MIHAIL Diaconescu – Apologetul
Ortodoxiei şi Dacoromânismului
(partea I-a)
„Prin opera sa Mihail Diaconescu realizează
o
astfel de performanţă; construcţiile sale
epice
sunt
contribuţii la ceea ce eu numesc devenirea
conştiinţei de sine a unei naţiuni. A
naţiunii române,
dar nu numai...” (General (r) Lucian Culda)
Mihail Diaconescu este unul dintre Fii de Aur ai Ţării de Argint –
Argesus – Argeşul. El s-a născut în
casa binecuvântată de lumină cerescă a preotului – învăţător Aurelian şi a presbiterei Aurelia sub ocrotirea Sfinţilor
Arhangheli Mihail şi Gavriil, având drept pavăză Sabia de
foc a dreptăţii Voievodului Oştirilor cereşti şi harul inspiraţiei prin mlădierea
ramurei de Măslin a Arhanghelului binevestitor – purtător al Păcii şi al
Iubirii, care i-au înrâurit misiunea teologico-filosofică, vocaţia de erudit
condeier al spiritului ortodox naţional-universal şi dragostea de Neam.
El a venit la viaţă pe 8
Noiembrie 1937, în comuna Priboieni. A absolvit Liceul „Gheorghe Şincai” – Bucureşti, Facultatea de Filologie a
Universităţii Bucureşti (1960) şi Doctoratul în filologie în cadrul
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” –
Iaşi (1972). A debutat la „Gazeta literară”
şi a devenit cadru didactic în Rupea-Braşov de lb. română, latină, logică şi
psihologie, apoi profesor la Institutul Pedagogic-Piteşti.
Lângă menirea moştenirii sale
genetice, Fiul Argeşului - Mihail a
aşezat cucernic formarea sa de filolog alături de Potirul ortodoxiei, astfel că
în această mixtură sacerdotală de intuiţie
şi insuflare a odrăslit în persoana
sa o întreită conştiinţă, istorico –
literaro - religioasă, în care se sublimă tradiţia, se consacră vocaţia, se
concentrează atitudinea, se plineşte mărturisirea şi se defineşte misiunea
metafizico-mistică prin desluşirea nedesluşitei Taine a Luminii şi Muzicii
CUVÂNTULUI.
Editorial a debutat ca romancier,
urmând în paralel cu zel calea mistică ortodoxă pe axa tradiţională Eminescu,
Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Lucian Blaga,
Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Theodor M. Popescu ş.a.
Valoarea demonstraţiilor, acrivia
întru adevăr, sinteza esenţei, metoda şi spiritul analitic, puterea de
disociere, forţa erudiţiei, tăria dreptei credinţe, iubirea de Neam, dragostea
de Dumnezeu şi lumina harului ce se pogoară fac din profesorul Mihail
Diaconescu un corifeu al
spiritualităţii ortodoxe dacoromâne, adică, un tradiţionalist de mare prestigiu, un vizionar fenomenologic, un evocator
al marilor înfăptuiri naţionaliste, un ilustru estetician, un remarcabil filosof
şi un rafinat teolog.
Mihail Diaconescu prin Opera sa de excepţie se încadrează matricei Ortodoxiei dacoromâne, înfăptuind ce are de înfăptuit – sensul faptei, „de a pune piatră pe piatră”,
la temelia dragostei de Glie şi de Neam şi de a încrusta în Stâlpul veşniciei –
nemurirea dacilor prin Crucea biruinţei întru Înviere ca Iubire dumnezeiască.
Opera cultă a profesorului
universitar Mihail Diaconescu este un ŞIRAG de cicluri literare, istorice,
filosofice, teologice, care se însumă ca o LAMURĂ a Tradiţiei străbune, care se
impune ca o RESTAURARE literară de excepţie, ca un grande MONUMENT istoric,
patrimonic şi ca o pururea inestimabilă CTITORIE
religioasă.
Istoria Literaturii Dacoromane
Istoria Literaturii Dacoromane, care relevă de fapt Istoria antică a literaturii
creştin-ortodoxe dacoromâne – este
cea mai profundă sinteză ştiinţifică închinată literaturii dacoromâne până în
prezent.
Ea se impune prin Receptarea epocii literare dacoromane în
istoriografia română şi europeană, Literatura Getică, Începuturile Literaturii
Creştine, Şcoala Literară de la Tomis, Şcoala Literară de la Dunărea de Jos,
Literatura Dacoromană în Patrimoniul naţional şi Universal.
Istoria Literaturii Dacoromane s-a impus prin ŞCOALA LITERARĂ DE LA TOMIS, o Academie
de prestigiu a vremii respective,
ca o Corolă a literaturii universale, prin autori de mare prestigiu, precum Cotys I, regele poet, Sf. Ier. Betranion, Sf. Ier. Theotim I, Sf. Ioan Cassian, Sf. Niceta de
Remesiana, Sf. Dionisie Areopagitul,
Ioan Maxenţiu, Leontius Byzantinus, Sf. Martinus
de Bracara, Auxentius de Durostorum,
Ierarhul istoric Iordanes, Aethicus Histricus ş.a., fapt
monumental care, prin cunoaşterea ecumenicităţii patristice atestă patrimoniul spiritual al poporului nostru
dacoromân, eminamente creştin ortodox.
Din capodopera sa, Istoria Literaturii Dacoromane, vom
privi în mod expres cu emoţie, simţire şi venerare aura celui mai mare
sfânt-scriitor al Bisericii Ortodoxe primare-universale, geto-dacul Dionisie Areopagitul (c. 470-c. 545),
deopotrivă filosof şi teolog, estetician şi logician, calendorolog şi
traducător de limbă greacă şi latină. Opera sa nepieritoare care şi-a câştigat
dimensiunea cerească prin tratatele Numele divine, Teologia mistică, Ierarhia
cerească şi Ierahia bisericească, Epistolele, l-au impus Istoriei
universale a Bisericii şi totodată esteticii şi filosofiei.
Marele nostru poet, teolog,
estetician, academician Nichifor Crainic şi-a dezvoltat celebrul său Curs de teologie mistică pe Sistemul
dionisian. „În evoluţia istorică
a ideilor creştine, el (Sistemul
dionisian) are o valoare universală,
întrucât întreaga literatură mistică, ortodoxă, romano-catolică sau
protestantă, se rezumă pe sistemul lui. Nici un alt scriitor din epoca
patristică nu s-a bucurat de o universală recunoaştere şi de o universală
circulaţie ca Dionisie.” (Nichifor Crainic, Curs de teologie mistică 1935-1936), Prelegerea a V-a – Sistemul dionisian)
Mai tânărul său mare prieten,
politician, istoric şi scriitor latin Flavius
Magnus Aurelius Cassiodorus (c. 490-583), autor al cronicii Romana, Getica (12 cărţi) şi capodopera De institutione divinarum et humanarum
litterarum (seu lectionem) – Despre metoda artelor divine şi umane, tratat
destinat monahilor în calea urcuşului lor spiritual prin adâncă cultură,
lucrare continuă, rugăciune şi meditaţie, coleg de studii la
Mănăstirea-Academie Vivarium, unde
dacul nostru a predat cu mare succes dialectica (logica) şi teologia ortodoxă,
i-a conturat medalionul prin care strălucea de înţelepciune, spirit
enciclopedic, erudiţie, ţinută morală şi spirituală. „Dovedea prin faptele sale omenia şi era vrednic de societatea
regilor.” (De institutione divinarum
et humanarum litterarum (seu
lectionem) XXIII)
În ilustrul portret realizat
cu acrivie de confratele latin se împletesc armonic admiraţia, afecţiunea,
recunoştinţa şi veneraţia. Traducerea Pr. Prof. Univ. Dr. Ştefan C. Alexe ni-l
redă în lumina strălucirii sale. „Naşte încă
şi astăzi Biserica universală bărbaţi iluştri, strălucind de podoaba dogmelor
adevărate. Căci a fost în zilele noastre
călugărul Dionisie, scit de neam,
dar după caracter cu totul roman (adică trac, n.a.) foarte învăţat în amândouă limbile, dovedind prin faptele sale
echilibru sufletesc pe care îl învăţase în Cărţile Domnului. A cercetat
Scripturile cu o râvnă atât de mare şi le-a înţeles astfel încât ori de de unde
ar fi fost întrebat, avea răspunsul pregătit, dându-l fără nici o întârziere.
Acesta a predat dialectica împreună cu mine şi a petrecut cu ajutorul lui Dumnezeu
foarte mulţi ani din viaţă în cadrul învăţământului glorios... În el era multă
simplitate împreună cu înţelepciune, smerenie împreună cu învăţătură, moderaţie
împreună cu talentul de a vorbi... Era un creştin integru, legat total, cu
statornicie de rânduielile strămoşeşti. Era cunoscut că străluceşte în ştiinţa
lui.” (Cossiodor, Scrieri, Istoria
Bisericească tripartită. Trad. de Liana şi Anca Manolache. Introducere şi
note de Pr. Prof. Univ. Dr. Ştefan C. Alexe, Ed. I,B.M. al B.O. R., Bucureşti,
1998)
Toate aceste virtuţi creştine
întrupate în smerenia lui proverbială, de aici şi cognomenul de Smeritul,
l-au înnobilat spiritual ca pe „doctrinarul estetic prin excelenţă al
creştinismului,” cum remarca vlădica Corneanu.
(Mitropolit Nicolae Corneanu, Elemente de
estetică patristică, în Studii
patristice, aspecte din vechea literatură creştină, Ed. Mitropoliei
Banatului, Timişoare, 1984)
Prelegeri de Estetica Ortodoxiei
I.Teologie şi estetică
Volumul surprinde în mod cu
totul expres, captivând admirabil prin diversitatea naturii, a tematicii
abordate: Teologie şi estetică,
Ipostazele Frumosului, Mistagogie şi Caligogie, Artistul şi Creaţia.
„Prelegeri de Estetica Ortodoxiei este cu totul aparte în literatura
noastră, recomanda pr. prof. univ. dr. Dumitru Radu,... interesează nu numai estetica de şcoală, ci
întreaga cultură, literatură şi artă prin implicaţiile religioase, morale şi
prin valori teologice, filosofice, literare şi artistice puse în circulaţie în
serviciul revigorării scrisului românesc şi, prin aceasta, în slujba
spiritualităţii creştine ortodoxe româneşti, cu valenţe ecumenice.”
Marele nostru profesor contemporan,
sociologul creştin ortodox Ilie Bădescu
sublinia cu admiraţie, „Domnul Mihail
Diaconescu a dat în Prelegeri de
Estetica Ortodoxiei una dintre lucrările fundamentale ale culturii
noastre... Este o carte care rămâne, una dintre acele creaţii capabile să
exprime specificul şi pulsaţia unei culturi, să catalizeze şi să întreţină în
lectori noi disponibilităţi, noi vocaţii creatoare, noi energii spirituale,
îndeosebi.”
Tratatul teologic al
profesorului Mihail Diaconescu Prelegeri de Estetica Ortodoxiei,
împleteşte în mod trinitar, original şi erudit elemente fundamentale de
teologie, filosofie, estetică, înrudindu-le prin nobila sa creaţie creştină,
nuanţând aristocraţia Frumosului, Ipostazele lui, pentru a le dărui lumii ca
adevăruri spirituale, reflectate din Teologia
mistică a Sfântului Dionisie
Smeritul şi Areopagitul, ce
transcend prin har, lumină şi sunet întru armonia sublimului Adevăr revelat.
Am avut onoarea să primesc
autograful domniei sale, pe acest volum în 17 Martie 2016, prin intermediul
prietenului meu, marele bibliofil Dumitru
Ionescu-Bucureşti.
Din Corola FRUMOSULUI nemărginit
savurăm cu emoţie, smerenie, vibraţie, bucurie şi extaz mireasma teofaniei supreme, Dumnezeu ca
FRUMUSEŢE absolută, veşnică, iar cea creată, a lumii şi a omului, ca Frumuseţe
perfectă.
Numele atribuite lui Dumnezeu, „Cel mai presus de orice nume!”
(Filipeni 2, 9), Adevărul, Viaţa, Iubirea, Libertatea, Înţelepciunea, Binele,
Ştiinţa, Veşnicia, Infinitatea, Omniprezenţa, Frumuseţea sunt de fapt atribute absolute ale Divinităţii.
„Frumosul cel supraesenţial se numeşte Frumuseţe din cauza acelei
frumuseţi pe care o distribuie tuturor lucrurilor, potrivit cu firea lor.” (Dionisie
Areopagitul, Despre Numele Divine,
trad. din lb. greacă de Pr. Cicerone Iordăchescu şi Teofil Simenschy, Colecţia „Din vechea literatură creştină”,
Tipografia concesionară Alexandru Terek, Iaşi-1936)
„Sfinţii Părinţi au reluat concepţia biblică despre măreţia şi frumuseţea lui Dumnezeu, care se
revelează în frumuseţea lumii create. I-au adăugat însă credinţa că Dumnezeu,
sursa acestei frumuseţi, este frumuseţe
pură, perfectă, Frumuseţea însăşi, către care ne putem îndrepta prin
credinţă, contemplaţie şi spiritualizare continuă. Întrucât Dumnezeu
totalizează frumuseţea, El conţine în Sine frumuseţea lumii, a toate câte
există, inclusiv a omului şi a creaţiilor sale. De aceea Sfinţii Părinţi afirmă
că EL este atotfrumos. Toată
frumuseţea lumii îşi are cauza în Dumnezeu
Frumuseţe, la care aspiră prin spiritualizare. Din Dumnezeu Frumuseţe îşi
trag existenţa toate câte sunt frumoase în lume, orice ar fi ele.” (Prof.
Univ. Dr. Mihail Diaconescu, Prelegeri de Estetica Ortodoxiei I.
Teologie şi estetică, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Ed. Doxologia,
Iaşi, 2009, p. 93)
Frumuseţea FRUMOSULUI se oglindeşte în sublimul ceresc al Dumnezeirii!
FRUMUSEŢEA este Izvorul Luminii Dumnezeeşti
care îmbrăţişează cu razele ei Frumuseţea lumii şi pe cea a Omului Hristofor,
cel cu suflet frumos!
Toţi Sfinţii Părinţi au mărturisit prin grai sau prin scris că Dumnezeu
– Sfânta Treime este ARHETIPUL Frumuseţii, întrupată fizic şi spiritual în
Mântuitorul Hristos.
Scrierile apocrife atestă o
epistolă atribuită guvernatorului Publius
Lentulus, guvernatorul Iudeii, predecesorul lui Pilat din Pont, scrisoare
revelatoare în care străluceşte sublim Chipul Frumuseţii absolute a
Mântuitorului Iisus Hristos.
„În
acest timp s-a arătat un bărbat şi
are putere mare. Numele lui: Iisus
Hristos; oamenii îl numesc puternic profet, iar discipolii îl numesc Fiul
lui Dumnezeu. Învie morţii şi vindecă pe cei bolnavi de toată neputinţa.
Bărbatul este de statură înaltă, dar simetrică; aspectul feţei lui este serios
şi plin de energie, încât cei ce-l privesc, pe de o parte – îl iubesc, iar pe
de alta - se sfiesc.
Perii capului sunt de culoare roşiatică până
la umeri, fără lustru şi drepţi, iar de la urechi până la umeri creţi şi lucii,
spânzurând şi de la umeri mai jos, şi despărţiţi într-o parte şi alta după
datina Nazareilor. Fruntea netedă şi curată, faţa lui nepătată, înfrumuseţată
de o rumeneală moderată. Privirea lui – nobilă şi graţioasă; nasul şi gura lui
– cu totul fără defecte. Barba lui – deasă şi de culoarea perilor capului,
asemenea despărţită; ochii lui – albaştri şi foarte luminoşi. Când mustră este
înfiorător, iar când învaţă şi sfătuieşte, atrăgător şi amabil. Graţia feţei
lui este de o gravitate admirabilă. Nimenea nu l-a văzut niciodată râzând,
plângând însă, da. După statura cea lungă a corpului său, mâinile îi sunt
drepte şi braţele frumoase. Grav şi maiestuos în cuvânt, scump însă la vorbire.
La figură este cel mai frumos dintre oameni.” (Epistola a fost tradusă şi tipărită în limba rămână
în Ceslovul mare de la Râmnic, p. 732-733 şi în Ceaslovul de la Neamţ)
Nici nu se putea să nu fie Cel
mai frumos dintre oameni, EL, Care S-a născut din Cea mai frumoasă Femeie-Fecioară-Mamă de pe pământ şi
din TATĂL ceresc!
„El (Dumnezeu), Cel ce e cauza propriei Sale
frumuseţi!” (Isaia 40, 26)
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
5 Iulie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu