Râsul lui Patapievici

Puși Dinulescu

I

            Râsul lui Patapievici pare mai degrabă râsul unui mort. Același îngheț siberian, aceeași oroare de bășcălie, aceeași inutilă seriozitate. Aceeași grimasă absurdă.

            Și dincolo de asta, ca o eternă întoarcere înapoi a mortului, îl văd pe domnul Patapievici ca pe-un bătrân orb, nevăzând decât prin reminiscențele unor texte hăpăite odinioară. Călcând în ciuda lor, fiindcă i-au rămas în gât. Iar cum prin viață sunt tot felul de băltoace, unele mai nesimțite decât altele, orbul ăsta se duce damboulea, împiedecându-se ori de câte ori e nevoie și de străchinile azvârlite sau numai abandonate pe-acolo.

            El totuși ne-a sfidat și ne sfidează într-un prezent etern. Ne sfidează ca Elodia Dinescu, de-acolo de unde-o mai fi, din prezentul ei etern.

            Și am citit undeva că domnul Patapievici pune la stâlpul infamiei bășcălia!

            Ți-e frică, nu-i așa? Ți-e frică de bășcălie! Nu mă mir! E normal. Bășcălia demască! Bășcălia e ca vulpea, care se pișă pe arici, ca să iasă monstrul la lumină, ca să vedem ce mai face el atunci cu țepii lui inexpugnabili cu tot!?

            Ți-e frică de ridicol, nu-i așa? Ți-e frică de bășcălia noastră românească, bășcălie cu care-am rezistat și turcilor și nemților și grecilor și rușilor și comuniștilor!

            Bășcălia, poate mai mult decât fuga sau decât cultura snobilor a ținut și ține stindardul sus. Fiindcă bășcălia e populară și de bun simț și a intrat în cultura noastră majoră. Bășcălia e-n Creangă și Caragiale, bășcălia temperată de un sarcasm olimpian este chiar și-n Mihai Eminescu, pe care-l iubești att, domnule Patapievici și de care te-ai îndrăgostit ca boul de biciul căruțașului.

            Ți-e fridcă de ridicol, totuși, nu-i așa? Asta e bine! Și mă gândesc, mă duce și pe mine gândul la boul ăla de maior de la noi din armată, care ne-a pus cu mare sagacitate limitele necesare:

            - Băi, tovarăși! Eu înțeleg spirite dă glumă. Dar, vă rog, fără eronie!

            Sigur că eronia și cu bășcălia nu-s departe, uneori fiind surori bune.

            Dar apropo de râs, privindu-l pe acest ochelarist de azi, nu pot să nu mi-l amintesc pe Dulea cel de ieri.

            Și eram odată în fața ministerului, pe care-l conducea, că el îl conducea, nu vaca de Suzănica și râdea.

            Da, râdea! Dulea râdea!

            Râdea cum râde calul, dac-ați văzut vreodată un cal râzând, adică fără zgomot, numai belindu-șți gura într-un rânjet enorm, dezvăluind niște dinți galbeni, dar mari și puternici, gata să masticheze orice. De la iarbă și fân, până la filme de lung-metraj și cărți, mai mult sau mai puțin dubioase din punct de vedere ideologic.

            Dar Patapievici de azi, acest schelet din debaraua noastră, nu râde. El e serIos tot timpul, cu excepția momentelor când i se-ngăduie să lingă tălpile pline de căcat ale mai marilor zilei, de azi sau de altădată, abia atunci ridicând spre stăpâni o privire timidă de câine bătut și totul îndulcit cu rânjetul ăla umilit, al celui ce știe de cravașa stăpânului. Fiindcă e spre binele lui.

            Altfel, e serios tot timpul. El scrie fișe. Mi-a spus cineva că obișnuia să ia notițe după orice, chiar și după filme, când se dădeau filme mai haladite la Cinema Miorița, pe vremea tovarășului Niculae Ceaușescu, atunci cănd zbura și el, săracul, chiar în bătaia săgeții. El, Tovarășul! Iar Patapievici scria, lua notițe după filme, rezistănd în felul ăsta prin cultură, nu?

            Dealtfel, alături de rezistența prin fugă, rezistența prin cultură a fost, după unii, marea haiducie din vremea comunistă a unora de genul sau geniul lui Patapievici, care nu numai că sunt puși alături de rezistenții adevărați, ba chiar sunt preferați eroilor din munți, din pușcării și din fața plutoanelor de execuție.

            Dar după cum lua el notițe după tot și după toate, parcă făceau și turnătorii amatori sau de profesie.

            Totuși, conștiinciozitatea asta a lui cu copierea lumii și artefactelor ei te duce nu neapărat la turnători. Fiindcă mai există și grafomani, mulți dintre ei și colportori, de tip Grid Modorcea, un scriitor sau mai degrabă un ziarist, care dacă aruncă la coș o hârtie, vine repede nevastă-sa, o ia din coș, i-o pune pe masă și-l apostrofează cu această replică memorabilă:

            - Ce faci, măi? E pâinea copiilor! Arunci tu pâinea copiilor la coș?

            Dar Modorcea a scris, de bine de rău, vreo 70 de cărți și astfel e mult mai aproape de Iorga sau de Florentin Popescu, ceea ce nu-i de glumă și nici măcar de bășcălie!

            De fapt, Nea Patapievici ăsta nu scrie decât articole, nu cărți, chiar dacă ia articolele și le coase laolaltă în niște cărți. El face un fel de mixtum compositum de articole, cum făceau pe vremuri Marx, Engels și chiar Gheorghiu-Dej, în neuitatele sale Articole și Cuvântări.

            Dar Patapievici nu ține cuvântări, el stă în găoacea lui și se protejează. Dealtfel îmi aduce foarte bine aminte de Omul din găoace al lui Cehov.

            Unii traducători i-au spus Omul în carapace sau Omul din carapace, nu mai rețin exact, dar eu prefer Omul din găoace. Mi se pare mai plastic, chiar dacă nu-i atât de precis delimitat, fiindcă dacă o carapace e-nchisă pur și simplu, găoaza, pardon, găoacea e semi-deschisă, plus că produce și dulci zvârcoliri ale minții.

            Găoacea ar fi legată de ou, adică mai precis partea lui tare, având și variantele zghioacă, sdioacă și ghioacă, dar în vremuri mai de demult găoacea era mitra, organul genital al femeiii, dar azi se folosește acest termen doar pentru valvele scoicilor sau pe undeva, regional, pentru golurile din brânză sau din pâine, care apar în urma dospitului. Dar sigur că găoacea e foarte aproape în vorbire de găoază, definită ca anus, gaură, vagin sau cloacă. Avem, bineînțeles,  și varianta de găoz. Omul din găoace al lui Cehov ar fi astfel și un fel de Omul din găoz sau Omul din gaură, dar de ce nu, chiar Omul din cur, dacă nu deranjează cumva.

            Și dacă tot vorbim de inegalabilul Cehov, să nu amintesc și că omul acela din carapace, din găoază sau din cur era și el profesor și încă și de elină și se mai chema și Belikov?

            Mă rog, asta e!

            Dar nu de marele Cehov e vorba aici, nu, de prăpădi9tul ăsta de Horia Roman, cu fața lui de tocilar, de puști premiant, dar bănuibil de vicii ascunse și perverse, totuși.   Cu o față asimetrică, strâmb peste tot, pare tot timpul că plânge, plânge-n el natura însă, ca-n Bacovia, dar plânge fără geniu, plânge din incnsistență lacrimală.

II

            Și totuși domnul ăsta Patapievici tot râde. Râde mereu.ca Parmeniskos ăla din Antichitate, care nu s-a mai putut opri din râs. Și-o mai fi râzând poate și azi, dacă Preamilostivul nu l-o fi iertat pentru păcatul lui, pe care eu unul l-am și uitat.

            L-am uitat , pentru că eu nu fac fișe, mă plictisește să fac asta, mai ales că mă-nfior și-acum de cum am fost odată nevoit să fac fișe, grămezi de fișe.

            Eram student în anul al patrulea la Filologie, cum se numea pe-atunci Facultatea de Litere și dădeam examen cu Savin Bratu. Profesorul ne ceruse să prezentăm în mod obligatoriu și fișe despre Mihail Sadoveanu. Eu, care știam că el pregătește o carte despre marele autor și că ne folosește pe noi ca negri, i-am tras-o și am procedat ca un șmenar. Adică i-am dat la examen un pacuhet gros de fișe, dar din care numai vreo zece erau umplute. Restul erau goale. Dar n-a avut ce să-mi facă, fiindcă el începuse cu golăniile.

            Deci am terminat cu fișismul, eu jemanfișistul!

            Aflu totuși acum de pe Internet că Pitia a avut un fiu, care se numea Parmeniskos. Oare-i același cu ăla cu râsul?

            Și dacă tot e vorba de Internnet, mă mai uit odată să văd dacă n-am greșit. Nu găsesc nimic despre râsul lui Parmeniskos și nici nu mai găsesc nimic nici cu fiul Pitiei! Doar găsesc pe unul de prin secolul I sau II după Cristos, filolog, un comentator al lui Homer, parcă, și cam asta-i!

            Dar dacă l-aș întreba chiar pe Patapievici de Parmeniskos ăsta? Că el le știe pe toate, mai ales dacă-i șoptesc negrii ce și cum. Dar acum de unde negri dacă nu mai e director? Ce, să-i plătească din banii lui? Când era director îi plătea țara, că de-aia-i țară: să plătească, fir-ar să fie!

            O! Doamne! Ce timp și ce moravuri! O, Cicerone, unde ești, să vezi că ca Catilina (ce savuroasă-i uneori cacofonia, nu?) mai sunt și alții. Și mai și sunt și alți scriitori, care-n dezgustul lor pentru insectele dăunătoare mai troznesc câte una, maculându-se de chitina și sucurile ei scârboase.

            Sau să fiu eu ca tâmpitul ăla de Herostratus sau ca stupidul și caraghiosul de Caion, care s-a luat de Ion, care mai era și Luca și mai era și Caragiale?

            Poate sau poate chiar may be! Mai știi?

            Despre anti-românismul lui n-am spus încă nimic. Ce să mai spun? Este ultra - notoriu și este și tinicheau, care sună cel mai sinistru cănd coada lui de potaie turbată hălăduie prin publicațiile snobo-muiste ale acestui corupt început de mileniu.