„Sunt mulţi chemaţi -
puţini aleşi”
(V. Vlahuţă)
Există în
sud-vestul României o veche instituţie de învăţământ tehnic superior, una
dintre cele mai vechi din România – Universitatea Politehnică din Timişoara,
care în a.c. a împlinit 85 de ani de la înfiinţare. Acest an jubiliar pentru
Universitate este unul jubiliar şi pentru prof.univ.dr.ing. Dumitru Mnerie,
care împlineşte rotunda vârstă de 60 de ani. De fapt numărul „60” este unul
magic. Citindu-l inversat va arăta vârstă de 90 de ani, care nu ar trebui să
fie vârsta limită pentru prof. Dumitru Mnerie. Mai multe studii ştiinţifice
arată că biologic omul este creat să trăiască până la vârsta de 110-120 de ani,
vârstă însă greu de atins din cauza diferitor factori externi (viciile umane,
degradarea mediului etc.). Oricum, profesorului şi prietenului Dumitru Mnerie
îi doresc ca acest an să fie, într-adevăr, cel puţin mijlocul vârstei Domniei
sale.
Cine este
totuşi Dumitru Mnerie? Voi încerca să-i fac un scurt portret. Este născut la 20
septembrie 1955 şi a fost botezat cu un nume predestinat – numele zeiţei
Demetra, care este o veche divinitate a vegetaţiei şi a fertilităţii
pământului, ocrotitoare a ogoarelor, cărora le dăruieşte rodnicie. A absolvit
facultatea de mecanică a Institutului Politehnic „Traian Vuia” din Timişoara în
a. 1980, obţinând calificarea de inginer mecanic TCM, şi Universitatea de Vest
din Timişoara (2001) cu calificarea de economist licenţiat. Posedă o experienţă
bogată la producere. După absolvire a activat în calitate de inginer mecanic,
inginer principal la Întreprinderea de Construcţii Navale şi Prelucrări la
Cald, Drobeta Turnu Severin, jud. Mehedinţi (1980-1991), apoi cercetător
ştiinţific principal la Institutul de Cercetari ştiinţifice în Inginerie
Tehnologii pentru Maşini-Unelte „Titan”, filiala Timişoara. Din 1991 până în prezent
activează în calitate de cadru didactic la Catedra de Tehnologie mecanică a
Facultăţii de mecanică, din cadrul Universităţii „Politehnica” din Timişoara,
parcurgând calea de la asistent universitar, şef lucrări, conferenţiar
universitar până la profesor universitar. Autor sau coautor a 20 cărţi scrise,
10 cărţi editate, peste 230 de lucrări ştiinţifice, 17 proiecte de cercetare,
inclusiv 8 proiecte internaţionale. Este un foarte bun inginer, profesor
universitar. Profesor invitat la: Universitatea Szent Istvan (Budapesta, 2003);
Universitatea din Zagreb, Croaţia (2005, 2006), Universitatea South Bohemia
Budejowice (2005, 2010), Universitatea din Godolo (Ungaria, 2009). Este membru
al Asociaţiei Balcanice de Mediu (2004), membru al Asociaţiei Române de Tehnologii
Neconvenţionale (1998), membru AGIR (1995), membru al Asociației Internațională
de Liofilizare (2002), membru al Asociaţiei Orizonturi Universitare (1996).
Profesorul Dumitru Mnerie este un mare animator al domeniilor interdisciplinare
de cercetare, abordând probleme pentru generaţiile viitoare.
Domeniul pur
tehnic ar fi prea neîncăpător pentru firea multilateral dezvoltată a prof.
Dumitru Mnerie. Fiind un foarte bun manager didactic şi-a împărtăşit experienţa
acumulată, aflându-se în funcţiile de Rector al Universităţii „Ioan Slavici”
din Timişoara şi preşedinte al consiliului academic al aceleiaşi universităţi.
Aptitudinile artistice înnăscute (este un formidabil clarinetist!) l-au adus la
Asociaţia Pro Philharmonia, în care activează cu pasiune.
Portretul lui
Dumitru Mnerie nu ar fi complet dacă nu am aminti despre o latură extrem de
importantă cum este dragostea de neam, de Ţară. Are o serie de eseuri despre
,,demnitate”. Este animatorul periodicului de cultură şi educaţie „Demnitatea”
editat de Fundaţia „Ioan Slavici” din Timişoara pe parcursul a 15 ani.
„Fundaţia pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” din Timişoara doreşte să
contribuie la apărarea DEMNITĂŢII NOASTRE, atât umane, naţionale, bănăţene,
timişorene, dar în mod mai direct să apere demnitatea celor care vor să înveţe,
a celor deschişi la educaţie, dornici de
perfecţionare a propriei pregătiri profesionale” formulează profesorul Dumitru
Mnerie scopul major al acestei fundaţii. Este un scop nobil în sine, în
special, în condiţiile globalizării de astăzi când se încearcă ştergerea a tot
ce este naţional.
Acesta este
scurtul portret al profesorului, cercetătorului şi patriotului Dumitru Mnerie.
A spune doar aceasta despre dl Dumitru Mnerie înseamnă a spune mai nimic.
Pentru activităţile sale excepţionale, pentru calitatea sa de Om cu literă
mare, profesorul Dumitru Mnerie este venerat de cei care-l înconjoară. Este
venerat de colegii de departament, de laborator, reuşind în scurt timp să
formeze un valoros colectiv de cercetători. Este venerat de profesorii celor
două universităţi, în care activează de mulţi ani, dar şi de foarte mulţi
prieteni de pe ambele maluri ale Prutului, şi nu numai.
Este venerat de cei, pe care ia
ajutat, îndrumat să-şi pregătească şi să susţină doctoratele. Este venerat de o
întreagă pleiadă de foşti studenţi, pe care i-a educat pe parcursul celor apr.
25 de ani de activitate profesorală universitară. Este venerat de mulţimea de
prieteni. Cei care l-au cunoscut ani în urmă menţionează că profesorul Dumitru
Mnerie a rămas acelaşi: întotdeauna binevoitor, amabil, cu un surâs nelipsit pe
buze.
Şi,
în sfârşit, este venerat de soția Gabriela-Victoria, de cei doi fii şi doi
nepoţi, dar şi de mezina Andreea-Elena. Ei bine, cu certitudine profesorul
Dumitru Mnerie este un om împlinit. Însă deoarece de la o anumită vârstă
începem tot mai mult să înclinăm spre filozofie - filozofia vieţii să încercăm
să nu ocolim şi noi acest frumos „viciu” uman. Cu timpul ne dăm seama că viaţa
este tot ce avem pentru a putea înfrunta veşnicia, fiind o serie de experienţe
ce se urmăresc una pe alta până când sufletul ajunge la ţintă. Trăind, ne
căutăm calea, colindând nenumărate cărări dar până la urmă ne întâlnim pe
acelaşi drum ce amestecă marmura cu noroiul. Aşa gândind, fericirea în sens
augustinian înseamnă să ştii să-ţi doreşti ceea ce ai, însă nu-1 putem uita pe
Kant care ne aminteşte că de fapt fericirea este un ideal al imaginaţiei, nu al
raţiunii. Dar lucrurile se pot vedea şi altfel, gândindu-ne cât de fericiţi
eram în tinereţe, la vârsta minunatelor greşeli. Acum, după trecerea timpului
nu le mai regretăm, dar ne deranjează faptul că nu le mai putem repeta. De
fapt, bătrâneţea este o trecere de la pasiune la compasiune şi atunci foarte
puţine lucruri mai par absurde fiindcă chiar dacă tinerii cred că bătrânii sunt
nebuni, doar bătrânii ştiu din experienţă, că tinerii sunt nebuni.
Fără să ne dăm
seama, de fiecare dată, cultura te pune în cauză arătându-ţi limitele,
şoptindu-ţi că eşti relativ, că eşti vulnerabil, obligându-te să fii modest.
Dar tot ea îţi descoperă infernul şi-ţi arată că de cele mai multe ori, el este
în tine. Tot cultura ne arată câte primejdii ascunde o lume fără întrebările
care se nasc pe stradă, printre amintiri sau pe malul mării şi că, în general,
nu mărturisim decât ce-am aflat de la viaţă, cu ajutorul inimii. Acest umanism
ne apropie de gândirea lui Erasmus, acel învăţat curtat la vremea sa de toate
capetele încoronate ale Europei - cel care a adus mari elogii inginerului şi
creatorilor de nou. Acestea sunt reflecţii ale unui reputat profesor român,
fost rector al Universităţii Tehnice din Cluj Napoca Radu Munteanu.
Dar să
continuăm cu filozofările şi să ne întrebăm: ce este totuşi o viaţă de om?
Răspunsul încerc să-l găsesc acolo unde, vorba românului, „s-a născut
veşnicia”, adică la ţară. Nimic nu este mai caracteristic unei naţiuni decât
ceea ce se păstrează şi dăinuieşte în timp – tradiţiile naţionale. Ţin minte
spusele părinţilor mei, dar ei le-au preluat de la stră- străbunii lor, că pe
parcursul vieţii Omul trebuie să aibă o familie şi să crească copii, să
sădească cel puţin un pom şi să sape o fântână. Dacă e să pătrundem în esenţa
acestei filozofii ţărăneşti atunci sensul direct este: să creşti copii ca o
condiţie a perpetuării Neamului în timp, a continuităţii lui; să sapi o fântână
pentru oameni, pentru drumeţul însetat. Cu cât fântâna este mai adâncă cu atât
apa e mai bună; să sădeşti un pom pentru ca trecătorul obosit să se bucure de
umbra lui. Profesorul Dumitru Mnerie în sensul indirect al acestui înţelept
sfat a îndeplinit toate aceste condiţii. A săpat o fântână adâncă din care îşi
vor potoli setea de cunoştinţe încă multe generaţii de tineri setoşi de carte.
A sădit mulţi pomi. Miile de studenţi educaţi aplică cunoştinţele implantate de
profesor la diferite instituţii din România şi de peste hotarele ei. Are o
familie model. A crescut trei copii, doi
bravi brazi şi o frumoasă sălcioară. Creşte şi educă doi nepoţi. Din acest
punct de vedere putem spune cu certitudine că profesorul şi cercetătorul
ştiinţific Dumitru Mnerie este un om împlinit.
În finalul
caracteristicii date aş termina cu cuvintele ilustrului cărturar şi om politic
Nicolae Iorga „Ce puţini oameni respectabili poţi respecta”. Profesorul şi
prietenul Dumitru Mnerie este unul dintre puţinii oamenii respectabili care
este respectat. Personal îi port o deosebită stimă pentru profesionalismul de
care dă dovadă, pentru cultura sa, pentru omenia şi patriotismul, care-l
caracterizează.
De ziua
naşterii Vă doresc D-le profesor în primul rând sănătate că pe celelalte le
aveţi în surplus.
La mulţi ani, profesore!!!
Valeriu Dulgheru
PhD, Dr.Sc., prof.univ., şef
Departament Universitatea Tehnică a Moldovei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu