marți, 26 iunie 2018

George Anca - O ANCAMEDIE




O  ANCAMEDIE

Nicolae Grigore Mărășanu – Dimitrie Grama – Ion Miclău Gepianul – Liana Nicolae -Elena Liliana Popescu – Thom Nibbelin – M. Râureanu – Dana Dumitriu – Ion Butnaru – George Alexe – Mircea Iorgulescu – Vasile Văduva – Ion Iuga – Ioan Alexandru – Eliza Nicu – Carmen Leocadia Coțovanu – Dan Mircea Cipariu – Daniela Iordache – Lioara Comănescu – Ioan Mihuț



NICOLAE  GRIGORE  MĂRĂȘANU
D r ă g a i c a

~*~
A zburat peste noi pasărea solstiţiului de vară.
La ora tainică dinspre zori, în fiecare an, la 21 iunie, ziua zoreşte din urmă şi se îngemănează cu noaptea.
Pepenele timpului crapă de prea copt şi se împarte egal celor două surori care din veac se recheamă şi mereu se alungă.
În chemarea şi alungarea lor îşi creşte miez veşnicia.
A trecut solstiţiul, a răsărit vara astronomică şi, înotând în caniculă, presentimentele mele adulmecă fiorul iernii.
Malul verii e însă înalt şi e gătit cu drăgaică.

În tinereţe, când încolţeau întâiele patimi, cinsteam frumos Drăgaica: plecam pe câmp, fete şi feciori, să căutăm floarea visului cu tulpina în patru muchii, înaltă până la subsuori; galbenă-aurie, cu parfum adormitor. Ne încărcam braţele cu floarea drăgăicii şi, întorşi acasă, o dăruiam fetelor să o scuture în aşternuturi. Patru nopţi dormeau ele pe florea drăgăicii ca să-şi viseze ursitul. Să simtă ori să presimtă o adiere a destinului. Altele, mai nerăbdătoare, se aşezau între două oglizi, în miez de noapte, şi aşteptau să-şi vadă ursitul răsărind din adâncul cristalului. După câteva ore de privit în oglindă începeau, cred, să aibă vedenii. Le mistuiau magiile şi li se părea că li se arată omul din închipuirile lor nevinovate. După optzeci şi ceva de ani, mama mi-a mărturisit că într-o noapte de Drăgaică l-a visat pe tata. Se făcea că vine de undeva, dintr-un fel de păstaie a timpului, în straie albe, călare pe cal alb. A trecut pe lângă ea în tăcere adâncă şi a atins trupul ei tânăr cu o floare de drăgaică. Un dulce fior a trezit-o din puterea visului şi a început să ţipe.
Parfumul tare al florilor de drăgaică trage fetele către somn greu, scorneşte vise fantastice, închipuiri gingaşe.
În cea de-a patra noapte, fetele, numite acum sânziene, se adună la un loc şi le roagă pe bătrânele satului, înţeleptele parce, să le tălmăcească visele. În nălucirea visului lor, mai totdeauna se făcea că ursiţii eram noi, însurăţeii de mâine.
Pe mine nu m-a visat nici-o sânziană şi am plecat să-mi caut norocul în lume. L-am găsit un timp, apoi l-am pierdut. Acum îl caut din nou.
A înflorit drăgaica!
Fetele care nu şi-au visat ursitul, nici nu l-au văzut în oglinzi, mai au o nădejde: urcă dealul pietros şi culeg cu braţele înfăşurate în crepdeşinuri roşii, să nu sângereze, scaieţii înfloriţi. Îi tund, îi mângâie cu cântecul şi descântecul, îi adapă cu boabe din roua visului, roua dorului pătimaş şi-i plantează în streşina casei. O noapte aşteaptă. Zânele cele bune, ielele, vin şi zic: “Scaietele sânzienei Ileana să înflorească până la ziuă!” Iar fata-sânziană care, în zori, îşi va culege din streaşină scaietele înflorit, va avea noroc de un bărbat bun, de copii şi de dobitoace. Fata, al cărui scaiete se va veşteji până în zori, va fi ocolită de noroc. Şi o vor inunda tristeţile. Va pendula mai departe între realitate şi vis; între luciditate şi reverie, între credinţă şi eres. Şi, neresemnată, va căuta să exceleze în alte virtuţi.
A înflorit drăgaica!
Shakespeare, îmi place să cred, a dormit o noapte pe flori de drăgaică, în noaptea de Drăgaică, a visat şi apoi a scris “Visul unei nopţi de vară”. Noapte în care, credeau ţăranii mei, ori poate doar cochetau cu un astfel de eres, toate fiinţările, de la fluturi la marile dobitoace, căpătau darul vorbirii. Unchiul Gheorghe Cristea zis Scarlat, al cărui trup şi al cărui suflet au fost tăvălite prin toate tranşeele Europei, în amândouă luptele mondiale, îmi spunea că el ar fi auzit într-o astfel de noapte boii vorbind la iesle: îşi certau stăpânul, depunea el mărturie, că nu le aduce o junincă pentru împerechere. I-am lăsat impresia că îl cred.
Fabulaţia stimulează creaţia.
A înflorit drăgaica!
Anul acesta, în prag de Drăgaică, am ieşit în câmpurile din marginea Bucureştilor şi mi-au ieşit în cale un pogon de scaieţi înfloriţi: mov mistuitor, imperial! Am cules unul şi i l-am oferit unei frumoase femei. Şi ea, care nu fusese niciodată sânziană, cum nu are nici streaşină de papură ori stuf la apartamentul ei, l-a tuns şi l-a aşezat într-un pahar de cristal, l-a stropit cu bob din roua visului şi a aşteptat cu înfrigurare o noapte. În zori, am văzut amândoi scaietele înflorit a doua oară. Alături, două raze de soare se îmbrăţişau în limpezimea cristalului. Am tăcut frumos şi am zis în gând: “Semn bun!” După o lună, ne aşezam pe creştete cununiile.
Eu cred că floarea aceea e încărcată de puteri divine.
Se seceră grâul, sânzienele s-au gătit cu coroniţe din spice pe frunte şi a răsărit Crai Nou.
Scaietele din adânca mea închipuire se pregăteşte de o nouă înflorire, regenerare a firii, iar eu, în bucurie şi uimire, mă trezesc rostind: “În noaptea aceasta, / fetele satului / se privesc între două oglinzi. / Prin una din ele / va trece bărbatul pe care îl cheamă în sânge. / Auziţi? cum înfloresc în streşini / scaieţii ascunşi / şi norocul sub perini se-adună?! / Când fetele vor trage zăvoare la uşi, / voi porni, nălucă, la drum / Şi-am să trec, ursitoare, / prin toate oglinzile satului, / călărind pe un băţ de alun!



20 de proverbe chinezeşti


1. Cel care întreabă este prost pentru 5 minute, dar cel care nu întreabă rămâne prost pentru totdeauna.

2. Dacă vrei un an de prosperitate, cultivă grâu. Dacă vrei 10 ani de prosperitate, plantează copaci. Dacă vrei 100 de ani de prosperitate, investeşte în oameni.

3. Dacă eşti răbdător într-un moment de mânie vei scăpa de sute de zile de întristare.

4. În loc să blestemi întunericul, mai bine aprinzi o lumânare.

5. Nu poți opri păsările tristeții să îți zboare pe deasupra capului, însă le poți opri să îți rămână în păr.

6. O pasăre cântă nu pentru că are un răspuns, ci pentru că are un cântec.

7. Florile lasă puţin din parfumul lor pe mâna care le dăruieşte.

8. Doar cei ce au parcursul drumul cunosc prăpăstiile.

9. Perlele nu se află pe malul oceanului. Dacă vrei una, trebuie să te scufunzi după ea.

Publicitate
10. Viaţa unui copil este ca o bucată de hârtie pe care fiecare persoană lasă un semn.

11. O bijuterie nu poate fi lustruită fără frecare, nici omul nu se perfecționează fără încercări.

12. Nu vă fie teamă să creşteţi încet, temeţi-vă doar să staţi pe loc.

13. Un bărbat ar trebui să-şi aleagă un prieten care e mai bun decât el însuși. Există o mulțime de cunoștințe în lume, dar foarte puțini prieteni adevărați.

14. Dacă vrei fericire pentru o oră, trage un pui de somn. Dacă vrei fericire o zi, du-te la pescuit. Dacă vrei fericire pentru o lună, căsătoreşte-te.
Dacă vrei fericire pentru un an, moşteneşte o avere. Dacă vrei fericire toată viaţa, ajută-i pe alţii.

15. Trăiește, păstrează-ți calmul. Va veni timpul și florile vor înflori singure.

16. Dacă stai drept, nu te teme de o umbră strâmbă.

17. Dragostea nu este despre posesie, ci despre apreciere.

18. Evenimentele viitoare îşi aruncă umbra înaintea lor.

19. Toate lucrurile sunt dificile înainte să fie uşoare.

20.   Dacă te-ai împiedicat și ai căzut nu înseamnă că mergi în direcția greșită


DIMITRIE  GRAMA
Impressive, my friend!

I have no doubts that you're one of the central characters in the Romanian culture of today.Always amazed of your productivity, quality, and diversity of subjects you present at this exceptional site and program.


I'm a real admirer of your work!!!


I also want to express my admiration to Eminescu's superior personality and genius, but I must tell that I don't agree with those who want to make Eminescu a religious figure, an "orthodox saint".


I strongly believe that Eminescu has been an atheist, high above the doctrinal religious stupidity (see Imparat si Proletar and other poems). If he mentioned God or Jesus in his poetry is just because it made a sense in just that poem, that's all. I have many poems in which God and Jesus are part of my dialogue, but I can assure you that it is only part of the poetry possibilities and has nothing to do with any belief at all.


Continue your excellent work to illuminate and stimulate the Romanian actual and coming generations of intellectuals!


Good luck!
Best wishes!!!
Dimitrie

...
Jun 15 at 8:00 PM
Domnule, mai potoleste-te!

Ne complexsezi pra toti! Eu in orice caz sunt complexat si nu mai scriu de acum incolo.

Poate doar cate o porcarie din cand in cand!

te inbratisez!


FORUM

The Cultural Forum of Râmnic awarded Diploma for Literature and Translations on 2017 to George Anca for Romanian version of Bhagavad Gita (The Song of Divine Charioter).
Forumul Cultural al Râmnicului a acordat Diploma pentru Literatură-Traduceri, 2017, lui George Anca pentru traducerea din sanscrită în română  a BHAGAVAD GITA (Cântecul căruțașului divin). 



ION MICLĂU GEPIANUL


Am ascultat întreaga recitare a ta Benule din scrierea-poema lui George Anca, este magistrală inspirația, prezentarea, o adevărată trecere în revistă a unei vieți de om, de fapt o realitate care parcă se potrivește fiecăruia! Pădurea, ploaia, frumusețea pădurilor, desigur vazute în vis de turist, fiindcă în realitate amărăciunea apasă parcă sufletul autorului la vederea pădurilor tăiate azi!
Apoi tot timpul, caracteristic istoriei, ”o altă direcție, mereu greșită”. Congrese, prieteni, căutări, dureri sufletești, lume la coasă, trudă, sărăcie, și totuși vise frumoase de viitor, un Duh Nou sperat! Parcă îl aud pe Geo Bogza povestind despre frumusețea pădurilor și munților noștrii de altădată.
Frumos vis întradevăr, este cred visul întregului neam românesc! Un scriitor, dar întradevăr, unul deosebit de cult, îl admir din toată inima și conștiința mea. 

Mulți Ani Domnului George Anca, și cât mai multe asemenea vise de trezire in Neam!

Mulțumesc Benule,
Recitarea ta, ca întotdeauna, este frumos pătrunzătoare la sufletul ascultătorului!

Cu drag și frăție!
Ionica din Gepiu


Stimate Domnule George Anca
Bună Dimineața!

   Domnule Anca, doresc să Vă mulțumesc pentru bunătatea Dumneavoastră a-mi trimite și mie, îndepărtatul dar de Dumnezeu recuperatul, Ioan Miclău-Gepianul, acea frumoasă lucrare de traducere - Alexandrini cu versiuni-
Am citit cu multă plăcere,  înțelegând eu și valoarea personalității domniei voastre
în cele ale culturii universale!
   Aș dori multe să Vă povestesc despre mine, mai ales când scriitorul se află sub
flamura muzei Euterpe, dar cum știu că azi aveți o zi încărcată bine, nu Vă mai
iau și eu timpul, lăsându-le pe altă dată!  Din blogul domniei voastre am văzut
că pe data de 21 Martie, 2018, sunteți invitat la acea ”Ziua Internațională a Poeziei - World Poetry Day”, la Centrul ”Mihai Eminescu”-București. M-am bucurat mult văzând in programa din Invitație căci se vor citi poezii in diferite limbi, română, engleză, spaniolă, franceză, italiană, armeană și turcă! E un lucru mare, fiindcă se dovedește dorința într-o orientare spre bune înțelegeri în ale iubirii și aprecierii culturii și altor Neamuri create de Dumnezeu!
   Eu tocmai aseară mă gândeam să Vă trimit o poezie în Limba Engleză, scrisă de fiica mea, dar mi-am zis că e prea târziu.
   Eu Vă doresc o zi plină de satisfacții și Succese tuturor prezenți la Centrul Cultural ”Mihai Eminescu”-București
 
Cu drag și ales respect
Ioan Miclău-Gepianul
21 Mărțișor, 2018
Australia


LIANA NICOLAE

Dar să-ţi povestesc ce am visat azi noapte, am adormit pe la 4 dim. Se făcea că eram numită cu acte în regulă, pe bază de buletin şi paşaport, director onorific la o Bibliotecă a Universului,  era o locaţie pe care nu o cunosc şi într-un birou special erai şi tu, poate veniseşi să te bucuri de numirea mea. Apoi, fiind onorific, ce rost aveam între ăia, am plecat, ne-am urcat într-o maşină super de lux, parcă era de pe altă planetă, mai era o femeie alături de maşină care a mers mai departe, nu s-a urcat şi eu avema un dosar în mână în care făcusem propunerea cu toată documentaţia să fii numit membru de onoare al Academiei Mondiale... Poţi să râzi de mine dar asta e.. M-am gândit că ăia care sunt somităţi nu au un cuvânt de spus, măcar o modestă ca mine va fi ascultată şi pe urmă nu mai ştiu...Asta a fost, crede-mă!

ELENA LILIANA POPESCU

George Anca a debutat cu volumul Invocații în 1968, publicând apoi peste 20 de cărți de poezie, 20 de proză, studii, traduceri (Kalidasa, Jayadeva, Milarepa, Tagore, Montale, Rodari, clasici şi contemporani orientali şi europeni etc.), teatru şi filme pe teme de artă, editări (educaţie, literatură, antropologie, biblioteconomie etc.). Concomitent, a fost reporter radio, redactor la revista „Colocvii”, inspector în Ministerul Educației, șapte ani visiting professor la Universitatea din Delhi, 20 de ani director al Bibliotecii Pedagogice Naționale.  Membru al Uniunii Scriitorilor, doctor în filologie, profesor universitar. Printre recunoașteri - nominalizat la premiul Președintelui Indiei:  Distinguished Indologist 2017. Criticul Marian Popa i-a dedicat o monografie, „Anca”, teoretizând sistemul poetic al dodiilor sale în asociere cu mantrele indiene. În ultimii 10 ani, George Anca a coordonat, în actualul Centru „Eminescu”, Colocviile de Marți, în parteneriat cu Academia Indernațională Mihai Eminescu și Asociația Culturală Româno-Indiană, pe care le-a fondat. Recent, la editura Semne, au apărut: Păguboșii lui Șiva (2017),  Bhagavad Gita (2017) Saraswati (2018).
Alte titluri: Dodii pe viață;  Literary Anthropology; Sanskritikon; Indoeminescology, Baudelaire și poeții români; ApoKalipsa idiană (9 vols.); Ibsenienii (7 vols.)


THOM NIBBELIN

I have some work! I'm editing an independent feature film called Midwest Hustler. It's set in the drag racing world. Back to what I used to do for a living! Editing, not drag racing. lol.
Also, have a couple of online possibilities that are promising so far. I have to submit a few things, write a couple of emails. Hoping to become a "digital nomad" and have flexibility in where i work. If I could have stayed in LA for one day longer... I got offéred a full-time, one-on-one tutoring job in math and writing for $35 an hour when I was on the bus from Chicago to Peoria. Bummer! I think i would have liked it there. The Wisconsin Alumni group out there is as big as the small town i'm in) I'm optimistic!
Still dealing with culture shock. Odd phenomenon. I don't get it when i go to other countries...just when i return to the US.


Poemele părinților

            Editura Eminescu, 1976, este fără [ndoială, cea mai bună carte scrisă pînă acum de Gheorghe Anca. Dacă [n volumele anterioare poetul lăsa impresia de stângăcie, apelând nu o dată la teribilisme, Poemele părinților par scrise dintr-o singură răsuflare, având mai multă prospețime în exprimarea sentimentelor. Nota specifică a acestui volum rămâne caracterul baladesc predominant în multe din poezii. De altfel, Gheorghe Anca, apelând la mijloacele specifice doinelor și baladelor noastre populare reușește în multe din poeziile sale să ne convingă (Ce mi-era odtă, Priveghi și cele din ciclul “Parinior”). Sub titlul “Dodii”, Gheorghe Anca grupează un soi de paradoxuri, unele din ele reușite: “Nu-i cântecul visul/ tăcerii dântâi ? ; Frânt îmi e pasul/ drumul nesfârșit/ ; țipătul mă cheamă,/ pentru mângâiere/” În tot volumul lui Gheorghe Anca se resimte dorința expresă de a “brâncușiza” cu mijloacele poeziei !
M.Râureanu (1976)


E R E S

            Confesie halucinatorie, încifrată până la ininteligibil, Eres este o alcătuire bizară de fraze aforistice, de evocări onirice, de proză fantastică și lirică, un basm eliptic, o alegorie complicată de totala anarhie a notațiilor. Într-o atmosferă de descântec și vrăji sunt rostite cugetări metaforice, printre sintagme oraculare, printre incantații cu iz folcloric se insinuează reci percepte existențiale, meditații contorsionate asupra vieții și morții, asupra destinului. Deconcertantă este mai ales maniera epico-poematică; deplasări sintactice bruște frâng orice continuitate semantică, păstrează un  înțeles aparent intraductibil, îl sugerează fără a-l putea numi; frazele au dorul anarhiei totale și fug de orice normă gramaticală, refuzând să se organizeze într-un scop precis și să-și doedească astfel o suplețe programatică. Uneori cuvintele par că nu se urmează unele pe altele, ci apar dintr-un haos simbolic: “De neînvins n-a fost nici un monstru, dar. Când l-a ucis câte un viteaz s-a. Răzbunat, anume adeverindu-se amenințarea sa: din stârv o să iasă…” După lungi întârzieri asupra fiecărui paragraf, cititorul poate totuși descifra o parabolă claustrată printre rânduri.
            Cartea e scrisă ca un basm povestit, comentat și trăit în același timp, adică eroul basmului își narează întâmplările, le trăiește și le măsoară conclusiv în același timp. Din basmul propriu-zis nu rămâne decât descripția unui univers magic, simbolic, foarte confuz, cu atât mai mult cu cât eroul lui, confesându-se, nu oferă nici datele reale, nici datele alegorice ale experienței sale, ci exprimă numai emoția de a participa la această existență halucinantă, fantastică, onirică. Tentațiile, aspirațiile, luptele, înfrângerile, enigmele, slăbiciunile și tăriile umane sunt dăruite unor simboluri între care se stabilesc vagi relații de interdependență: calul, stâlpul care strigă “cap, cap”, bătrăna și fata care păzește hergheliile etc. Un blestem care pare a fi abătut asupra eroului care din când în când izbutește  să rostească  limpede maxime cu muzicalități stranii: “Minte cuvântul care îți face auzită numai încheierea”. “Viața se deosebește prea mult, când de copilărie, când de moarte”. Plăcerea frazelor poetice este evidentă și ei i se sacrifică orice explicitate, iar când se oferă explicitări, ele sunt torturate de scheme gramaticale care le îngroașă substanța. Enunțurile se organizează în versete: “convingem, conversăm, obosim, irupem, consolăm, peregrinăm, învecinăm / (vitalitatea e bună uneori) // încovrigăm, colindăm, cântăm, risipim, sunim/ (moartea până una-alta…) // blansăm, răzbunăm, arvunim, trăim / (fără oprire din poruncă) // înciudăm, adulterăm, comparăm, îmbunăm, alăturăm, ajutăm, împiedicăm, subtilizăm, leșinăm, / mușcăm, citim, zâmbim / (prostească soartă…) // paralizăm, înnebunim / (apoi, sau mai apoi, ca înainte)…”
            Haosul liric și impenetrabilitatea metaforelor stăpânesc Eres-ul și-l aruncă într-un impas al inteligibilității. Eliptică, narațiunea e greu descifrabilă. Și, totuși, punctele de plecare ale povestirii erau generoase, metaforele, când se precizează, dovedesc un anumit dramatism interior, și atunci ești tentat să crezi că autorul se disimulează printre sintagme confuze pentru a nu se mărturisi integral, intimidat de propriile sale dureri.
Dana Dumitriu
Rom@nia Literar`, iulie 1970.


Gheorghe Anca: “ERES”

            După debutul propriu-zis – cu volumul de versuri “Invocații” – Gheorghe Anca vine, de data aceasta cu o carte de proză: “Eres”. Cine are răbdare s-o parcurgă până la capăt va constata preluarea cunoscutului motiv folcloric al voinicului pus la grea încercare – sub semnul implacabil al morții chemătoare din cel de-al doisprezecelea stâlp, singurul rămas fără cap de om – drept condiție a împlinirii dorinței lui de cucerire a iubirii. Autorul încearcă o proiecție întrucâtva invers`: aceea a mitului către realitate. În acest sens , el purcede la o descompunere lirică a materiei epice – după o tehnică pur eseistică - printr-un fel de filmare cu încetinitorul, deci cu reluări, de multe ori obositoare, ale articulațiilor intime dintre planuri, cu recompuneri dintr-o perspectivă modernă a unor secvențe fabuloase. Densitatea metaforică a multor notații, trădând o vocație aforistică sigură, este mimată însă de simbolistica pretențios-filosofică, ermetizată într-un mod facil, uneori chiar strident neologistic.
Ion Butnaru


E R E S

            “Eres”-ul poetului Gheorghe Anca (București, Editura Eminescu, 1970) nu aparține prezentului și nici trecutului. Aparține viitorului. Este o carte în care trecutul este aruncat peste prezent, direct în viitor, pe traiectoria halucinantă a unui basm românesc de demult, trăit aievea și de autor, și ale cărui dimensiuni spirituale și cosmice sunt mereu proiectate înainte, ca o fata morgana după care alergi, odată cu poetul, într-o amiază fierbinte de vară.
            Cititorul e pus astfel, spre surprinderea lui, să alerge după autor, ca să-l înțeleagă, dar acesta nu se lasă prins nici în ruptul capului și reușește mereu să se distanțeze când nu te aștepți, aruncând în urmă-i stavile de cuvinte, orânduite artistic în aforisme sau sentințe folclorice greu de trecut la o primă lectură. E un fel de cursă cu obstacole filosofico-literare, pe care n’o poți duce la capăt fără o înțelegere specială a limbii românești, care se pretează admirabil la jocuri de cuvinte, la parimii și alegorii morale strălucitoare.
            Meritul cel mare al cărții este acela de a fi derutat critica literară și pe cititorii superficiali, autorul recoltând cel mult semne de întrebare sau de mirare. Pentru că “Eres”-ul poetului Gheorghe Anca se refuză cu încăpățânare canoanelor obișnuite criticii literare și respinge de la prima pagină pe cititorul grăbit și amator de lecturi ieftine. Nu, atologic, lucrurile trebuiesc puse la punct și înțelese din perspectiva lor adevărată, din adâncul spiritualității arhaice românești de unde au țâșnit.
            Înainte de toate, “Eres” este o autobiografie turburătoare.  A unei generații întregi, sau poate chiar a autorului însuși. A unei generații care nu și-a pierdut capul și probabil că nici nu și-l va pierde, cum s-a întâmplat cu altele de dinaintea ei. Strigătul obsedant de: “Cap! Cap!” și imaginea capetelor tăiate și înfipte, să zicem, într-un imaginar gard al istoriei, departe de a fi un leit-motiv literar, este dimpotrivă un avetisment cutremurător.
            Eroul principal, care în basmul românesc este Făt-Frumos, reușește ca ci eroul modern din “Eres”-ul  închipuit de Gheorghe Anca, să nu-și piardă capul, mai precis, izbutește să nu se lase prins ca să i se taie capul. Cititorul presimte, turburat, că se află în plină actualitate. Sensul istoric al acestui basm cult românesc este limpede ca lumina zilei, cu toate că acțiunea lui te poartă într’un adevărat labirint existențial, cu fel de fel de pânde folosofice, din care eroul iese nevătămat afară, în marea istorie a Neamului.
            Un duh eshatologic, izbăvitor, plutește pe de-asupra întregii lucrări. Cartea se cunoaate că este scrisă de un poet cu un dezvoltat simț al metaforei și ea te vrăjește prin mireasma de cazanie și accentele ei profetice, prin exploatarea alegorică a simbolurilor, prin aerul apocaliptic în care se petrece acțiunea, și, desigur, prin rafinamentul cu care este transfigurată realitatea înconjurătoare.
            Impresionează în cel mai înalt grad subtilitatea autorului de a re-creafabulația unui basm străvechi, nu atât prin accentuarea unor ordalii, la care este supus eroul, cât mai ales prin adâncirea înțelesului unui catarsis modern, de pronunțată nuanță  românească.
            Privit în perspectiva timpului, “Eres”-ul poetului Gheorghe Anca este o mărturie literară care, sub forma unei alegorii existențiale, ne prezintă avatarul moral al unei generaăii ce s-a regăsit pe sine, dar care încă nu este conștient` de izbăvirea ei. De aceea poate că ăi aprecierile critice asupra acestei cărți  sunt ezitante.
            Prezentarea grafică a cărții  este irepro]abilă. Un cuvânt de îndreptățiă laudă merită   coperta, viagneta și inițialele, semnate de tânăra ceramistă Rodica Anca, un talent real și de viitor.
George Alexe



George Anca
Născut la 12 aprilie 1944. Absolvent al Universității
Din București, Facultatea de limba și literatura română.
Bibliografie: Invocații, E.P.L., colecția “Luceafărul”
1968 (versuri); Eres, ed. Eminescu, 1970, (proză).


                        1. Pe favorabilul fond al afirmării “lirismului tânăr”, realitate literară ce devenise de acum imposibil de contestat, căci timpul o selectase și își impusese întregei poezii a momentului elanul viguros, deși nediferențiat, “coral” încă, la începutul celei de a doua jumătăți  a deceniului trecut izbucnește o floră tropicală de imagini și metafore. “Lirismul tânăr”își avea punctul de pornire într-o poezie a imediatului, aproape documentar` (copilăria, adolescența, primele iubiri); înainte de a se cuceri teritoriile imaginarului poetic, ale mitului, ale construcției “metafizice”, ale alchimiei verbale, se trece printr-o enormă “baie de imagini”, împrejurare având totodată sensul unei purificări și al unui exces. O remarcabilă înțelegere contemporană a fenomenului, în dubla sa înf`ățișare, găsim la Ștefan Aug. Doinaș: “Climatul de libertate spirituală în care se dezvoltă astăzi tânăra poezie românească își are virtuțile și servituțiile sale. Nimeni nu poate contesta faptul că lirismul nostru prezintă o vastș diversitate de stiluri, expresie a unei ambianțe culturale în care personalitatea poetică - în fașă  sau deplin conturată - e lăsat` să se manifeste în voie, indicându-și ea însăși punctele de maximă și minimă rezitență” (Lampa lui Diogene, 1970, pag.140). Observație prețioasă validată de timp, deși cu o inevitabilă modificare de accent, firesc adusă de schimbarea perspectivei.
            Cuvântul de ordine unanim pare a fi “noutatea imaginii “; elanul, predispoziția poetică se prefac adesea în inventivitate pură, frenezia imagistică și metaforizantă confundându-se până la urmă cu exercițiile de abilitate. Mulți poeți, iviți în acest moment de luxurianță și contribuind la definirea lui, nu vor ajunge mai departe. A produce în serie imagini și metafore este vocația lor adevărată: poezia pentru ei, se sfârșește aici. Slujitori devotați ai poeziei sunt în același timp și “vicitmele” sale: stufoasă și efemeră vegetație a unui sezon de fertilitate, dispărând aproape fără   urmă sub negurile reci ale toamnelor, când numai puternicii arbori rămn să amintească de abundența și expuberanța verii… Evocând acest moment, se desprind puține figuri individuale: este un prezent general al imaginii în care cu greu se pot identifica profiluri distincte. Personalitățile vor fi revelate ulterior, prin durata viziunilor.
            Verva imaginativă și capacitatea combinatorie reprezintă în poeziile lui Gheorghe Anca expresia unei încordări fără obiect, de unde o absență semnificativă a spiritului imaginativ. Poetul formează imagini dincolo de a căror suprafață contradictorie și diversă e zadarnic să încercăm a trece, fiindcă succesiunea lor este întotdeauna plană și mecanică: “Mă va trezi mirosul de frunză al pădurii / mereu ca acum, mult bine pe o apă./ Săgeți topite, doar vârfurile – păsările, / încă se duc. / Rămâne o albă, albă  ramură în jurul romanticilor, / păianjenii din fundul pământului pierd pânza. / Nehotărâtă în somn, frumoasă pe trezie, / mi-e toamnă numai mie, / semeni sufletului prin care mă uit/ la pletele de zid./ Pământul ne dă somnul, genunchii/ și toate celelalte, ochii/ al pământului sunt, pleoape ale soarelui”. Principiul dominant este cel al acumulării, raporturile interne sunt de pură contiguitate: Când prin trup va trece iarbă, în vârfuri sufletul/ cu umbra salcâmilor se va amesteca. / Mângâie mâinile fierul pentru uitarea cărnii. / Joc de cărămizi se vede prin foc ca o casă. / Râsul în somn e singura putere a pustiului. / Într-o voce vești necrezute sună” (Zone). Foarte ordonată în fond, această poezie dă impresia unor mari asperități și denivelări: este un efect al comprimării de construcții eliptice, un posibil model fiind cel oferit de Ion Barbu: “Trăiam purtat în stâlpii de grotă crud în gheață și, cum s-au rupt, pe din`untru-au frânt/ și omul viu care era de față/ cu cerc de umbră prins de lună și pământ./ Cu brațe-ntinse valea o zburătoare cere, / vin apele în spumă de râu să se încingă, / pe bolovani, la poduri, șed mese în tăcere, / dar trebuie să ning`, să mai ningă”. Experiența este aceeași în proza lirică și eseistică din Eres, ordonarea în versete a materiei fiind o formă de refuz a oricărei constrângeri arhitectonice; volumul este un haos de reflecții, de notații alegorice, de confesii și iluminări poetice dispuse convențional într-o aglomerare lineară. Autorul sugereazo o aventură spirituală, o descindere în universul fabulos al basmului, punctul de contact fiind proba verificării potențelor: baba care păzește caii, stâlpii strigând “cap! cap!”, mârțoaga mâncând jăratic sunt prezențe simbolice. Povestea este însă concomitent refăcută, relatată și glosată poetic, ceea ce ar sugera o asumare integrală, lirică, epică și reflexivă în același timp. Cartea ca întreg este ininteligibilă, un mozaic anarhic din care putem însă desprinde fragmente ce capătă, prin detașare abia, înîeles: “ Ploile dese arătau ca fundul mării”: “Iubesc un ținut fără  hotare din care iau naștere prin semne și ființe”: “De ce i s-a dat omului să se despartă de toți și să se înalțe în inima întâmplării  unei singure vieți de necrezut?” …mi-am pierdut șirul, așa cum modernii se iau drept tragici, umpluți de tulburări pornite ca la o conștiință infinită și își pierd continuitatea împăcată, cu timpul îndreptându-se ei spre tot ce nu este unanim, chiar dacă în vis nu li se arată astfel”; “Sufăr în interior ]ș atunci dezic orice dezastru din sferele externe, supus coincidențelor, impresionat chiar de nenorocirile altora și frământat apoi numai singular, ca somnul când aveam în grijă herghelia” etc. Eres este în fond jurnalul tulbure al unei contradictorii conștiințe adolescentine, oscilând paradoxal în căutarea unei expresii literare adecvate, aproximată nu și dobândită.
Mircea Iorgulescu
Luceafărul, 22 iunie, 1974.


TRACTORIȘTII

            I-am cunoscut mai îndeaproape pe tractoriștii în primăvara anului 1969 – o primăvară cu vreme câinoasă, cu ploi nesocotite, care întârziase îngrijorător de mult desfăâurarea campaniei agricole, punând sub semnul întrebării recolta acelui an. Plecasem împreună cu poetul Gheorghe Anca, cu gândul să scriem un reportaj amplu despre munca și despre viața acestor oameni și străbătusem o bună parte din Câmpia Dunării, fără să izbutim însă să consemnăm mare lucru. Vremea se îmbunătățise cât de cât și pretutindeni se muncea pe deșelate pentru recuperarea săptămânilor  pierdute. Nu întâlneam decât bărbați încruntați, obosiți, fără chef de vorbă.  Aproape toți aveau ochii roșii, între picioare vinete, zbârcite: vântul, praful, nesomnul, eforturile prelungite până  dincolo de limita obișnuită a rezistenței omenești. Tot ce se pierduse din cauza vremii trebuia recâștigat de ei, de mâinile lor negre de pământ cu unghiile netăiate de cine știe când; de rezistența acestor mâini aspre, urâte, neîngrijite, depindea în [ntregime soarta recoltei. Toate rezervele de energie fizică și de energie morală fuseseră aruncate în joc. Miza însemna hrana țării pe un an - și la o astfel de miză, orice s-ar fi întâmplat, nu aveau voie să piardă. Programul lor de lucru nu se mai măsura în aceea perioadă cu ora, nici cu ziua-lumină, munca era un proces continuu, săptămâna  avea șapte zile și șapte nopți lucrătoare, duminicile fuseseră desființate, sărbătorile se cinsteau pe câmp, cu sudoare. Tractoriștii se culcau fără să-și mai scoată  pufoaicele de pe ei și adormeau înainte de a apuca să-și mai îmblânzească   privirile cu imaginile femeilor decupate de prin reviste și lipite pe pereții de tablă ai vagoanelor de adormit…
            Într-un astfel de vagon, la nu mai țiu minte câți  kilometri de Alexandria, am avut surpiza să descoperim o femeie în carne și oase. Era întoarsă cu spatele spre ușă și se spăla pe față aplecată  deasupra unui lighean albastru. Prezența unei femei înăuntrul unui astfel de vagon, mirosul scăpunului fin de toaletă, părul ei lung, luminând moale și tremurat spațiul dintre paturile de fier, toate acestea erau atât de neașteptate și de tulburătoare, încât nu am reușit nici să dechidem gura pentru bună-ziua și tocmai ne pregăteam să dăm înapoi în vârful picioarelor, când ne-a oprit vocea puțin răgușită și ușor răstită a femeii: “Să nu-mi spuneți cumva că aveți defecțiuni sau că v-ați îmbolnăvit!”
            “Nici una, nici alta!” – am îngânat noi mai venindu-ne în fire, iar ea a tresărit, surprinsă probabil de nerecunoașterea vocilor și a rămas o clipă nemișcată, cu apa prelingându-i-se din palmele făcute căuș, după care și-a răsucit spre noi fața udă și, încruntată: “Dumneavoastră ce vreți?!” Tonul întrebării nu lăsa de fapt loc nici-unei vreri și am înțeles că trebuie să coborâm din vagon. După câteva minute a coborât și ea, îmrăcată  cu pantaloni, cu cizme de cauciuc și cu pufoaică și văzând că nu ne puteam încă hotărț să plecăm, ne-a adresat, tot răstit un fel de ultimatum: “Nu puteți fi cu ceva de folos?!” Bineînțeles, că nu le puteam fi de nici-un folos, dar nu puteam nici să ne întoarcem în București cu carnetele goale, așa că ne-am oferit, în schimbul câtorva propoziții, să facem orice… În felul acesta a început cunoștința noastră cu inginera Aurora Mohor, în vârstă de 26 de ani, șefa unei secții de mecanizare cu 22 de tractoriști. Avea locuința într-unul din blocurile noi ale orașului, dar în perioada aceea critică, în care fiecare oră de muncă era hotărâtoare pentru soarta recoltei, nu-și putea îngădui să risipească timpul (“2 ore pe zi – 14 ore pe săptămână!” ne-a f`cut ea o socoteală simplă) cu drumul până acasă și înapoi. În urmă cu câteva zile mai intervenise și îmbolnăvirea unuia dintre băieți, pe care nu avea cu cine să-l înlocuiască; așa că după ce îșii rezolva “treburile de inginer și de șef”, Aurora Mohor lua în primire volanul și manetele tractorului rămas fără conducător, pentru că “ a lăsa într-o astfel de perioadă o mașină nefolosită ar însemna pur și simplu crimă, ar însemna zeci și sute de tone de produse pierdute”…
            Ascultam și notam toate acestea stând agățați ca vai de noi pe o aripă a tractorului mânuit de tânăra ingineră cu voce răstită.  Mă uitam din când în când la fața ei delicată, dar obosită și încruntată, la pufoaica pe care nu se jena s-o îmbrace, la mâinile ei subțiri, strângând volanul și pârghiile făcute totuși pentru mâini zdravene de bărbat: mă uitam și mă gândeam că o astfel de scenă, zugrăvită dintr-un film, ar fi fost acuzată de schematism… Iată însă că viața nu se temea de schematisme, pentru că în viață  nici nu există de fapt așa ceva, viața adevărată fiind mult mai simplă și mult mai complexă decât schemele unui roman sau ale unui film oarecare…
            În urma noastră, pământul se zvârcolea, rostogolindu-se posomorât sub brăzdare, - era o primăvară urâtă și rea, era totuși primăvară , și pământul, cu sau fără voia lui, trebuia să se deschidă pentru a primi semințele țării…
Vasile Văduva
Scânteia Tineretului, 23 septembrie, 1971.




Gramatica fanteziei

            Cuvintele, spune Wittgenstein, sunt o pojghiță superficială peste o apă profundă: înotul sub apă dezvăluie acea lume de alge mișcătoare, capabile să tulbure schemele experienței; acea lume în care ipotezele, “năvoade”, prind poeme, povești, surprind expresia straturilor inconștiente ale ,graiului și aduc la suprafață probele “gândirii interioare”. Chiar dacă nu e manualul unei asemenea incursiuni infralogice, Gramatica fanteziei de Gianni Rodari (traducere de Gheorghe Anca, E.D.P., București 1980) se arată a fi cel puțin o pledoarie pentru valoarea eliberatoare a cuvântului, pentru transcederea “logicei înghețate” cu ajutorul imaginației …
            Cât de utile sunt asemenea căi de stimulare a creativitații se poate practic verifica. Oricui îi stau la îndemână elementele fantastice procedeele “jocurile” lui Gianni Rodari. Traducătorul “gramaticii”, poetul Gheorghe Anca ne oferă el însuși o insolită aplicare a acesteia. Placheta sa cu scurte povestiri și notări de jurnal Nana in the Himalayas (Delhi, 1979) pornește de la împrejurarea neobișnuită dar reală, a prezenței unei mici românce (Nana, șase ani, fiica poetului) în India. Iepurele Fugilă, Urechebleagă, elefantul Trompone, vulpea, papagalul, Gărgătița-Rița,  trăiesc aventuri cvasi-reale, sugestiile sunt cu totul deosebite datorită inserțiilor de folclor românesc și înțelepciune budhistă de cea mai modernă realitate. Fără îndoială că publicarea în limba română a acestui “jurnal” (retranscris în engleză de Peter Hook) va scoate la iveală una din cele mai interesante călătorii fantastice, un spațiu unic pentru exercitarea logicii imaginației.
Grete Tartler
Luceafărul, 15 August, 1980.




Noblelea unei idei

            Una din fețele idealului poetic este și editarea unor reviste de poezie. Astfel procedează Gheorghe Anca și poetul din India Athok Kymar Tyagi editori ai revistei internaționale INEDITED, în care poezia și gândul  se adresează întregii lumi, Shanuu (în sanscrită cântec) trebuie tălmăcit prin pace, armonie, i se caută un veșmânt uman al înțelegerii la nivelul om-omenire. în acest sens cele 32 de pagini ale revitsei întrunesc poezie în engleză, portugheză, spaniolă, română, hindi, polonă și sanscrită. Poeziei românești în acest context i se rezervă un mare spațiu fiind prezenți Ștefan Augustin Doinaș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Gheorghe Pituț, Ion Iuga, George Alboiu, Mihai Șora și Vasile Văduva, precum și un remarcabil studiu al regretatului Sergiu Al.George: Expresie și gând în cultura Indiei.
            Mai remarcăm traducerea, pentru prima oară, în limba hindi a Mioriței în versiunea poetului Vinod Seth, un mai vechi prieten al culturii române.
            Numărul întâi al revistei mai cuprinde poezii de Francisco Luis Bernandez, T.P. Amarasinghe, Peter Hook, Tadeusz Bozdnicz, Sisir Kishore Das, Vinod Seth, Kazimiera
Itlakotelegowena, Izabel Klein, Chanda Notang, B.D.Tyagi, precum și poezii scise în limba română de Urmila Rani Trikha.
            Spațiul revistei este, după articolul program, locul de manifestare artistică a forțelor creative în mai multe limbi, și transpunerea lor în engleză și hindi, un fel de atelier Shanti, care pledează pentru trezirea spiritului constructiv, o pledoarie pentru pacea internațională. Paralel cu viața acestei reviste internaționale și în cadrul ei, gândul editorilor este să întemeieze Academia Mihai Eminescu, în cadrul căreia opera Luceafărul să fie obiect de studiu și de traducere în multiple limbi, la fel Miorița și Meșterul Manole, acest din urmă poem având multiple corespondențe cu mitul  Taj Mahal.
Ion Iuga
Luceafărul, 27 Martie, 1982.

“Luceaf`rul” în sanscrită

            I-a fost dat Luceaf`rului eminescian să călătorească în  geografia lingvistică a lumii vreme de un secol șii în acest vârf de timp să fie îmbrăcat în sanscrite veșminte într-o tălmăcire poetică datorată savantei dr. Rani Urmila Tricka, recunoscut  sanscritolog și mare specialist în Mahabharata. Am avut fericitul prilej să o cunosc, să vorbim în limba lui Eminescu, numai datorită poetului Gheorghe Anca, grație căruia profesoara de la Universitatea din Delhi a învățat românește. Am ascultat-o într-o seară de ianuarie dedicată marelui nostru POET și PĂRINTE în marea metropolă de pe malul Jamunei cântând DIVYAGRAHA (Luceaf`rul) acompaniată la sitar de Maria Alexandra Anca. A doua oară am ascultat Luceafărul, în variantă sanscrită pentru o înregistrare a poemului alături de Scrisoarea I tradusă în limba malayalam de către poetul M.O.Anujan în compania poeților S.K.Das și Mahendra Dave, cu toții și profesori la Universitate. Rar mi-a fost dat să asist la o explozie savantă a bucuriei estetice dusă până acolo încât aprecierile, dialogul se desfășurau în străvechea limbă, doamna Rani Urmila Tricka, traducându-mi pre limba mea disputa despre Eminescu .
            Necunoscând sanscrita, nu suntem în măsură să facem judecăți, dar comparând textele, ritmul, structura muzical-poetică vom descoperi fidelitatea traducerii semnată de Rani Urmila Tricka. Iată doar primele trei strofe:

            “A fost odată ca-n povești                      “Rupavatii raajakanyaa
              A fost ca niciodată                                Strestharaa inkulotpannaa
              Din rude mari împărătești,                     Taruuni ckadaa aasat
              O prea frumoasă fată.                             Kathyate iti kathasu

              Și era una la părinți                                  Pitaroh apatyaa ekaa
              Și mândră-n toate cele,                           Sarvakalaanipunaa saa
              Cum e Fecioara înte sfinți                       Bibliratii naksatramadhye
              și luna între stele                                    Candrakaantim kanyakaa yaa

              Din umbra falnicelor bolți                      Chhaayaayaah toranasya, yaa
              Ea pasul și-l îndreaptă                            Niskraabtii prayaati pasya
              Lângă fereastră unde-n colț                    Upaanaavraattagavaaksam
              Luceafărul a]teaptă “                               pratiksate sukragrahah”
          
            Publicat în LATINITAS nr. 5 în scrierea devanaghari Luceaf`rul eminescian a devenit poemul preferat al studenților. Iată ce, publicat acum un secol în Almanahul studenților români din Viena “România jună”, se republică în lumea studenților din Delhi în anul 1983, în revista editată de poetul Gheorghe Anca, un eminescolog despre care se va mai auzi.
Ion Iuga
Luceafărul, 23 Aprilie, 1983.


O academie Eminescu

            Primim din India știrea inființării  unei academii Internaționale Mihai Eminescu pe lângă Universitatea din Delhi, acum, în acest an. Un prim act emis tipărit al acestui for de cultură este traducerea și tipărirea pentru prima oară integrală a poemului Luceaf`rul în limba sanscrită.
            Colegului nostru, poetul George Anca, aflat la mai mulți ani în India ca profesor de limba și literatura română îi datormm ducerea la capăt a gândului de tinerețe al lui Mircea Eliade de-a-l face cunoscut sistematic pe Eminescu în lumea sanscrit. Poetul Ion Iuga care l-a vizitat pe George Anca pe cheltuială proprie de curând ne-a adus amănunte îmbucurătoare despre munca și jertfele personale pe care George Anca și soția lui le fac pentru a afirma literatura noastră în India.
            Îmi vin în minte poeți români  ca Lucian Blaga, Aron Cotruș sau mai recent Ion Brad și alții care au știut în diferite țări europene să devină adevărații ambasadori ai culturii noastre. Acestora să-l adăugăm acum pe tânărul George Anca, poetul și colegul de universitate, căruia îi trimit o îmbrățișare firească pe această cale. 
            Pote că înființarea unei   academii Eminescu în țară străină să ne readucă aminte că am avut o catedră  Eminescu la București care, din păcate, nu mai funcționează. Poate, de la toamnă, să-l putem citi din nou săptămânal   la un curs facultativ cu viitorii profesori de limba română pe poetul nostru național, atât de necunoscut totuși generațiilor mai tinere.
            Vor fi nădjjduind și sunt destui cred dintre cei care citind aceste rânduri vor înțelege că Eminescu (o catedră măcar dacă nu un institut Mihai Eminescu) ține de urgențele zilei.
            E de prisos să amintesc acest adevăr ce l-am mai scris chiar în această revistă, că toți poeții naționali în Europa, inclusiv în țările vcine, au catedre speciale chiar la mai multe universități.
Ioan Alexandru
Flacăra, 24 iunie, 1983.


Academia internațională
“Mihai Eminescu”
          
Înființată în 1981, pe lângă Universitatea din Delhi, de către poetul George Anca, care era acolo lector de limba și literatura poporului român, Academia Internațională “Mihai Eminescu” se bucură de largă recunoaștere în țară și peste hotare. Pe lângă Româniași India, are membri în SUA, Italia, Franța, Portugalia, Elveția, Republica Sud-Africanș ș.a. În primii patru ani, au apărut sub egida Academiei peste 30 de titluri de cărți și reviste, inclusiv versiunea sanscrită a “Luceaf`rului” eminescian, o culegere de clasici români în sanscrită, o sută de poeți români contemporani în limba hindu. Bilunar, aveau loc mese rotunde, simpozioane, recitaluri etc. În prezent, scriitorii și alți intelectuali din mai multe țări, ca și Consiliul Europei (Proiectul de Promovare a Poeziei) și UNESCO (Consiliul Internațional al Științelor Sociale) sunt sensibili la existența Academiei Internaționale “Mihai Eminescu”, la cunoașterea lui Eminescu în lume, la aproprierea popoarelor prin poezie.
B. Ioan
Librtatea 26-27 iunie 1991.


Medalion George Anca

Pe umerii poetului George Anca apasă acum o jum`tate de veac! Cu ocazia împlinirii vârstei de cincizeci de ani, i-a fost dedicată o lansare de revistă. E vorba de numărul șapte al revistei “Vâlcea literară”. Evinementul a avut loc ieri, la prânz, în satul Ruda, la școala cu clasele I – VIII Budești. Au participat, alături de cadrele didactice, și dl.prof.dr. Ioan Șt.Lazăr, dl. Prof. Ion  Soare și poetul Felix Sima. După aceasta, cei doi confrați în ale scrisului, alături de scriitorul Constantin Zărnescu (cu toți de origine vâlceană) au participat la o întâlnire cu cititorii, care a avut loc la ora 17,00 la Sala de lectură a Bibliotecii Județene “Antim Ivireanul”. Cu acestă ocazie au fost lansate volumele: “Aforismele și textele lui Brâncuși” (ediția a doua), de Constantin Zărnescu și “Ridică-te, negur`”, de Felix Sima. Au participat: academicianul Romulus Vulcănescu, prof. Mihai Bușe, consilier șef al Inspectoratului pentru cultură Vâlcea, prof.dr. Ioan Șt. Lazăr, dr. Dragoș Serafim.
În numărul de mâine veți putea citi un material mai amplu despre acest eveniment cultural vâlcean.
Eliza Nicu
Curierul de Vâlcea 27 septembrie, 1994.


Geroge Anca, un scriitor care
Scrie și ziua și noaptea, întruna

George Anca, poet, prozator, eseist, dramaturg, filolog, cineast. Foarte, foarte harnic și divers. Un spirit iscoditor și lacom de sine. Convins că tot ce vede, tot ce află și tot ce înțelege   trebuie pătruns, adjudecat, explicat, interpretat și inclus în viața sa de zi cu zi, din care se nasc mai apoi cărțile. Multe la număr, George Anca este o mașină de scris care scrie la o mașină de scris. În primul volum al tetralogiei “Apocalipsa indian`, Maica Medeea la Paris”, apărut în 1998, George Anca anunța că sunt în curs de apariție celelalte trei volume, Frica de Orient, Buddha și colonelul și Furnici albe, plus încă două titluri, Manuscris de la Marea Vie și Indore. Dar, între timp, ca o dovadă că  este o mașin de scris, a mai publicat două cărți:  Sub clopot (Editura Majadahonda, 1998), cu un excelent comentariu privind Coloana lui Brâncuși, și Pelasgos (Academia Internațională Mihai Eminescu, 1999). Cu greu se va găsi un critic literar care să se încumete a descifra fabulosul univers al acestui scriitor, un veritabil “indianist”, pentru care cultura și viața alcătuiesc, într-adevăr, “corola de minuni a lumii”.
Victor Niță
Ziua, 22 – 23 mai 1999.




ApoKalipsa indiană
Roman în patru volume
De George Anca

Lumea indianisticii s-a îmbogățit  cu un nou titlu – ApoKalipsa indiană.
Târgul Internațional de Carte Bookarest 2001, ediția a IX-a a cunoscut, printre atâtea evenimente culturale, și pe acela al lansării tetralogiei indianistului și poetului George Anca, director al Bibliotecii Pedagogice Naționale “I.C.Petrescu”. Lansarea a avut loc în ziua de 23 mai 2001, la ora 12.30 în Foaierul de la etajul I al Teatrului Național / Artexpo, în prezența reprezentantului Ambasadei Indiei la București, dl. Yogeshwar Sangvan (care a vorbit în numele Excelenței Sale, dl. Rajiv Dogra, ambasadorul Indiei la București), a Excelenței Sale dl. Gajendra Singh (fost ambasador al Indiei la București), Dr. Shatrughan Kumar (profesor asociat de limbă și literatură hindi la Universitatea din Bucure]ș). Evenimentul a cunoscut un public numeros din rândurile iubitorilor indianisticii și, implicit, ai Indiei, fiind asistat de nume de seamă în acest domeniu (scriitorul Vasile Andu, editorul Aurelian Scrima, specialiști și membri ai Asociației Culturale Româno-Indiene – R.I.C.A.), oameni de cultură, reprezentanți ai mass-mediei.
ApoKalipsa indiană reunește patru volume. Volumul I, Maica Medeea la Paris, apărut în 1997 la Editura Evenimentul, își continuă periplul cu următoarele trei volume: Frica de Orient, Buddha și Colonelul și Furnicile albe, toate lansate în cadrul Târgului Bookarest 2001.
În Frica de Orient, autorul, cunoscător al lumii Orientului, al Indiei cu precădere, ne dezvăluie subtil o experiență trăită. Tehnica realizării romanului este cea amixajului, pornind de la scrisori și alte documente până la poezie și confesiune.
Buddha și Colonelul este o reconstituire a războiului și a preocupărilor filosofice care îl animă pe principalul protagonist, colonel cu vederi comuniste, convertit, în final, la buddhism. Romanul ne introduce în lumea lui Karl Gjellerup și a Pelerinului Kamanita (cap. Tranșeul), precum și a indianistului Nicolae Zberea, învățător  moldovean, militar de carieră, profesor de hindi, cu studii filozofice în Germania, plecat “în căutarea absolutului” pe urmele unui alt avatar indian, Alecu Ghica, din bine-cunoscuta familie de boieri moldoveni.
Furnicile albe reprezintă, un titlu-metaforă ce are la bază poemul lui Rabindranath Tagore “ui poka”, în care furnicile albe devor cărțile, de vreme ce oamenii, virtualii lor cititori nu o fac. Roman senzațional și șocant, în același timp, se constituie din 12 capitole și 12 subcapitole, ce redau sub forma unui dialog raaional, așa cum însuși autorul mărturisește, “drama oamenilor de pe stradă, dar și un “thriller”, allturi de alte scene secundare”.
Dacă ar fi să interpretăm termenul de apokalipsă în sensul strict, ne-am duce cu gândul la Noul Testament și la sfârșitul lumii, la o catastrofă ireversibilă. Termenul Kali, inclus în titlu ne trimite însă la mama Kali, cunoscută în mitologia indiană sub diverse nume (Durga etc.), zeița-mamă  protectoare, dar, în Același timp, și zeiță a distrugerii, dezlănțuită împotriva răului.
Dacă ar fi să disecăm titlul și în celelalte părți, Apo, ne-ar trimite la strălucirea zeului Apollo, iar Kalipso la vraja nimfei Kaliypso din binecunoscuta epopee greceasce Odiseea. și poate că așa cum Kalypso l-a reținut pe Ulise pe insula sa timp de șapte ani (după alții, zece) încercând să-l convingă să se căsătorească cu ea, așa și India l-a reținut pe autorul ApoKalipsei pentru o perioadă similară, însă fără vreun effort de a-l convinge să rămână, ci mai degrabă, din dorința autorului de-a cunoaște în profunzime o lume plină de mister, pe care atunci când ai crede c-ai descoperit-o, își trage, asemeni fecioarei sfielnice, vălul “mayei”.
Carmen-Leocadia Coțoveanu
Liber – nr. 3-4, 2001.


Sanskritikon” sau eliberarea prin scris

“că nu sunt și eu maestru să am vorbele de dar
aș  cânta dodii și mantre într-o iarbă de altar”
G.Anca – Dodii. în: “Sanskritikon”)

Biblioteca Pedagogică Națională “I.C.Petrescu” și Asociația Româno-Indian` (R.I.C.A.) au organizat miercuri, 16 octombrie 2002, la sediul Bibliotecii din St. Zalomit 12 – “Sala Indica”, un eviniment cultural cu care prilej au fost inaugurate (re)întâlnirile cu indianiști, membri și simpatizanți al R.I.C.A., reunind deopotrivă și alte manifestări – expoziții de pictură, sculptură și icoane pe sticlă.
A fost lansat volumul Sanskrition al d-lui George Anca, Director al Bibliotecii Pedagogice Naționale “I.C.Petrescu”, Președinte de onoare al Asociației Culturale Româno-Indiene și visiting professor la Universitatea din Delhi, începând cu octombrie 2001. Lansarea, oficiată într-un cadru oriental, creat de extrem de sensibila și rafinata expoziție ikebana a d-nei Nina Ilie, ne-a adus și mai aproape de lumea Orientului.
Sanskrition se înscrie în seria intitulată ApoKalipsa indiană, alături de volumele Maica Medeea la Paris, publicat la Editura Evenimentul (1998), Frica de Orient, Buddha și Colonelul, Furnicile albe, La Gioia, apărute în 2001 – 2002 la editura Bibliotecii Pedagogice Naționale “I.C.Petrescu”, cu o grafică realizată de pictorul Neculai Hilohi.
Ca și în alte rânduri, tehnica romanului este aceea a mixajelor, reunind poezie și confesiune, alături de alte procedee. Originalitatea autorului își spune și de această dată cuvântul, dacă urmărim cum este structurată cartea – la un moment dat rupând firul povestirii și aducându-ne cu picioarele pe pământ, în realitatea cotidiană, însă prin evenimente care parcă nu vor să se dezlipească de o lume deja cunoscută - vizita prfesorului indian Satya Vrat Shastri, renumit sanscritolog, în România (toamna anului 2001).
Scriitor prolific și ermetic, în același timp, dr. George Anca ne poartă în lumea indiană, greu de pătruns, asemeni deseori gândurilor autorului. Cartea reunește filosofie, religie și literatură indiană, având un format pe măsura conținutului său.
Regăsim îngemănate, într-o manieră proprie autorului, hinduism, buddhism, islamism, jainism, creștinism, toate la aceeși masă, picurând ecouri din Vede  și Upanishade, până la Gitagovinda lui Jayadeva și Meghaduta (Norul vestitor) lui Kalidasa, Tulsidas și înțeleptul Milarepa, Tagore și poeții indieni moderni, dar și din Shakespeare, Eminescu, Aron Cotruș sau Radu Gyr. Regăsim sufletul etern Brahman, energia emanată de Shiva-Shakti, înțelepciunea zeului Ganesh și a regelui Siddharta (Buddha), precum și a școlii din Shantiniketan, forța și credința lui Hanuman, măreția lui Rama și devoțiunea consoartei sale – Sita, iubirea pură a cuplului Krishna-Radha, strălucirea dinastiei mogule reprezentate de împăratul Akbar, alături de ecouri biblice. Regăsim sentimente controversate, vechi speranțe renăscute ce brăzdează sufletul autorului mereu îndrăgostit de țara misterelor și a misticii, al cărei pământ este străbătut de Gangele cel sfânt. Nu pot lipsi “Marele Suflet” Ghandi, alături de care bat alte mari suflete – Eliade, Blaga, Brâncuși, Eminescu, Zberea și de ce nu George Anca. Imagini, locuri dragi, oameni, sărbători, cântece și descântece, dodii, amintiri mai mult sau mai puțin uitate, laolaltă filtrate de pânza timpului, asemeni nisipului din clepsidră, cartea s-a dorit și un omagiu adus tatălui autorului, trecut în neființă.
Și cum a scrie este oarecum echivalent cu a te confesa așternând pe hârtie gânduri, bucurii, temeri și frământări lăuntrice, care răsfoite și împărtășite pot ușura sufletul celui care le-au așternut, de ce să nu fi fost și acesta un motiv care l-a îndemnat pe autor să dea frâu liber condeiului, ca o împăcare cu sine și cu cei din jur, asemeni liniștii ce se așterne în urma furtunii?...
Carmen Coțovanu


Indic & indicibil

Apărută sub egida Academiei Internaționale Mihai Eminescu, ca supliment al Bibliotheca Indica “Balada Calcuttei” rămâne în nota cu care ne-au obișnuit, în ultimii ani, volumele de versuri semnate de poetul, indianistul și omul de bibliotecă George Anca. Subintitulat “în căutarea formei Mircea Eliade” și scris în toamna anului trecut în chiar orașul de pe malurile unui afluent al Gangelui, poemul constă într-un “dicteu” în tipare doinesco-baladești cu recuzită bine instalată în(spre) New-Age. Senzația cea mai pronunțată este de entropie accidentată: sau, deopotrivă, de continuitate în discontinuitate. În locul producerii unui “zgomot alb”, aglomerația de consoane și vocale – “vioaie”, am spune, cu gândul la “forma Rimbaud” – pare să izvorească dintr-o “neagră tăcere” sau, poate, o transparență sonoră - articulatorie și, pe alocuri, vorbitoare. Iată și câteva mostre extrase, distihial, din cele 62 de pagini ale Baladei: “Lasă moksha lui Zamolxe/ Prin zăbalele de noxe” “Greieri grei cum se anulă/ aripa de libelulă” “nemâncați-ne furnici/ banii inimii arnici”. Expresivitate aleatorie, punctuală este însă, pe cât de inevitabilă, pe atât de contingentă în raport cu efectul care decurge din desfșurarea/(de/re)generarea discursivă. Aparținând, prin debut, Generației ’70 – aripa modernismului resuscitat, scriitorul George Anca pare să trăiască acut “dialectic`” postmodernismului, în care nostalgia autohtonizată întâlnește căutarea unor surse alternative de spiritualitate, adăugându-se o încredere “reziduală”, interstițială în literatură.
Dan Mircea Cipariu
Universul școlii, 7-8, 2000

Kabir globalist în Nimeniundestan
…”O, Kabir, o picătură-ncăpu-n mare toți știu
Cum marea încăpu într-o picătură puțini pricep”
(George Anca)

Pentru George Anca, nenorocirea ce-l paște de obicei pe poet (zis Kabir), și anume aceea de a fi înțeles, nu există. Kabir al Kabirilor, el dibuie cu melosul său temperaturi de pe hartă și freamătul multicultural al mărilor de etnii și popoare, participă nevăzut la concursul nuanțelor însutite ale artificialului, miroase cel dântâi, cu încântare, floarea de ciuline apocaliptic a lumii, aprinde durerea candelei și lasă să cadă în focul etern o lacrimă. Aceasta “se scutură de vânt” și …moare cu refuzul morții în ea”. Să mori, s`ă trăiești e tot una, conchide poetul în chip filosofic, împrumutând, pentru o clipă, morga împietrită a feței lui Montaigne.
Dacă în volumele sale anterioare (vezi Decasilab, 1999) fusese experimentată deja o poezie globalistă, variantă a textualismului postmodernist văzut ca o însumare de teme lirice definitive rostite în limbi europene esențiale și purtate de vânt peste meleaguri  orientale sau afro-americano-amerindiene, începând cu volumul “Orientopoetica”, publicat la București în anul 2.000 sub egida Academiei Internaționale Mihai Eminescu, extravaganțele acesteia se diversifică. Viziunea proprie privind fenomenul poetic și multietnic devine unul dintre cele mai libere experimente cu putință.
George Anca “narează” în terține compuse după modelul haikuului japonez povestea globalismului modern în care rase și religii, limbi și etnii înfruntă efectul ecranelor a tot anihilante. În felul de zicere George Anca, se aude cântecul din frunza “coconucului cosmic” vestind pe cei cu “casta în sânge până la sânge” că o reclamă de tip  “PARACALYPSO” risc să se aprindă peste miriadele de etnii euro-afro-orientale. Poetul se simte  atras, fără putință de împotrivire, de acest spectacol și, pentru a nu-și pierde identitatea, se întrupează românește în fantasma mândră și poligotă a spătarului Milescu. Apoi aburcă în spate, ca pe o ușoară povoară, diferența de epocă și purcede la o nouă descriere a împărăției chitailor: “de bătrân n-am energie să-mi citesc spiciul/ nouăzeci de ani în ‘933 facultate/ studierea societății chineze”. Pentru a simți pulsul Orientului ce pare adormit întru înțelepciune, cugetătorul își pune capul pe inima lui Confucius pentru a prinde în nări adierea suflării colosului suprapopulat de două rase rostindu-se în ale lor 55 de graiuri distincte, în timp ce peste ACOPERIȘUL LUMII trec în valuri sunetele stridente ale muzicii afro-americane: “poate-mi venea ca/ mintea la cap/ neorânduiala”, cugetă noul spătar Milescu amintindu-și ca din întâmplare, de cele 374 de grupuri etnic-culturale din Nigeria și de ciudații afro-brazilieni. Dar împărăția chitailor îi jucă o festă Milescului dispărând, pur și simplu, din preștiințele sale. Atunci spătarul își compuse noua biografie pe computer însă și acesta, simulând dedublarea, se încurcă devenind incoerent: “hermeneut diplomat utopist teolog călător enciclopedist / (…)/ Grigore Udriște Miron Nicolae Dimitrie / Gavril slugerul din Zlătărești / Buia Spată 1.304 aromân Nicolae grămăticul / (…)/ Descrierea Chinei scrisă slavonește”. Urmează “Epilogul spătarului”, ce ar mai putea fi numit și “Barocul tăcerilor unui spătar…”
În volumele sale recente “Mamma Trinidad” și “Poeston”, apărute la editura Aime, Buc. 2001, tot sub  egida Academiei Internaționale Mihai Eminescu, George Anca reia un alt experiment al său: jurnalul palimpsest, intrat și el pe computer și devenit “cartea electro-lacunară”. Darea timpului înapoi șterge textele, lăsâd să se amestece limbi și mesaje. Ca Ahab în căutarea balenei albe, poetul scanează memoria Bostonului (pentru el Poeston) pentru a găsi mormântul geniului poeziei americane, Edgar Allan Poe, dar, dintr-o eroare a computerului, nu-l mai găsește “Edgar Allan Poe nemainăscut în Boston!” – exclamă acesta, dezamăgit.
Aflat de-acum în Nimeniundestan, noului Homer nu-i mai rămâne decât să se arunce în MAREA, înotând frenetic printre balenele dedate la joc. Iată-l “colac peste vis”, ieșind dintre limpidele oglinzi ținând în dinți, în chip distins-nastratinesc, un coral! Ba nu, e un “gând răzleț” închinat literaturii române: “specialitatea ta vremea/ cu timpul din poezia căsătorindu-i augural / frumoasă literatura română mai bucură-ne incognito / prin maldărele lumești”.
Daniela Iordache
Litere, noiembrie 2001.


Eminescu – Idee trăită

Recenta întâlnire a poetului George Anca cu elevii liceului “Vasile Roaită” a însemnat un moment de autentică vibrație sufletească și spirituală.
Floarea Comănescu: Stimate domn Gheorghe Anca, ne-a făcut o deosebită bucurie și plăcere că ați răspuns invitației noastre de a vorbi despre Mihai Eminescu în ziua de naștere a marelui poet național.
Ideea dominantă a conferinței dumneavoastră - Eminescu ideea trăită - a fost aceea că pe cât de completă de complexă este personalitatea lui Eminescu, pe atât de cuprinzătoare poate fi receptarea operei lui, dacă se filtrează printr-o individualitate deschisă cu toate antenele. Iar ceea ce este valabil pentru un individ, este la fel de valabil pentru un popor, altul decât al poetului, respectiv poporul indian pe care l-ați cunoscut.
George Anca: Într-adevăr, la a 131-a Aniversare a “Omului deplin al culturii românești” (C. Noica). Aceea trăită. Eminescu a încercat să fie o invitație elevilor liceului de a-și individualiza înțelegerea poetului nalional. Șansa dialogului a conferit-o o voce din sală care și-a rostit gândul despre Eminescu în momentul întâlnirii (Bledea Camelia, cl. A XII-a a). Știm că pe Mihai Eminescu, cu forța specifică de stabilire a judecăților de valoare , George Călinescu l-a numit scriitorul nepereche al literaturii noastre. Dar, deși atât de profund al nostru, al românilor, el este un spirit al tuturor spațiilor și timpurilor. Cum s-ar putea altfel explica afinitățile
Lioara Comănescu


Un orientalist îndătinat (III)

Paginile din capitolul referitor la “Tagore” reconstituie file de istorie literară, în care este evocată figura marelui poet umanist indian, clasic. Autorul face, în același timp, incursiuni percutante în universul creației și gândirii unor indianiști români (Eliade, Sergiu Al.-Gore), trimițând apoi la influențele exercitate de filosofia indiană asupra scrierilor unor mari personalități de-ale noastre: Eminescu, Brâncuăi, Blaga, pentru a se opri, mai pe larg, și asupra altor aspecte privind relațiile româno-indiene în ansamblul lor. În acest cadru este menționată figura indiencei Amita Bhose, cea care l-a studiat îndeaproape pe Eminescu, elaborând o lucrare de referință în domeniu: Eminescu și India etc.
De altfel, capitolul Dodiile constituie, poate, partea cea mai solidă a acestei scrieri neobișnuite, care îmbină lirismul modern cu folclorul, istoria cu literatura și cu geografia spirituală româno-indiană, evocările cu invocările, o adevărată mitologie a cuvântului aflat într-o mobilitate vertiginoasă, fără a se ține seama de spasiu, de timp ori reguli, spărgând astfel zăgazurile canoanelor și convențiilor scripturale tradiționale.
Acesta este George Anca – rob al acelui “beau desordre” care, de multe ori, cucerește, fiindcă avem de-a face cu stilul “Anca”.
Cum spuneam, dificultățile lecturii tocmai de aici provin: din mobilitatea spiritului, spontaneitate, suprasaturație de situații, momente suprapuse, inserări de evenimente și întâmplări, conglomerat fastuos de nume, denumiri, apariții de episoade bizare greu de urmărit și reconstituit, de unde nu lipsesc nici ironiile, butada și pe alocuri chiar unele exprimări licențioase. Există la Anca și preferința pentru jocurile de cuvinte, calambururile burlești, fără finalități și fără o logică a lucrurilor (“Cristos pe Criș Krișna pe Criș”, “India e planeta piper pipernic pipăruș din Scrisoarea I” ș.a.m.d.)… Nu rareori, citându-l pe Anca, ai impresia că acesta se află unui laborator în care realizează cu o spontaneitate suprinzătoare combinații de cuvinte, de idei și informații eterogene. Imprimând scriiturii sale un caracter eteroclit, ce obligă la eforturi de gândire pentru înțelegerea sensurilor incluse aici. Simulând, pe undeva, acest lucru, însuși autorul glumește pe seama sa, amintindu-și  de “recomandarea” ce i-o f`cea o eroină din romanul “La gioia” (al aceluiași) sub forma unei proze rimate: “Ancule te-aș întreba mintea-ți mai știe ceva decât să scrie prostii pe o mie de hârtii dacă vrei să ai copii nu mai fecunda hârtii nu mai consuma cerneală ci consumă doar scrobeală”…
Scriitor prolific și interesant, George Anca nu-și desminte, nici de data aceasta, maniera scripturală specifică, cea care l-a consacrat și l-a impus atenției definitiv.

Ioan Mihuț
Dimineața 19 iunie 2002.

https://georgeanca.blogspot.com/2018/06/o-ancamedie.html 













Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu