Camelia Cristea
Lasă-mă să stau lângă
tâmpla ta
Văd în zare paşii
grei de vreme rea,
Eu mai ţes speranţe
cu fir de lumină
Să alung furtuna,
care vrea să vină…
Lasă-mă să plâng apa
din izvoare,
Funza Toamnei mele
galbenă mă doare
Verdele din iarbă s-a
grăbit să plece
Şi-a rămas tăcerea,
singură şi rece.
Umerii nădejdii îi
simt gârboviţi
Cu dureri nespuse au
tot fost loviţi,
Mâna unui înger îi
îndreaptă iar,
Toate-s cu folos,
nimic în zadar!
Lasă-mă să fiu
ultimul cocor
Să duc peste timp
dorul călător,
Aripa ce-i frântă să
cunoască zborul
Să nu-i fie teamă
când e negru norul.
Lasă-mă să cânt şi
acest refren,
Vara a plecat cu
ultimul tren,
Gara nostră mică e
‘mbrăcată-n frunze,
Șinele se-ascund în
galbene pânze.
Ochiul de fereastră
adună imagini
Scriu cu nostalgie
toamnele în pagini,
Timpul prea grăbit
s-a pornit să cearnă
Pregăteşte calea
pentru înc-o iarnă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu