(sau
Filmul meu Nebuna lui Coșbuc)
Abundența tehnologică ne îndreaptă
spre o redefinire a realității. Suntem obligați azi să explicăm realitatea în
diferite feluri. Dacă în anii ’60 Jean Rouch a inventat cineveriteul, pentru
ilustrarea adevărului, azi lucrurile se schimbă, avem un alt fel de adevăr, un
adevăr care nu mai depinde de bani ca să-l cauți, ca să-l explici, un adevăr dictat
de finanțatori și contabili e un adevăr natural. De acum încolo adevărul se
desprinde de aceste forțe și intră în nișa sa pură, liber și independent de
forțele dinafară. Faptele nu mai creează adevărul, ele creează norme, nu
clarifică adevărul. Așadar, trebuie găsite alte căi prin care să aflăm adevărul.
Adevărul nu poate fi arătat cu sume mari de bani (cu cât ai mai mulți bani cu
atât adevărul e mai adevărat). Sumele mari rezolvă aparent problema, însă creează
doar iluzia de adevăr. Muntele poate fi adus la Mahomed în curte cu banii lui însă
acesta nu e adevăratul munte ci doar o iluzie, o imitație. America (oricât ați încerca)
nu poate fi adusă în Europa, ea poate fi imitată doar. Dacă vrei adevărata
experiență americană trebuie să trăiești în ea. Dacă vreți adevărul despre țara
mea și locurile trăirilor mele îl puteți avea doar trăind în ea sau vizionând
filmele artiștilor locali. Adevărul din ele nu va putea fi niciodată reprodus
de cineastul din afară. Arta reprezentării adevărului din filmul meu nu poate
fi egalată de Hollywood. Hollywoodul nu este izvorul artei cinematografice. El
poate ajuta artiștii să se exprime, însă, în genere el a fost creat și finanțat
ca mașină propagandistică de manipulare a maselor, o mașină de creat iluzii și
senzații. Este un fel de “organizație de partid” care protejează capitalismul.
Artiștii au răzbit singuri și când nu au mai putut, au fost acaparați de sistem.
Hollywoodul poate produce adevărate piese de artă, însă azi nu e interesat în
adevăr ci doar în manipularea și senzaționalizarea lui. Este ca un centru
fotografic care folosește tot felul de mecanisme și tehnici pentru a scoate
imagini care să imite aproape perfect realitatea și să creeze adevăruri
credibile, însă asta nu e artă, ci înseamnă perfecționarea tehnologiei
reproducerii adevărului. Nu-i poți perfecționa pe Van Gogh, Picasso, Salvador
Dali, Rubens, Van Eyck, Rodin, Monet, Donatello, Turner, Da Vinci, Rembrandt,
Michelangelo, Grigorescu etc. i-am enumarat ca să vă arat că ei sunt mulți și
ei sunt unici. Arta produce “originali”! Viața pe care o trăim azi e complet fabricată.
E improvizată la maximum. Exagerată! Umflată! Abuzată! (Buze îngrășate, țâțe de
plastic, mașini cocoșate, case strâmbe, oamenii stau unii lângă alții și
comunică prin telefon mobil etc.) Nu intenționez să jignesc pe nimeni, doar încerc
să explic o rupere de natural și realitate și îndreptarea spre caricatură a
omului. Incapacitatea de a mai identifica adevărul.
Filmul Drumul nostru e un monument pe care îl dedic tuturor celor care au
lucrat, trăit și sacrificat în minele de uraniu ale Exploatarii Miniere din
Banat, Oravița. Filmările au început în 1974, s-au încheiat în anul 2000 și
prezentat în premieră în 2006 la Melbourne CH31 TV și apoi recunoscut de lumea
academică americană în New York și Los Angeles, iar în România de elita intelectualității
in Vaslui. După 30 de ani, începând montajul filmului am avut impresia că trec
prin holocaustul celui de-al doilea război mondial. Că eu începusem filmările
având ca temă sărbătoarea a 25 de ani de minerit în zona Banatului și priveam îndurerat
la bucuria pe care o aveam atunci de a sărbători aceste locuri și condiții.
Sigur că pentru noi era raiul pe pământ. Nu cunoșteam un altul. Priveam adevărul.
După revoluția din ’89 am crezut că
lucrurile se vor limpezi, iar cei din holocaust vor fi recompensați, însă după
nu lung timp am realizat că vinovații au fost înlocuiți și am pierdut totul, am
înțeles că acest film trebuie să confrunte minciuna și pe vânzători, am înțeles
că trădători sunt aceiași oameni dinainte, doar că și-au schimbat hainele, am
înțeles că dacă sunt aceiași oameni la conducere nici societatea nu se va
schimba și atunci oamenii vor suferi mai greu sau chiar mai rău. Am început să
mă întreb ce naiba îi face pe acești răufăcători să triumfe în crimă, să-și
batjocorească frații, acești oameni și aceste locuri. De ce atâta egoism și vânzare
de neam? Și am concluzionat că ei sunt ca niște animale egoiste, sunt ca struțul:
își bagă capul în pământ și trăiesc cu impresia că nu-i vede nimeni. Își fură căciula
singuri. Se mint pe ei înșiși. Adică suntem conduși de mincinoși. Numai unul
care minte de mic poate la maturitate să doarmă liniștit. O comunitate mințită
încontinuu de conducătorii ei se molipsește după un anumit timp și se complace,
devenind complice. Când comunitatea acceptă minciuna ca normă, totul e pierdut
și atunci te gândești că numai un Gheorghe Doja îi mai poate salva, să le scoată
minciuna din ADN. În Holocaustul de atunci era mai multă fericire și speranță
decât există azi în zonă. Și nu numai în zona Banatulul dar în toată Europa
lucrurile sunt atât de tensionate încât îmi aduce aminte de timpurile Germaniei
în care Hitler a venit la putere. Îmi vine să cred (și sper să nu greșesc) că singura
salvare a Europei sunt țările foste comuniste, care au încă oameni treji,
intelectualitate capabilă de manevre umane, raționale care încă nu au fost spălate
de tot pe creier de propaganda corporatistă care a înlocuit foarte profesional
dictatura comunistă. Intenționat am lăsat filmul fără povestitor ca să las imaginile
să dea voce glasului dumeavoastră, să dea voce vieții trăite de spectator în
acele timpuri. Locurile din film sunt foarte bogate în memorie, în istorie. Am
lăsat camera, montajul, dialogurile și muzica și, în mod special tăcerea să
dialogheze cu trecutul din noi, să ne facă să vedem că e vorba de viața noastră.
Că atât părinții cât si copiii sunt viața noastră și nu-i putem trăda, nu avem
voie să ne mințim. Mișcările mele de cameră cu direcții clare sau ezitări, cu
ieșiri din claritate sau transfocări sunt parte din dialogul meu cu istoria și
cu dumneavoastră, cu trăirile dumneavoastră. Suntem o “horă”! Noi, ca națiune
suntem un tot și contribuim la sănătatea și trăinicia ei. La dăinuire! Filmul
lasă loc (să intre în el) să se împletească cu povestea fiecăruia dintre noi.
Ne dă și spațiu să medităm între momente ca indivizi și exprimă în același timp
visul nostru colectiv.
Drumul nostru e o piesă istorică.
Multe din lucruri, locuri și oameni nu mai există însă cei care mai sunt, vor
lăcrima că au trecut printr-o mare aventură (ca să nu-i zic experiment) și au
supraviețuit.
Acum lucrez la un film a cărei acțiune
se petrece în orașele Timișoara și Arad. ”Tot pe drum, pe drum, pe drum și acasă
nicidecum”, sunt versurile unui cântec popular. Îl însoțesc pe tata într-o călătorie
pe jos, prin gări și peste poduri, pe străzi largi, minunate, pe căi ferate cu
trenul și tramvaiul. Pornim de lângă catedrală, în anul 2000 pe jos, pe străduțe
înguste și potecuțe înghețate pe malul canalului Bega, până la gară, de unde luăm
trenul de Arad. Sunt tot felul de peripeții și trăiri în timpul călătoriei, cu
oameni care își manifestă nemulțumirile față de noul nivel de trai. Un film
realist care nu urmărește nici o agendă politică, sunt momente, scenarii și
priveliști care nu mai există astăzi dar care vor trezi amintire în sufletele
celor ce le-au trăit și iubit. Amândouă orașele sunt superbe, la fel și oamenii
glumeți și zgribuliți de frig, însă plini de încredere și speranță. Am iubit și
iubesc foarte mult aceste două orașe! Aradul mi-a dat primul meu aparat de
filmat, Meopta, iar Timișoara primul meu premiu substanțial: Medalia de bronz,
premiul 3 pentru filmul Visul. Ciudanovița,
Bocșa, Oravița, Timișoara, Arad sunt orașe care vor muri cu mine, au fost rampa
mea de lansare cinematografică.
Pentru mine România nu sunt granițele,
o demarcare sau un teren, pentru mine România este EA, MAMA și mă doare atunci
când este hulită și batjocorită. Am ajuns să o tratăm ca pe nebuna din Nebuna
lui Coșbuc. Saraca mamă! Voi străinilor, voi tineri naivi, voi conți, voi domni
nebuni, voi știți povestea ei? Politicenii de azi ne interzic s-o mai iubim
și-i dureros! Râd toți de noi!!
Am filmat toată viața locurile pe
care le-am iubit și respectat. Am filmat viața și sufletele de lângă mine. Nu
am făcut filme la comandă, comanda pentru orice profesionist e o corvoadă. El
trebuie să raționalizeze idei și cost și atunci filmul se adresează unui anumit
grup de spectatori, ori eu dansez emoțional cu locurile și istoria lor. Eu
iubesc acest dans, mă sint ca la o reuniune școlară în care doamna dirigintă
elegant îmbrăcată, cu eșarfă la gât și plăcut parfumată mă invită la dans, mă
invită să gust din acest nobil frumos, de aceea când îl împlinesc devine artă. Frumusețea
adevărată trebuie scoasă și împărtașită. Dacă și alții iubesc alături de mine,
atunci e confirmare, binecuvântare. Acesta e artistul și toți avem potențialul
de a fi.
Artistul nu e un martor mort, un cui
în perete, ci este un arheolog sincer și pasionat care cu grijă descoperă
comoara. E ca un șarpe încolăcit în așteptare. Toate înghețările mele de cadru
sunt arestări ale adevărului. Adevărul e ca mercurul, alunecă cu ușurință din
fața ochilor. Adevărul e căprioara speriată din cartea cu povești. Nu-i știm
povestea, însă avem datoria s-o aflăm.
Pentru mine, filmul (monumentul) e
povestea nebunei, e Nebuna lui Coșbuc în care poetul ne aduce aminte să n-o judecăm
pe mama. Judecând-o pe ea, ne judecăm pe noi. Ne judecăm viața. Altcum am trăit
degeaba.
Ben Todică,
Melbourne/Australia 2015
***
Mult Stimate Maestre, Ben Todică.
Întâi de toate
vă mulțumim pentru aceste evocări, acest film cu peisaje și realitate bănățeană
Din anul 1951
am devenit timișoreancă și multă vreme m-am simțit imigrantă, săracă
materialicește, și fără neamurile mele de la Ilteu, sau Sinicea, neamuri care
nu erau bogate, dar aveau mândria că stau la vatra lor.
M-am apropiat
de colegele care aveau cam situația mea la facultate, între care una, fiică de
miner, nu mai țin minte localitatea din
care venise la cămin, dar era sinceră, optimistă și plină de viață. Mergea
acasă numai în vacanță fiindcă putea vorbi cu părinții prin scrisoare, tatăl
fiind miner la exploatarea uraniului, mama gospodină, și nu se punea în nici un
caz problema de a aduce de acasă vreun pachet, din care să-și îmbunătățească
masa de la cantină, sau să ne mai dea și nouă ceva de gustare.
Ea povestea
despre accidente, mai povestea cu haz despre copiii vecinului care la sosirea
acasă a tatălui miner îl întebau ce le-a adus. Tatăl, știind de ce nu putea să
le aducă nimic, a inventat o stratagemă: mai lăsa din merindea lui în traistă
și le-o împărțea. Copiii declarau că ei nu au mîncat niciodată o bucățică, din
ce-o fi fost, mai bună, decăt din aceea adusă-retur de tata.
Altădată,
tocmai îi făceam colegei o vizită la cămin. Era duminică, spre seară, duminica
se primea hrană rece pentru seara. Loli, așa o chema, stătea pe dunga de fier a
patului, că saltele erau cufundate, și
ataca din toate părțile coltucul de păine goală. ,,-Vezi, zise ea, mai am numai
o bucățică mică de cârnaț, din ce am adus de acasă. L-am pus pe șifonier și
când mănânc mă uit la ea și mă gândesc ce bună este.
Am
reîntâlnit-o la vărsta noastră de octogenare, Avea o coafiură de invidiat.
Văzând admirația mea, mi-a soptit ,,-Tu ști că eu am o perucă? Mi-am pierdut
tot părul înainte de treizeci de ani.
Tatăl meu care
era șef de gară la rezervă, pe regionala c.f.r. Banat, mergea adesea în zona cu
uraniu să-și înlocuiască temporar colegii adesea bolnavi. Mergea la Anina,
Ciudanovița, Bocșa și nu mai știu unde.
Și urmărind
acest film al dumneavoastră, am văzut și filmul prezentat la Vaslui, gândind
acuma altfel ca acum șaizeci de ani, constat că nu lipsea tehnologia, dar
oamenii nu beneficiau de nici o protecție, ex. acel șofer cu capul descoperit care
golea basculanta de acel minereu ucigător. Nu cred că am văzut la cineva măcar
mănuși. Localnicii erau fericiți că lucrează aproape de casă și că au ceva mai
mare salar, în rest,, o viață are omul”, zicea minerul și la fel și cel de la
mina de uraniu, gândindu-se doar la accidentele de mină și nicidecum la acel
dușman perfid-uraniul, care decima încet, meticulos și tacit fiecare celulă a
vieții sale.
Considerând
munții de minereu de uraniu care staționau spre încărcare în gara c.f.r., mă
întreb acuma și îmi răspund de ce tatăl meu și-a pierdut la patruzeci și vreo
doi de ani aproape toți dinții.
Realitatea
surprinsă este întotdeauna adevărată, dar acel adevăr devine relativ, dacă nu
îl privești din interioul fenomenului, ci doar ca un spectator, ceeace nu este
cazul dumneavoastră care ați lucrat în ,,infernul” atăt de lăudat pe vremea
aceea.
Melania Rusu Caragioiu, Canada
***
Îmi este și teamă să vă urmăresc "filmul" de teamă
că voi fi dezamăgit!
Uneori interpretarea adevărului adevărat este tare
duplicitară! mai cu seamă când folosim cuvinte duplicitare cum este cazul
"holocaustului"!
Virgil Ciuca
New York
24 septembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu