Ani de zile, ca istoric, m-au
frământat cauzele sau motivele pentru care Curtea imperială de la Viena nu l-a
recunoscut pe Avram Iancu ca erou şi apărător al intereselor Austriei în
Ardeal. Am citit, cred, aproape toată bibliografia despre Avram Iancu şi nu am
găsit nicio explicaţie istorică logică despre comportamentul deplorabil şi
nerecunoscător al austriecilor faţă de Avram Iancu, care în timpul
evenimentelor din 1848/1849 a fost singurul din Transilvania care a apărat cu
arma în mână, pe lângă drepturile naţionale ale românilor şi interesele
Coroanei Habsburgice în faţa revoluţiei maghiare care rupsese Ungaria de
Austria şi încorporase Transilvania la ţara Coroanei Sfântului Ştefan. Când
guvernul Lajos Kossuth l-a adus pe destoinicul general polonez Jozef Bem în
slujba revoluţiei maghiare din Ardeal, trupele imperiale austriece în frunte cu
generalul Puchner fugiseră ca potârnichile din provincie. 6000 de soldaţi
austrieci au dat în 1849 bir cu fugiţii în Ţara Românească. Singurul care a rămas
să pună „pumnul în pieptul furtunii” a fost Avram Iancu în Munţii Apuseni, care
a transformat Ţara de Piatră într-o ţară românească inexpugnabilă. Trupele lui
Hatvany, Vasvary, Kemeny sau Bem au luat bătaie de la moţii lui Avram Iancu în
toate incursiunile făcute. În Ardeal stăteau faţă în faţă românii lui Iancu şi
ungurii lui Bem, austriecii cuprinşi de panică şi laşitate erau ascunşi la
Orşova. Chiar şi singura cetate care o stăpâneau austriecii, sub comanda
colonelului August, Alba-Iulia era formată din regimentele grănicereşti
româneşti de la Orlat şi Năsăud, care au opus o rezistenţă eroică lui Jozef
Bem. Pentru grănicerii români Alba-Iulia era simbolul unirii lui Mihai Viteazul
de la 1600. Soldaţii austrieci stăteau ascunşi sub paza turcului după Carpaţi,
iar românii năsăudeni respingeau atacurile furibunde ale maghiarimii lui
Kossuth. Axente Sever şi armata sa de moţi care spărseseră încercuirea pe 17
mai 1849 au fost alungaţi de colonelul austriac August de teamă ca românii lui
Avram Iancu, după stârpirea dominaţiei ungureşti, să nu devină singurii stăpâni
în Transilvania. Mai târziu, colonelul August a făcut rapoarte către Viena în
care îi denigra pe tribunii români, că vor să conducă singuri Ardealul fără
Viena. Şi totuşi, Curtea imperială austriacă în loc să fie recunoscătoare lui
Avram Iancu că a apărat coroana habsburgică în vremuri grele l-au închis pe
Crăişorul Munţilor, l-au bătut jandarmii nemţi şi apoi l-au făcut „nebun”. Un
motiv pentru care austriecii nu l-au iubit pe Avram Iancu nu e o aşa-zisă
înţelegere la finalul revoluţiei maghiare din vara lui 1848 între Avram Iancu
şi Lajos Kossuth mediată de Nicolae Bălcescu, ci prietenia arătată de generalul
Luders la intrarea armatelor ţariste în Ardeal şi decorarea de către Nicoale I,
ţarul Rusiei. Avram Iancu nu a „bătut palma” cu Kossuth, doar a făcut un
armistiţiu să nu se mai atace, iar „armele să tacă”. Iancu nu i-a promis lui
Kossuth că va sprijini revoluţia maghiară, ci doar că nu mai vrea vărsare de
sânge.
Avram Iancu
Motivele istoricilor sunt eronate
că Viena s-a supărat pe Craiul Munţilor că s-a înţeles cu guvernul revoluţionar
de la Budapesta. Nu s-a ajuns decât la un armistiţiu, să tacă armele, să nu mai
moară oameni. Ungurii au atacat Apusenii până pe 5 august 1849, cu câteva zile
înainte de înfrângerile de la Albeşti şi Şiria lângă Arad. Curtea de la Viena
l-a urât pe Avram Iancu pentru că acesta a fost recunoscut general şi
„împăratul românilor” de către comandantul ţarist Luders, care a intrat în
Ardeal în urma înţelegerii dintre ruşi şi austrieci de la Varşovia. Luders i-a
scris scrisori lui Avram Iancu în care îl numea general sau „împărat al
românilor” din Ardeal şi s-a oferit să-i dea arme şi alimente. Tribunii lui
Iancu şi generalul ţarist Luders au depresurat Alba-Iulia într-o luptă crâncenă
în care românii şi ruşii s-au înfrăţit să înfrângă trupele ungurilor conduse de
generalul Bem. Trupele româno-ruse i-au zdrobit pe unguri la Alba-Iulia. La 12
august Lüders cu trupele sale încheie ostilităţile din împrejurimile oraşului
Alba Iulia şi intră în cetate. Avram Iancu şi tribunul Axente Sever au fost
chemaţi de generalul Luders la discuţii la Alba-Iulia pentru înţelegeri
militare şi logistice. Aici intervin perfid austriecii. Viena îl schimbă pe
generalul incompetent Puchner cu şiretul comandant-guvernator Wohlgemuth.
Austriecii erau înspăimântaţi de o „frăţie ortodoxă” de arme între românii
ardeleni şi trupele ruse. Austriecii îl opresc pe Avram Iancu şi Axente Sever
pe drumul spre Alba-Iulia şi nu-l lasă să se întâlnească cu generalul Luders,
în august 1849. Avram Iancu se întoarce mâhnit în Apuseni, realizând că
austriecii nu le vor acorda drepturi naţionale românilor şi nu le vor da
pădurile moţilor, care şi-au vărsat sângele pentru Curtea imperială de la
Viena.
Generalul rus Luders
Aram Iancu și Axente Sever fac un
memoriu adresat generalului Luders prin care se cerea intervenția țarului pe
lângă împărat pentru cauza românilor. Este de remarcat apoi că generalul Luders
aprecia în mod deoasebit figura de erou a lui Avram Iancu şi dispreţuia profund
pe ramoliţii generali austrieci. De altfel, la intrarea sa în Transilvania, el
declara categoric că: „numai un general a aflat în ţară, pe Iancu”. Luders va
lua şi direct apărarea românilor, într-un raport-memoriu înmânat ţarului
Nicolae pe care-l ruga să intervină pe lângă împăratul austriac în favoarea
lor. Deşi rus, el şi-a dat perfect de bine seama despre relaţiile dintre români
– maghiari -austrieci, făcând în acel memoriu o extrem de valoroasă apreciere
aceea că el s-a convins de faptul că românii care luptau „erau animaţi în
acţiunea contra ungurilor, mai puţin de spiritul de fidelitate către guvernul
austriac decât de dorinţa de a-şi face un nume, de a ridica naţionalitatea şi
de a cuceri dreptul de a cere şi de obţine pentru concetăţenii lor drepturile
civile de care ei sunt privaţi”. Țarul a răspuns că nu poate interveni într-o
problemă a imperiului austriac. Țarul Rusiei a trimis la Sibiu 34 decorații
pentru a fi împărțite celor care au avut merite deosebite în timpul războiului.
Pentru Avram Iancu el a trimis Ordinul Sf. Stanislav. Cu toate acestea, la
cererea autorităților austriece, țarul își va schimba decizia și îi va acorda
lui Iancu o medalie inferioară, Ordinul Sf. Ana, clasa a II-a. Pentru
contribuția adusă în timpul războiului, Avram Iancu a fost inițial propus
pentru decorare cu Ordinul austriac “Corona de fier” clasa a III-a, o decorație
relativ înaltă și care conferea deținătorului dreptul la titlu de noblețe.
Ţarul Nicolae I
Împăratul Franz Josef a tăiat cu
mâna proprie această propunere, acordându-i numai “Crucea de aur pentru merite,
cu coroană”. Aceeași decizie a luat-o și în cazul prefecților Simion Balint și
Axente Sever. Avram Iancu a fost invitat la Alba Iulia pentru a-și ridica
decorațiile, dar el a refuzat de fiecare dată să o facă. Iancu a acceptat
decoraţia rusească şi a refuzat-o pe cea austriacă. De aici a început calvarul.
Avram Iancu a fost la început arestat la tîrgul de la Hălmagiu, apoi la
Alba-Iulia şi Sibiu, maltratat de jandarmii austrieci şi apoi făcut „nebun” de
Curtea imperială de la Viena, aceeaşi care peste 33 de ani îl „înnebunea” pe
Mihai Eminescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu