(partea a II-a)
Gheorghe Constantin Nistoroiu
„<<Vitejia>> maghiarilor este numai un subiect de poezie
patriotică pentru ei. De aceea au şi investit totul în propagandă şi legături
politice pentru a-şi realiza, cu ajutorul altora, visurile lor iredentiste!”
(GRIGORE NEDEI)
„Noi
(românii) suntem un popor istoric. Maghiarii sunt o insulă medievală.” (MIRCEA
ELIADE)
Ungro-maghiarii-huni sunt descălecătorii
rasei ugrice a familiei de triburi ultranomade fino-ugrice, de limbă uralică. Specialiştii istorici care s-au
ocupat de ostrovul lor-morgana îi
situează undeva între Volga şi Munţii
Urali ori între Urali şi Obi sau între Urali şi bazinul Tobolului... Din
Asia, de pe ultimile ramificaţii ale Munţilor Altai au venit spre cursul
mijlociu al Volgăi într-o primă etapă, incursiune.(Victor Spinei, Marile
migraţii din estul şi sud-estul Europei în seclele IX-XIII, Iaşi, Institutul
European, 1999, p. 18; Arhid. prof. dr. Constantin Voicu-Biserica Strămoşească
din Transilvania în lupta pentru Unitatea Spirituală şi Naţională a Poporului
Român, Sibiu, 1989, p. 21)
Curiozitatea
vestului a triburilor maghiare a fost sugerată de anumite
triburi turcice, care le-a mânat spre stepele din nordul Mării Negre, iar sub căluşul pecenegilor, nomazii
ungro-maghiari-huni se vor aşeza în Ţara dintre râuri-Atelkuz, (Buceagul de mai târziu) la vest de Don
înspre cursul Nistrului, către anul 890 d. Hr. (P. Veres, Le role des facteurs
ecologiques dans la conquete du bassin des Carpathes par Hongrois en 896, în „
Les questions fondamentales du peuplement du bassin des Carpathes du VIII au X
siecle”, Bidapesta, Ed. L. Gerevich, 1972, pp. 213-230)
După crunta înfrângere oferită de pecenego-bulgari în anul 896 hunii şi-au luat agoniseala vântului din ţinuturile
nord-pontice şi cu pastrama de sub şeile
cailor s-au gudurat prin cânezatul
Haliciului spre Europa Centrală. Trec prin pasul Verecke dincolo de Carpaţii Păduroşi şi tăbărăsc în dreptul cetăţii
Munkacs, în stepa Câmpiei Panonice
râvnită pentru nomadismul lor ecvestru şi propice tuturor jafurilor viitoare...
După câteva prăzi reuşite, împăratul german Otto cel Mare îi pune cu botul pe labe după zdrobitoarea victorie
din anul 955 pe râul Lech.(Victor
Spinei, op. cit. p. 55-56; E. Moor, Studien zur Fruh-und Urgeschichte des
ungarischen Volkes, în Acta Ethn, II Budapesta, 1951, p. 25 ş.u.)
Spre sfârşitul
secolului al IX-lea, ungro-maghiarii-huni
prin jaf, violenţă, hoţie, alianţe matrimoniale consfinţite de agresiuni repetate
au întemeiat un stat amalgam din diferite rase, religii şi limbi sub flamura arpadiană.
Secretarul
particular al regelui Bela al III-lea (1172- 1196), Anonymus, consemna că: La venirea huno-ungurilor în Câmpia
Panonică, aceasta era locuită de slavi, bulgari şi vlahi, adică păstorii
tracoromanilor; terram Pannoniae
habitarent Slavi, Bulgarii et Blachii ae pastores tracoromanorum. (Ion
Coja, Transilvania Invincibile Argumentum. Ed. Athenaeum, Bucureşti, 1990, p.
20)
La momentul
invaziei lor în ţinuturile dacilor din Transilvania şi Banat comunittăţile
intracarpatice erau constituite în puternice cânezate şi voievodate: Crişana (cuprindea Maramureşul pînă la
Mureş) condus de Menumorut, Banatul (între
Mureş, Tisa şi Dunăre) condus de Glad,
Voievodatul din podişul Transilvaniei (de la Porţile Meseşului până la
Mureş) condus de Gelu, Voievodatul Albei
cu centru la Alba Iulia, cânezatele Bihor, Haţeg, Ţara Bârsei, ş.a.
Desele
incursiuni ale huno-maghiarilor erau deseori înfrânte de oştile vitejilor
cânezi şi voievozi geto-daco-valahi.
Primul moment
de înflorire a ungurilor-huni a fost sub regele, la început ortodox Ştefan I
(997-1038). După moartea lui criza internă permite refacerea suveranităţii
voievodatelor geto-dace din Transilvania şi Banat.
Istoricul
Mihaly Horvath pe la 1860 într-o istorie a Ungariei, publicată la Budapesta
menţiona că: ungurii lăsau pe vechii
stăpânitori ai teritoriilor în posesiunile lor, percepând doar anumite dări.
(Arhid. prof. dr. Constantin Voicu, op. cit. p. 23).
Acest lucru
demonstrează numărul restrâns de oameni ai armatei invadatoare, neputând
administra efectiv întinsele teritorii ocupate vremelnic.
Alt moment de
înflorire al huno-ungro-maghiarilor va cunoaşte apogeul sub regele Matei Corvin
(1458-1490), „cel mai mare rege al
maghiarilor şi duşman totodată, al propriului său neam” (Dr. Ion Cârja,
Canalul Morţii, Ed. Cartea Românească, 1993, p. 53), despre care Nicolae Iorga
spunea:
„...
învingător în toate luptele, dar învins când te-ai ridicat împotriva neamului
tău”, se referea evident la ruşinoasa înfrîngere de la Baia capitala
Moldovei, când Marele Ştefan Biruitorul,
ruda sa, i-a acordat privilegiul domnesc
al celor trei săgeţi înfipte în șezut din arcul său voievodal, în Decembrie
1467.
Nu după mult
timp a venit şi dezastrul otoman când se va prăbuşi peste ei Sublima Poartă:
La 29
august 1526, armata ungară a fost zdrobită în bătălia de la Mohacs, regele
Ludovic al II-lea ucis în luptă, iar turcii au ocupat Buda (8 Septembrie).
Cinsprezece ani mai târziu, la 29 August 1541, Buda a devenit reşedinţa unui
paşalâc turcesc. În felul acesta, Ungaria a dispărut practic de pe harta Europei fiind împărţită în trei părţi:
cea de nord a revenit Habsburgilor, cea centrală şi sudică a devenit paşalâc
turcesc, iar Transilvania propriu-zisă, Banatul şi Partium, adică regiunile de
vest şi nord-vest ale Transilvaniei s-au organizat într-un principat autonom
aflat până la 1699 sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Tratatul de pace de la
Adrianopol din 17 februarie 1568 confirmă împărţirea Ungariei între turci şi
imperiali. (Istoria lumii în
date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1969, p. 123)
Trecând de
etapa jafului şi a migraţiei, de cosmetica ţepoasă a stepelor, de deliciul
preparatelor sub şeile cailor, prin înnobilare, hunii şi-au pus sub blazonul
maghiar, sceptrul spionajului.
Curtea princiară
şi nobilimea maghiară de la Alba Iulia au supravieţuit în interiorul arcului de
data asta carpatic, urzind o întreagă ţesătură de spionaj contra Principatelor
dacoromâne. Un raport despre intenţiile Domnului moldovean, redactat de
Ladislau Odonffi, comitele secuilor pe la 1552 către Castaldo generalul
imperial, care-i înmânează împăratului Ferdinand I de Habsburg, relevă
amestecul şi interesele ungro-imperiale la est şi sud de Carpaţi. („... rezultă că nobilul secui dispunea în Moldova
de o reţea de spionaj (iscoade) care-l ţineau la curent cu evoluţia
principalelor evenimente social-politice şi militare, precum şi cu intenţiile
Curţii domneşti de la Iaşi. De asemenea, un raport din februarie 1553 întocmit
de un anume Laurenţiu, om de încredere trimis de Nicolae Korniş la Curtea din
Iaşi a lui Alexandru Lăpuşneanu pentru a culege informaţii ce-l interesau pe
generalul imperial Castaldo, dovedeşte implicarea unor nobili maghiari din
Transilvania în culegerea de informaţii de pe spaţiul moldav.” (Marian Ureche,
Serviciile secrete maghiare. Note de curs, Ed. I.S.I., 1993, p. 9 / Serviciile
secrete, vol. I, Ed. Paco, Bucureşti, 1993, p. 204, 208)
Emisarii
spioni unguri erau recrutaţi din rândul micii nobilimi maghiare, aşa cum este
cazul lui Petru Gherendi care a spionat Moldova şi Muntenia în 1554 sau Ioan
Dorohoi secretarul lui Mihai Viteazul, de limbă uralică, care furniza
informații comitelui secui Szekely
Mihalyi în perioada Decembrie 1599- Ianuarie 1600. (Marian Ureche, op. cit. p.
10).
Elanul Marelui
Domn Mihai Viteazul al Daciei Mari, n-a fost întrerup de cursul iscoadelor, ci
dimpotrivă l-a încrâncenat şi înfierbântat ca în bătălia de la Gorăslău,
relatată de Dan Lucinescu:
„...Sosise momentul psihologic, când bătălia
se înclina în favoarea duşmanilor... Aripa dreaptă a frontului era condusă
direct de Mihai care, văzând apropierea dezastrului, se înălţă pe imensul său
cal, căpătând brusc dimensiuni supranaturale. El se lansă cu un ţipăt de atac
ce făcu să răsune văile din apropiere, intrând în armata duşmană cu marea lui
secure ce reteza totul în jur... Înfrângerea lui Bathory a fost urmată de o
pradă bogată: 45 de tunuri, 110 steaguri de luptă şi un mare număr de
prizonieri. A părăsit tabăra de la Zalău în 8 August, ajungând la Cluj în 11
August 1601.
Primul loc vizitat de Mihai în Cluj a fost
Turnul Croitorilor, acolo unde la 5 februarie al aceluiaşi an fusese martirizat
devotatul său prieten şi apropiat colaborator, Baba Novac. Mihai aflase despre
inimaginabilele torturi aplicate unuia dintre cei mai mari viteji ai săi,
sufletul lui sângerând de atunci în permanenţă, având convingerea că nimeni,
niciodată, nu i-ar mai putea suplini abnegaţia cu care luptase alături de el.
Spre surprinderea populaţiei locale, domnitorul îngenunche pe lespedea goală
făcându-şi semnul crucii. A doua zi, un mare sobor de preoţi făcu o lungă şi
emoţionantă pomenire marelui comandant de oşti care plătise cu cele mai crunte
chinuri posibile curajul, devotamentul şi loialitatea sa pentru marele voievod.
La terminarea slujbei, la care au asistat mai multe sute de târgoveţi, o parte
din ei nelipsind nici în ziua torturării celui decedat, Mihai dădu ordin să se
citească în prezenţa lui, spre luarea la cunoştinţă a tuturor locuitorilor
acelei urbi hotărârea sa. Comunicatul dezavua actul barbar făcut de nemeşi în
prezenţa locuitorilor Clujului care nu numai că nu au protestat, dar s-au
delectat ca spectatori, ore în şir, la toate supliciile la care viteazul
luptător Baba Novac fusese supus. Exprimându-şi dezgustul pentru atitudinea
menţionată, Voievodul impune sancţionarea prin plata unei amenzi de 100 000
florini de către populaţia târgului.” (Dan Lucinescu, Voievodul, ediţia a
II-a, Siaj-2009, p. 227-230)
Acţiunea
Marelui Voievod a fost îndreptăţită, dar înflăcărat de biruinţa recentă,
intuiţia nu i-a descoperit premeditarea complotului mârşav al aliatului Basta
în asociere cu duşmanii săi maghiari de pe Câmpia Turzii.
Aşadar,
trebuie să ne întrebăm continuu şi îndurerat de atunci şi să răspundem dacă se
poate:
-Unde au fost rămânii înainte şi după marele
asasinat al Domnului unirii Daciei Mari?!?
Şi în
celelalte cazuri asemănătoare anterioare şi ulterioare:
-Unde au fost românii atunci?!?
-Unde au fost românii apoi?!?
-Unde sunt românii astăzi?!?
Redăm în
finalul articolului un episod din ciclul, Arhanghelii
Cruzimii: Masacrul de la Moisei
La Primăria
Comunei Crăieşti-Mureş în 20 Februarie 1976 s-a anchetat evenimentele din
toamna anului 1944 de la Moisei.
Martori
prezenţi: primarul Aurel Husar, secretarul Vasile Luca, subofiţerii din comună
Ioan Cioanca şi Victor Buţiu, prof. Vasile T. Suciu, căpitanul pensionar Alexa
Covaci şi declarantul Ioan Gorea, fiul martirului Simion Gorea:
„ Cu această ocazie-a declarat Ioan Gorea-,
numitul Teodor Fărcaş a povestit familiei Gorea că unul din cei care l-au
împuşcat pe tatăl lor, Simion Gorea, în octombrie 1944 la Moisei, a fost K.S. din satul Milăşel, comuna
Crăieşti. Teodor Fărcaş a mai afirmat că ar fi văzut cu ochii lui când acest K.S. a înghesuit în două case pe
ţăranii români fugiţi de la muncă, pentru a se întoarce acasă la familiile şi
gospodăriile lor, şi i-a împuşcat cu o mitralieră pe fereastră. Înainte de a fi
împuşcat, Simion Gorea şi-a aruncat haina camaradului său Teodor Fărcaş, care
tremura de frig, în ploaie. Acesta a fugit prin pădure şi a scăpat cu viaţă. A
umblat multe zile, până a găsit familia camaradului său, în satul Milăşel. A
lăsat haina şi cu lacrimi în ochi, le-a spus copiilor să nu-şi mai aştepte
tatăl, care a murit împuşcat, acolo, la Moisei, în codrii Maramureşului.”
(Dr. Gheorghe Bodea / Vasile T. Suciu, Arhanghelii Cruzimii, Revista
Vatra-Biblioteca de Istorie, Tîrgu Mureş, 1982, p. 14-15)
+ Sf. Mc. Andrei Stratilat, Timotei, Agapie şi Tecla.
Marţi 19 August 2014,
Brusturi-Neamţ-Dacoromânia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu