu au putut
întoarce nici măcar una dintre pietrele acelea. Și minunându-se ziceau că:
„Bine a zis părintele că numai lui i-a fost dată de la Dumnezeu puterea peste
aceste pietre. Când a venit Sfântul Nicolae, numai cu 12 frați a întors
pietrele acolo unde au vrut și ziceau: Dacă pietrele ascultă de el, ce oare
poate să nu asculte de el?
(Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru,
Panegirice I, Scrieri III, Editura Doxologia, Iași, 2016)
Pr.
Prof. Dr. Vasile Borca - Un împătimit al cărţii
Nu l-am cunoscut personal pe Părintele
Vasile Borca din Baia Mare. Dumnezeu a rânduit să aflăm unul de existenţa
celuilalt. Eu eram la o margine de ţară, dânsul la cealaltă. Eu căpătasem
năravul de a scrie cărţi, de a le tipări şi de a le răspândi în lume. Căutam cu
disperare oameni cu năravul de-a citi. Trăiam într-o lume postrevoluţionară, în
care toate valorile vechi fuseseră aruncate la coşul istoriei, inclusiv
cărţile. Lumea se ocupa de acum cu calculatoarele şi cu alte multe ,,jucării”
electronice ale vremii noastre. Lumea nu mai avea timp şi interes să mai
citească o carte. Asta se făcea ,,pe vremuri”. Acum citeam pe ecranele
televizoarelor titrajele filmelor, serialelor, priveam cum se certau
politicienii ca la uşa cortului, cum se bâţâie ,,vedetele” şi ,,artiştii” de
carton ai zilei. Cine mai avea timp de citit cărţi?
Iată că printre destul de puţinii
împătimiţi ai cititului de cărţi, pe care am avut bucuria să-i mai întâlnesc
ici-acolo, s-a numărat şi Părintele Vasile Borca. Sunt zeci de ani de când omul
acesta îmi rabdă, cu o putere de martir, tupeul de a-i trimite din cărţile pe
care mai reuşesc şi eu să le scriu, să le tipăresc, din când în când. Nici nu-l
mai întreb înainte dacă le vrea sau nu, dacă-l interesează sau nu. Pur şi
simplu i le trimit. Dânsul, pur şi simplu, mi le achită! M-am gândit de multe
ori de ce face acest lucru. Din scrisorile pe care le mai schimbăm din când în
când, am înţeles că este un iubitor incurabil al cărţii. Îl interesează aproape
tot ce se scrie, nu numai în domeniul religiei, istoriei, literaturii... și în
orice domeniu din care poate culege ceva folositor pentru sine, pentru
enoriaşii săi, pentru studenţii şi elevii săi. Procedează precum albina, care
umblă din floare în floare şi culege nectarul: din unele mai mult, din altele
mai puţin.
În al doilea rând, am înţeles că-mi
cumpără cărţile fiindcă a aflat că undeva, aici în Mehedinţi, un amărât de
confrate, într-un sat uitat de lume, se trudeşte să facă umbră pământului. Nu
este uşor, ba dimpotrivă. Ca unul care cunoaşte destul de bine problemele cu
care se confruntă un preot de ţară şi mai ales unul cu năravurile de care am
vorbit mai sus, întinde şi dânsul mâna peste munţi şi-l ajută să-şi ducă
crucea, ori să se ridice când se prăbuşeşte. Adesea îi mai scrie câte o
scrisoare, câte un mesaj, prin care-l îndeamnă frăţeşte, prieteneşte, să nu se
lase biruit, să nu lase steagul jos.
Viaţa e grea, problemele sunt multe, mai
ales în lumea cărţilor, dar când ştii că undeva există şi oameni ca părintele
Vasile, prinzi curaj, te lupţi mai cu spor şi-ţi întăreşti convingerea că vei
reuşi să supravieţuieşti editorial şi numai.
Cu ani în urmă, i-am solicitat un studiu
pentru volumul omagial ce-l pregătea unul dintre foştii mei profesori, Nicolae
Dură. Am rămas surprins, când am primit materialul la câteva săptămâni după
ce-l solicitasem. A fost acceptat de colectivul redacţional şi apreciat la
superlativ. M-am bucurat că nu dădusem greş, că Părintele Vasile Borca, cel
solicitat de mine, poate să se înscrie cu succes printre semnatarii studiilor
din volumul cu pricina. Iar aceştia erau personalităţi de renume, din lumea
universitară şi academică mai ales, din ţară şi străinătate!
În contextul celor spuse, mă alătur celor
ce-i sunt aproape în aceste zile aniversare şi-i urez şi eu Părintelui Vasile,
cu sinceritate, prietenie şi căldură sufletească: să ne trăieşti, dragă frate,
ani mulţi şi fericiţi, să-ţi dea Dumnezeu putere de muncă şi ajutor să-ţi
împlineşti misiunea în lume, căci mai ai multe de făcut.
Să nu uiţi că undeva, la marginea de sud a
ţării, ai un prieten care te respectă şi te iubeşte.
La mulţi ani!
Pr. prof. dr. Al. STĂNCIULESCU-BARDA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu