Ben Todică: De ce aţi plecat din ţară?
Ioan Miclău: Stimate d-le Ben Todică, bunul meu prieten, acum după aproape
o jumate de viaţă trăită într-o ţară nouă, adoptivă, cum se spune, această
invitaţie a dumitale la acest interviu îmi aduce o mare plăcere; cum s-ar zice
bănăţeneşte, o invitaţie “la givan”, după expresia poetului Petre Talianu şi a
confraţilor dumitale orăviţeni.
Eu, la o vârsta septuagenară, ca toţi cei asemenea mie,
trecuţi prin bune şi rele, un asemenea dialog îl găsesc binevenit. Ce-i drept,
nu sunt omul care să vorbesc mult prin acel fastuos egou al fiinţei umane,
fiindcă întotdeauna am considerat faptele a fi măsura valorii unui caracter
uman sănătos, dar a lăsa urme şi sfat celor tineri, din ţară sau străinătate,
este chiar o obligaţie a părinţilor, a celor trecuţi prin viaţă, de aceea,
apreciez mult ideea acestui interviu. Dumneata, dragă Benule, fiind în aceeaşi
cămaşă a sorţii ca şi mine, vei înţelege exact ceea ce spun; deci, referitor la
întrebarea dumitale: Eu nu am plecat din ţară fiindcă nu mi-am iubit neamul şi
cultura, limba şi credinţa noastră românească. Altele erau pe acea vreme condiţiile
unei emigrări, şi altele sunt azi. Doar visele noastre omeneşti pentru o
libertate şi o viaţă omenească sunt şi azi aceleaşi. Am publicat recent cartea
mea “Pe drumurile artei”, pe care o
consider o adevărată autobiografie, iar cine va citi această carte va înţelege
că eu trebuia să-mi urmez ceea ce mi-a fost dat de bunul Dumnezeu. Nu chiar
neaparat lipsa unei bucăţi de pâine, m-a făcut să-mi iau lumea-n cap, ci grija şi
frica de viitorul copiilor mei, sub un sistem politic tot mai presant, mai
neomenos, comunismul dovedindu-se pe parcurs forma cea mai cruntă de exploatare
posibilă. Dar, a emigra atunci, în acea vreme a anilor 1979-80, era un adevărat
joc cu moartea, la fiecare răscruce de drum, pădure sau râu de trecere te putea
aştepta un glonţ.
Cu mine a fost cu siguranţă Îngerul cel bun al sufletului
meu, care m-a purtat pe căile salvării, ajungând cu bine, în această minunată şi
primitoare ţară, Australia. Cum trebuie apoi să se comporte un om care ajunge să-şi
lase familia, rudeniile, prietenii, într-un cuvânt ţara, este însăşi istoria
străinătăţii, a emigrantului plecat de dorul libertăţii sale şi al familiei? Cu
multă, foarte multă responsabilitate.
B.T.: Care a fost obstacolul cel mare pe care l-aţi înfruntat
ca emigrant, la început şi după aceea? Ce a fost cel mai greu?
I.M.: Am zis şi am recunoscut de multe ori, şi la alte interviuri date căci,
obstacolele unui emigrant din vremea mea, nu erau numai unul sau două, erau nenumărate.
Primul şi cel mai greu de suportat era acela că de acolo de unde ai plecat,
deci de acasă, de-acolo erai imediat catalogat de cei cu catalogarea
direct un trădător, un aventurier aiurea, care murdăreşte prestigiul regimului şi
al partidului comunist. O întreagă batjocură pusă pe capul meu şi al familiei
mele, ca să fiu discreditat faţă de oameni. Din anii 1979 când am ieşit din ţară,
trimis de fabrica Alfa la care lucram, pentru a repara mobilierul reclamat de o
firma vest-germană, şi de aici refugiat în lagărul din Viena, şi până în anii
1989, a fost timp suficient de făcut praf şi nimica, duşman al clasei
muncitoare. Nu? Eu, un fost utecist şi
comunist, mare ruşine! Ei, şi acum încep obstacolele cele fără de număr, fiindcă
odată emigrat, ne constrângea lipsa de comunicare în limba engleză, lipsa de
bani şi căutarea unui loc de muncă, apropierea de comunitatea românească unde să-ţi
găseşti un prieten, un sfătuitor de cum să-ţi porneşti şi tu noua viaţă. Când
mi-amintesc că-mi veni şi familia, trei copii şi nevasta, vorba ardeleanului:
“No amu ce-i de făcut?” La Dumnezeu mi-a fost nădejdea întotdeauna. Nu mă băteam
cu cărămida în piept de mare religios, dar Duhul credinţei mele ştie nopţile
albe şi nedormite rugându-mă Dumnezeului cel drept, pentru ajutor, sănătate şi
luminarea minţii mele. Dragă Benule, tu ştii, astea nu-s palavre, nici vorbe
goale căci le-ai cunoscut şi dumitale la vremea aceea.
Situaţia a fost aşa să fiu angajat la Oţelăriile Port
Kemblei de lângă orasul Wollongong. Acest oraş este la o bună distanţă şi de
Sydney, dar şi de Melbourne, oraşe metropole, unde comunităţile româneşti erau
mai dense, cu asociaţii şi societăţi de mult existente. Nu le aveam direct la îndemână
deocamdată, fapt ce mi-ar fi fost folositor, zic, dar nu am nici a mă plânge căci
pe undeva eram mai depărtat de gâlcevuri, ce deseori măcinau convieţuirile
acestora. Adevărul era că la început mă simţeam că un pustnic singuratic, dar
speranţa în Dumnezeu, dorinţa de realizare în această ţară frumoasă şi
primitoare, îmi întărea convingerea că am să înving toate obstacolele, muncind
aşa cum am muncit şi în România, altă cale nu exista. Ţările occidentale ne
primeau spre a muncii, ştiam asta, nu ne dorea să ne vadă plimbându-ne pe străzi,
făcând lucruri neplăcute. Cine
a înţeles asta, s-a realizat, iar cine nu, şi-a ales fiecare calea vieţii pe care
şi-o trăieşte. Vorba proverbului, “cine ce-şi caută, aia găseşte”.
Nu am nesocotit eventualul sprijin al Ambasadei din Canberra
şi Consulatelor româneşti din zonă. M-au încurajat ulterior în întărirea speranţelor
mele de ridicare literară, dar asta numai după anii 1989, când se dărâmase
sistemul comunist, şi numai după ce eforturile mele proprii mă aduseră în
pragul editurilor şi al publicării unora din cărţile mele. Mi s-au dăruit şi
cărţi de literatură românească, fapt ce m-a bucurat la vremea respectivă.
Dar cel mai greu şi mai dureros sentiment te încearcă
atunci când cel de-un Neam cu tine, şi asta am simţit uneori, te rupe şi te
coase fără să ştii, fără să te mai poţi motiva. Dar, aveam un dar al meu de-a
fi, întotdeauna îmi ziceam un proverb, o glumă românească, şi trimiţând totul
la judecata lui Dumnezeu, îmi linişteam sufletul. Şi probabil că erau destule
ocazii de reuşisem să adun o întreagă carte de ziceri şi proverbe sub titlul Cuvinte de Minte, încheiată prin anii
2012.
B.T.: Ce simţiţi pentru România, acum şi de-a lungul
anilor?
I.M.: Întrebare cu inima! Pentru această Românie tainică, am simţit întotdeauna
iubire şi respect, fiindcă este Neamul meu din care mă trag, şi aşa voi simţi
mereu. Oriunde te-ai duce în lume şi azi, eşti întrebat de unde eşti,
adică ce naţionalitate ai? Deci e vorba de identitatea ta. Dacă te-ai născut
român, român rămii în vecii vecilor în această globalizare a Terrei, ori pe
unde ne-ar duce paşii vieţii noastre. Cu creaţia lui Dumnezeu nu avem cum ne
juca, nici ascunde, nici minţi; dacă te consideri bineînţeles, om integru. Am
fost întotdeauna mândru de Limba şi Cultura Românească, de simplitatea şi
naivitatea poporului acesta, fiindcă este oglinda în care mă privesc şi mă
recunosc.
B.T.: Ce faceţi sau aţi făcut pentru România (în România
şi-n străinătate), pentru schimbarea imaginii)?
I.M.: Dragă Benule, întrebarea aceasta parcă îmi aduce mângâiere, cu atât
mai mult cu cât este una de anvergură. În cei peste treizeci şi trei de ani trăind
aici, ani în care am fost apropiaţi, prieteni, din multele noastre convorbiri,
fie şi telefonice, fie faţă către faţă, fie la Emisiunile Postului de Radio
Românesc 3zzz-Melbourne, al cărui director şi crainic eşti, cred că azi am avea
câteva interviuri sau cărţi de scris. Timp de 10 ani cât am scos revista de artă
şi cultură “Iosif Vulcan”, alt timp în care am adunat şi investit în
constituirea Bibliotecii româneşti “Mihai Eminescu” din Cringila, a cărţilor
mele scrise şi publicate, aceasta am făcut, să redau imaginea cea adevărată a
României, în lumea liberă în care trăiam, şi trăim. Am fost în acelaşi timp
recunoscător şi voi fi întotdeauna acestei bune Mame Adoptive Australia care
m-a primit la vreme de necaz. În România am fost acelaşi om de bun caracter,
uneori prost de bun, dar acolo am crescut, învăţat, acolo am ştiut rostul
muncii, credeam în cinstea şi onestitatea omului din popor, fiindcă oameni
simpli mi-au fost şi părinţii, de la ei am cred acest simţ al moralei şi
respectului pentru cel de lângă mine. Cu toate aceste bune şi omeneşti calităţi
am emigrat, căci eram om matur la acea vreme. Răzbunarea şi invidia ştiam că
nu-mi pot folosi la nimic, ca atare pot spune ca îi iubeam şi pe cei care mă
nesocoteau de multe ori. Le căutam prietenia, cu sinceritate, nu cu linguşeală.
Şi unde nu reuşeam, rugam pe Dumnezeu să mă lumineze cu înţelepciune.
Aşa mi-a fost viaţa şi-mi va fi şi de-acu înainte. În viaţa
comunităţii româneşti am fost şi eu implicat atât cât posibilităţile şi timpul
mi-au permis, fiindcă aveam şi o familie de întreţinut şi crescut, iar de
certuri şi insulte m-am ferit ca de foc, pentru că acestea umbresc numai
prestigiul şi imaginea noastră românească.
Am scris multe lucrări prin care elogiam bunul caracter
al emigrantului român, aprecierile lăudabile ale guvernelor ţărilor unde
comunităţile româneşti muncesc şi trăiesc. Îmi amintesc şi acum de anii 2011, când
am fost invitat la sărbătoarea Zilei Australiei, aici în oraşul Wollongong, şi desemnat a vorbi şi eu la această
festivitate. Mi-a înflorit inima de bucurie şi de cetăţean australian, dar şi
de român care-mi cinsteam originea românească. Ziarul Mercury, publicaţia municipiului, In the Weekender din 29 septembrie,
2001, îmi prezenta activitatea literară şi comunitară pe o întreagă pagină A3,
inclusiv poza, numindu-mă “The Illawarra Muse”. Pentru România am scos din
suflet şi conştiinţă cele mai iubite versuri: Mi-e dor de sat, Dragi copii din
România, Ardealul, şi multe de tot, cărţile mele majoritatea în România
le-am publicat. Pe cheltuială propie, bucuros că o editură privată românească îşi
va realiza un mic venit, muncind la publicarea cărţilor românilor din străinătate.
Pentru meritul enorm adus comunităţii româneşti australiene de însăşi
intervietorul meu de acum d-l Benoni, cu cea mai mare plăcere şi conştiinţă am
trimis pe la anii 2010 acea nominalizare către National Australia Day Council,
care a fost recunoscută şi acceptată pentru Award. Bună şi creştinească relaţie am avut la
Biserica “Sf. Ioan Botezătorul”, preot paroh Ioan Vasile Prunduş, care nu ne
uită de Sfânta Bobotează a veni să ne sfinţească familia şi casa, grădina şi
pomii fructiferi. Anul 2006 este anul când mi-am prezentat la Sydney, cartea
mea “Poezii alese”, în prezenţa unui mare număr de români adunaţi la Consulatul
General Român, pe vremea aceea Consul General fiind d-l Ovidiu Grecea. În anii 2001 am
fost în vizită în România, să-mi vizitez părinţii şi rudeniile din satul
natal Gepiu. S-a instituit atunci la Biserica din sat o zi specială de rugăciune
pentru holdele şi recoltele sătenilor, ziua de 17 iunie, 2001, care a rămas
calendaristică pentru locuitori satului. Multă bucurie am simţit atunci la Sfânta
Biserică din sat, mai ales că a avut loc şi Taina Sfântului Maslu, cu
participarea a 10 preoţi din localităţile vecine. Această bucurie am adus-o cu
mine în Australia, fiindu-mi şi azi, zi de amintire. Cu acea ocazie am vizitat
localitatea Holod, locul unde la 31 martie, 1841 se năştea Iosif Vulcan. Am
revăzut Şcoala Generală (azi Gimnazială) din satul natal Gepiu, unde învăţasem
a scrie şi a citi româneşte. Am lăcrimat privind geamurile dinspre curtea în
care ne jucam noi copiii oina, geamuri pe care le-am construit eu pe
vremea când directorul Şcolii era profesorul Pantea Toma, iar eu terminasem Şcoala
de Meserii la Beiuş.
Aici în Australia eram membru la distinse societăţi
literare din Sydney şi Wollongong, dar şi contributor la emisiunile posturilor
de radio româneşti din Melbourne.
La pensionarea mea Societatea Literară South Coast
Writer’Centre-Wollongong mi-a acordat calitatea de Membru pe viaţă (Life
Member), iar acum, în acest an 2014, prin recunoştinţa concetăţenilor mei din
satul natal, numit Cetăţean de Onoare al comunei Gepiu-Bihor.
Frace Benule, am satisfacţia sufletească acum la bătrâneţe,
a mă şti demn de originea mea română, prin tot ceea ce am făcut şi muncit în
România şi Australia.
B.T.: Dacă aţi avea mulţi bani, cum aţi ajuta România?
I.M.: Da, asta mi se pare cea mai interesantă întrebare! Dragă Benule, dacă
aş avea mulţi bani, aş sta să-mi fac o socoteală; bazat pe ce văd azi, acum după
anii 1989 încoace, când perceperea ideii de capitalism a fost greşit înţeleasă şi
greşit interpretată, eu nu bani le-aş trimite, că-i toacă pe ce nu-ţi vine a
crede, ori se fură, ci le-aş investi de aici direct în mijloace de muncă, cu
care să-şi producă bani cu o continuă investiţie de viitor. Asta ar fi susţinător.
Să nu se obişnuiască omul zilei cu poziţia plebeului din vremile Romei
antice. Şi nici guvernatorii zilei a da mese gratuite până ce doar devin
guvernanţi! Să nu uităm învăţătura hristică ce zice: Cu sudoarea frunţii tale să-şi
câştigi pâinea cea de toate zilele. Şi asta valabil de la opincâ până la vlădică.
B.T.: Neavând mulţi bani ce faceţi pentru România?
I.M.: Neavând mulţi bani, mă simt ca acel om sărac dar care a primit pe
Dumnezeu şi pe Sfântul Petru la masa sa, cu puţin, dar cu multă iubire şi
credinţă. Din puţinul ce am, iată am trimis şi trimit câte ceva, un pachet, două
de haine pentru iarnă, donez câţiva lei parohiei bisericii din satul
natal care mă recunoaşte şi apreciază, cumpăr o carte, două din România, dăruiesc
din cărţile mele, şi ce cred că este mai valoros, mă străduiesc să fiu un
român adevărat prin purtarea mea în străinătate pentru a crea o frumoasă
imagine României. Pare-se că aceasta valorează mai mult ca banii.
B.T.: Credeţi că românul emigrant după ’89 simte diferit
pentru România?
I.M.: Bună întrebarea! Fiinţa umană o văd aşa de când a creat-o ziditorul
Dumnezeu. A evoluat prin invenţiile tehnologice, şi-a cizelat şi viaţa, dar cu
sufletul încă mai are mult de cizelat. Vreau să spun că indiferent de sistemele
sociale subiective şi schimbătoare, omul, generaţiile, fiinţează prin aceleaşi
legi ale fiinţei, adică dornice de libertate, de asigurarea unor condiţii
existenţiale potrivite, de o fericire pentru familia propie, siguranţa vetrei
geografice în care există, ş.a.m.d. Emigrările acestea însă depind mult de
sistemele sociale ale vremii, cum zic, care pot favoriza sau nefavoriza pe un
emigrant. Şi ca să revin la întrebarea dumitale, emigraţia românească de după
1989, s-a uşurat fantastic. Cine vrea şi unde vrea. Şi de data aceasta, în
general observ, românii plecaţi simt drag şi dor de România, de cei dragi lăsaţi
acasă. Unii pleacă temporar şi se reîntorc, alţii se stabilesc în alte ţări
definitiv, dar tot nu-şi uită ţara şi locurile natale, prin modul în care îşi
trăiesc zilele vieţii. Trimit acasă diferite ajutoare, bani, haine,
medicamente, vizitează România, ş.a.m.d. Dar, plecând din ţara ta începe
şi marea epopee a emigraţiei şi emigranţilor. Nici ţările spre care se emigrează
nu sunt fără de lipsuri şi greutăţi, au cum se zice şi ele acel procent al şomajului
în creştere, şi atunci încep pentru emigrant frământările de tot felul. Greu de
găsit loc de muncă, visul banilor şi al îmbogăţirii prin străinătate începe a
se spulbera. Aşadar, această uşurinţă de a pleca, cine vrea şi unde vrea, nu ar
fi neaparat una ce-ar ţine de liberalizare şi democraţie. Acestea sunt noţiuni
filosofice. Omul trebuie să ştie ce vrea de la viaţă, să aibă ochii deschişi a
privi în jurul său, altfel e mai bine să stea acasă. Opinia mea.
B.T.: Despre atitudinea pentru limbă?
I.M.: Ei, aci intrăm la rădăcina identităţii de Neam. Cât Limba Românească
există, există şi Neamul acesta al nostru. Ca emigrant eu am mai fost favorizat
şi de aceea că nevastă-mea fiind tot româncă, ba chiar născuţi şi crescuţi în
aceeaşi comună, aici continuarăm a vorbi româneşte în familie, fapt ce a
devenit o continuitate până în ziua de azi. Scrierile mele, cărţile mele în
Limba Română au apărut, reuşind a ne păstra limba noastră şi mai ales acea
limbă literară prin care nu se deosebea deloc că nu am trăi în România. În
familiile în care partenerii sunt de naţionalităţi diferite, şi mă refer la
fiicele mele căsătorite astfel, limba engleză este o necesitate directă, altfel
n-au cum să se înţeleagă în familiile lor. Acoperirea acestor situaţii ţin de
acea Iubire dăruită de Dumnezeu şi Duhul Său Sfânt tuturor oamenilor, din începuturi,
şi, mai puţin înţeleg eu teama filosofiilor şi doctrinelor că s-ar pierde ceva;
nimic nu se pierde din Creaţia Divină a Creatorului lumii. Oamenii sunt
oameni peste tot. Rămâne doar să mai învăţăm limba Sufletului, care este aceeaşi
în toate fiinţele omeneşti. Limba Românească este fiinţa noastră, iubirea
noastră pe care o extindem înspre acea iubire dumnezeiască prin care
existăm! Zicea Al. Vlahuţă într-un proverb de duh şi inspiraţie că, “Nu se împuţinează
cu nimic soarele dacă încălzeşte şi pe cel de lângă mine!” Acest Soare, simbolic,
ar fi tocmai iubirea între oameni, indiferent de ce Neam suntem, căci un Duh
comun ne-a fost izvorul Facerii. Cerul şi Pământul.
B.T.: Dacă aveţi vreo întrebare sau un sfat, ascultăm cu
plăcere.
I.M.: Dragă Benule, eu aş încheia vorba de azi cu un proverb care mi se
pare mie valabil oriunde în lume, şi oricărui nivel şi rang social. Iată-l: ”Arhitecţii
şi constructorii întâi ridică scheletul unei clădiri, apoi pregătesc ornamentaţiile
dorite. La fel şi despre oameni: mai întâi să li se asigure înălţarea moralei,
apoi să li se dea funcţii sociale”. (Cuvinte
de Minte, Ioan Miclău, Edit. Cuget Românesc, 2012, pag.11)
B.T.: Mulţumim domnului IOAN MICLĂU-GEPIANUL
CETĂŢEAN DE ONOARE AL COMUNEI GEPIU-BIHOR pentru că ne-a
onorat cu răspunsurile frăţiei sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu