Abuzuri
și Crime ale Evreilor Împotriva Românilor
–
Un Document al SSI Ignorat
Prof.
univ. dr. Cristian Troncotă
Incorect
Politic
Iunie
2, 2022
Abuzuri și Crime ale Evreilor Împotriva
Românilor - Un Document al SSI Ignorat Prof. univ. dr. Cristian Troncotă,
general SRI
ABUZURI ȘI CRIME ALE EVREILOR ÎMPOTRIVA
ROMÂNILOR. UN DOCUMENT AL SSI IGNORAT
Prof. univ. dr. Cristian Troncotă
Pierderea Basarabiei, a nordului Bucovinei
și a Ținutului Herța, în urma ultimatumurilor sovietice din 26 și 27 iunie 1940
înseamnă, ca reper cronologic, începutul unui șir de tragedii, cu urmări care
și astăzi marchează conștiința colectivă a poporului român. S-au petrecut fapte
grave, de ambele părți ale baricadei, care cu greu sunt recunoscute de
istoriografia oficială. S-au făcut și încă se mai fac comentarii interesate, în
care miza politică joacă, de regulă, un rol determinant. Iată de ce, în anumite
circumstanțe, ca cele ale epocii pe care o trăim, este mai bine să se facă apel
la documente, mai ales la cele ignorate cu sau fără bună intenție, pentru ca
adevărul să iasă la iveală, să se impună și să fie respectat de toți. Napoleon
Bonaparte spunea, și cred că nu greșea deloc, că „Istoria este versiunea
evenimentelor trecute asupra cărora oamenii s-au pus de acord”. Desigur că
istoricii se pot pune de acord asupra unor evenimente, cu condiția să aibă la
dispoziție aceleași documente.
Despre „Iadul de peste Prut”, adică
tratamentul de deznaționalizare și teroare pe care românii l-au primit din
partea autorităților sovietice, în perioada 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941, în
teritoriile cedate, am avut ocazia să mă refer mai pe larg și pe baza unor
documente inedite în alte lucrări dedicate serviciilor secrete românești[1].
Revin acum, cu un document elaborat de SSI la 10 octombrie 1940, care aduce
foarte multe detalii, cazuri concrete, descrieri de evenimente care nu pot fi
contestate. Ele demonstrează o bună cunoaștere de către autori, adică ofițerii
de teren și analiștii SSI a tot ceea ce s-a întâmplat imediat după ordinul de
retragere al autorităților și armatei române din teritoriile cedate. Ne aflăm
și de data aceasta în fața unui profesionalism de bună calitate a ceea ce putem
numi intelligence-ul românesc.
Sunt ferm convins că autorii Raportului
final, dacă ar fi cunoscut acest document, nu s-ar mai fi hazardat în
formularea următoarelor fraze: „Un clișeu dominant în istoriografia românească
despre perioada 28 iunie – 3 septembrie 1940 este cel potrivit căruia evreii
din Basarabia și nordul Bucovinei s-au comportat vexatoriu față de autoritățile
și de trupele române în retragere. Această credință, deși falsă, a fost
folosită pentru a justifica acțiunile ulterioare antievreiești ale
românilor”[2]; „nu există probe (sic!) că evreii au luat parte la acțiuni
contra autorităților românești sau a administrației românești”[3]; „puține
situații și nume concrete”[4].
Autorii utilizează expresia „mareșalul
fascist Antonescu”, ceea ce le demască bunele intenții, dar mai ales lipsa de
cunoaștere profundă a istoriei românilor. Îi informez pe distinșii istorici că
mareșalul Ion Antonescu nu a avut nimic de-a face cu fascismul italian. De
asemenea, nu a avut nici o legătură cu ideologia național-socialismului german.
Nu a avut nici o convenție de război cu Italia sau cu Germania. După cum a
declarat la așa-zisul „proces al marii trădări naționale”: „Doar nu era să stau
cu mâinile încrucișate și să privesc cum Germania eliberează teritoriile
(Basarabia și Bucovina de nord) cedate fără luptă cu un an înainte”. A fost,
prin urmare un război paralel pe care România l-a purtat alături de Germania
contra URSS, dar fiecare cu obiective diferite, Germania pentru a accede la zonele
bogate în resurse ale Uralilor, iar România pentru a-și reface unitatea
național-statală. Din această cauză, războiul României contra URSS s-a mai
numit în epocă și „războiul sfânt al reîntregirii”. Și așa va rămâne în
sufletele și memoria adevăraților români.
În ceea ce privește o altă expresie
utilizată de autori: „regimul de teroare și deznaționalizare a evreilor”, le
aduc aminte două lucruri, fundamentale. În primul rând, în perioada 1941 – 1944
a apărut în București și a circulat în toată țara „Gazeta evreiască”,
săptămânal al comunității evreiești din România, singura publicație evreiască
din lume la acea vreme. Cine parcurge
colecţia „Gazeta evreiască“ din acei ani poate constata cu ușurință că
pentru fiecare zi era anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de
teatru/revistă, concert, conferinţă. În al doilea rând, a funcționat fără
întrerupere Teatrul Barașeum al comunității evreiești, de asemenea, singura
instituție de cultură de acest gen din Europa în acel timp. A funcționat pe toată
durata războiului cu două săli arhipline, una la București și cealaltă la Iași.
Din martie 1941 și până în toamna anului 1944 pe scena acestui teatru au fost
montate 40 de piese de diferite genuri. Tot aici a fost jucată în premieră,
începând cu luna aprilie 1942 piesa Steaua fără nume, a lui Mihail Sebastian
(Iosif Hechter), scriitor și dramaturg român de origine evreu.
Mai mult. Unul dintre cei mai reputați
scriitori evrei din acea perioadă, Marius Mircu a făcut o declaratie publică la
Ierusalim, la începutul anilor ’50 în care s-a referit la următoarele aspecte
ale situației evreilor din perioada 1940-1944:
„– au fost redeschise toate şcolile
evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate
multe şcoli noi;
– a fost creată, pentru prima dată în
România, o universitate evreiască;
– au fost redeschise, pentru evrei,
spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră
rechiziţionate de armată;
– au fost reînfiinţate cele două teatre
evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi;
– au fost înfiinţate cantine gratuite
pentru evreii săraci;
– evreii aflaţi în lagărele de muncă
obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcăminte şi
medicamente;
– evreii deportaţi în Transnistria au fost
aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospodăreşti şi
unelte specifice meseriaşilor;
– cu sprijinul «Centralei Evreilor» au
fost readuşi în România – deci salvaţi, din Transnistria cca 2000 de copii
orfani;
– autorii evrei şi-au putut publica o
serie de lucrări (numai eu am scos trei)…(…)”[5].
Să mai consemnăm și un alt document
memorialistic. Iată un fragment din declarația lui Wilhelm Filderman, doctor în
Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației
Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor
Români, domiciliat în 1955 în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st
St., în care se menționa: „…Am fost martor al unor mișcătoare scene de
solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul
imperiului nazist în Europa. Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii
naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar
următoarele două exemple: – Grație intervenției energice a Mareșalului a fost
oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat
pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a
căror viață era în pericol. – Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost
puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date
altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.
Menționez acestea pentru a sublinia faptul
că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării,
și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică…”[6].
Parcurgând aceste documente de necontestat
ne întrebăm cu îndreptățire unde este deznaționalizarea și regimul de teroare?
A nu se confunda, așa cum fac intenționat cei de la Institutul pentru studiul
Holocaustului din România, erori grave, cu tragice consecințe în tentativele de
a disloca comunități civile cu preponderență evrei fără cetățenie română, din
zona frontului cu Programul hitlerist al „soluției finale”. Dislocările de
populație din zona de purtare a războiului era o obligație înscrisă în sistemul
de drept internațional, respectiv Tratatul de la Haga (din 1889 și1907) și
Tratatul și Convențiile de la Geneva (1864 și 1925) privind purtarea
războiului, precum și Declarația Societății Națiunilor din 1938 pentru
protecția populațiilor civile împotriva bombardamentelor din aer în caz de
război, atunci în vigoare. Ce s-a întâmplat la Odessa în octombrie-noiembrie
1941 a fost o tragedie, ca de altfel cam tot ce s-a întâmplat în războaiele
mondiale (primul și al doilea) sau în oricare alt război. Termenul de holocaust
a fost utilizat de evrei abia în anii ’60, deci nu este un termen operabil
pentru evenimentele din al Doilea Război Mondial, asta dacă vrem să
reconstituim cu obiectivitate istoria. Dacă dorim să o falsificăm, fie prin
omitere, fie prin utilizarea unor termeni neîntâlniți în documente, dar
inventați din motive politice, propagandistice sau de altă natură, nu facem
nimic altceva, decât să repetăm ceea ce au făcut comuniștii.
Știm că noțiunile de comuniști și evrei în
zona Moldovei și a Basarabiei, în epoca respectivă, se cam confundau, după cum
rezultă și din documentul pe care-l reproducem mai jos. De aici și expresiile
foarte des utilizate de intelectualii Legiunii, dar și de analiștii SSI, de
„iudeo (evreo) -comuniști”. Acesta este un termen utilizat în epocă pentru a
desemna o anumită categorie de oameni, care au avut de suferit în timpul
operațiilor militare pe frontul de est, dar care la rândul ei a produs o serie
de acțiuni reprobabile, printre care crime și jafuri, contra autorităților și
armatei române în retragere. Aspecte pe care renumiții „holocaustologi” fie le
ignoră fie le ridiculizează sau le trece la capitolul de aspecte „minore”,
„neînsemnate”. Documentul de mai jos este cât se poate de limpede și vine să
stabilească cu claritate adevărul istoric.
În același timp, documentul atestă că
afirmațiile mareșalului Ion Antonescu formulate cu claritate și echilibru ori
pe „un ton dur” după alții, în scrisoarea de răspuns adresată lui Wilhelm
Filderman, președintele Uniunii Comunităților Evreiești din România, la 21
octombrie 1941 publicată în presa vremii, erau adevărate și se bazau pe fapte:
„Ce-ați făcut Dumneavoastră, anul trecut când ați auzit cum s-au purtat evreii
din Basarabia și Bucovina, au scuipat ofițerii noștri, le-au smuls epoleții,
le-au rupt uniformele și când au putut au omorât mișelește soldații cu bâte.
Avem dovezi”[7].
Reconstituind cu precizie firul cronologic
al evenimentelor, să consemnăm faptul că mai întâi a fost cnportamentul
„oribil” (expresia îi aparține regelui Carol al II-lea) al evreilor și
comuniștilor din Basarabia la retragerea armatei și autoritățiulor civile
românești în urma ultimatumului dat de URSS, în 26-27 iunie 1940, așa cum
atestă și documentul din anexa acestui studiu, pentru ca la 26 iunie 1941,
bombardamentul aviației sovietice asupra Iașului, zonă de război germană, la
care populația evreiască și-a adus contribuția prin semnalizările pe timp de
noapte, a produs o adevărată catastrofă în rândul populației civile, 600 de
morți, din care 38 evrei. Acesta a fost adevăratul motiv pentru care
comandamentul armatei germane a ordonat evacuarea persoanelor periculoase
(sabotori și spioni comuniști-evrei) din zona Iașului. Autoritățile statului
român nu erau pregătite pentru o asemenea dislocare masivă de populație. La
ordin german s-au organizat la repezeală trei garnituri de tren formate din
vagoane de marfă, utilizate până atunci la trasportul vitelor. Fiind vară,
căldura era insuportabilă, la fel și condițiile de transport, fără apă și
asistență sanitară. În urma perchezițiilor făcute în zonele locuite de evrei au
fost reținuți 207 evrei „întrucât posedau lanterne sau obiecte din pânză
roșie”, folosite probabil la semnalizare. Întrucât, sistemul de drept
internațional la acea vreme prevedea că pe timp de război spionii și sabotorii
pot fi executați imediat, militarii germani i-au executat pe cei arestați și
aflați în curtea Prefecturii. Numătul total al celor decedați în urma
progromului de la Iași, inclusiv în cele trei garnituri de tren l-am întâlnit
într-un document SSI care indică cifra de 13 266, dintre care 40 de femei și
180 de copii[8]. Documentul explică și cum s-a ajuns la această cifră. Doi
agenți SSI, în iulie 1943, când se împlineau doi ani de la tragicele
evenimente, ocazie cu care evreii își pomeneau morții, au copiat toate tabelele
din sinagogi care comemorau pe cei dededați. Cum se explică numărul așa de mare
a celor atestați de acele pomelnice? Exista obiceiul la evrei, la fel ca și la
creștinii ortodoxi să treceă în
pomelnice pe toți morții din familie, nu numai pe cei care decedaseră cu doi
ani în urmă.
Greșeala autorităților și armatei române,
recunoscută și asumată de altfel și pentru care s-a plătit cu vârf și îndesat,
este că nu au fost pregătite, nici pentru cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord
și a ținutului Herța, dar nici pentru dislocarea în zone ferite de conflict a
populației civile din Transnistria, teritoriu sovietic intrat în administrația
armatei române. Populațiile respective, iudeo (evreo)-comuniste cu cetățenie sovietică
au fost dislocate din zonele de purtare a războiului și internate, de regulă,
în fostele cazărmi părăsite de armata sovietică. Oricine cercetează „Monitorul
Oficial” se poate convinge că în timpul regimului autoritar al mareșalului Ion
Antonescu, din perioada războiului, nu s-a organizat sau construit niciun lagăr
de concentrare, nici pentru evrei, nici pentru țigani sau alte minorități. Mai
mult, este binecunoscut faptul că autoritățile statului român nu au fost de
acord să predea armatei germane populația evreiască din vechiul regat, deși au
fost chiar evertizări severe de la Berlin în acest sens, sub motivația că
„politica noastră în problema evreiasă este să-i lăsăm să plece liberi în Palestina”. Și într-adevăr documentele
atestă în jur de 35 000 de evrei care au plecat prin portul liber Sulina, spre
Palestina, în perioada 1938-1944.
Holocaustologii antiromâni falsifică
responsabilitățile în legătură cu pogromul de la Iași. Cel care s-a apropiat
cel mai mult de adevărul istoric a fost Eugen Cristescu, șeful SSI în perioada
noiembrie 1940- august 1944. În ancheta de la Moscova, Eugen Cristescu a
declarat: „Încă din primele zile ale campaniei [de pe frontul de Est, 29-30
iunie 1941- C.T.] a avut loc la Iași un conflict grav provocat de germani. Un număr
de circa 3 000 evrei au fost adunați spre a fi mutați din Iași în Muntenia,
deoarece armata pretindea că nu are siguranța spatelui ei. Germanii, și după
informațiile din acea vreme împreună cu legionarii au înscenat că acești evrei
ar fi atacat trupele germane din Iași cu focuri de arme și în urmă au tras în
acești evrei omorând cea mai mare parte din ei. S-au făcut cercetări, a urmat
un mare scandal între Comandamentul român și cel german, dar fără alte
urmări”[9]. A avut totuși o urmare, mareșalul Ion Antonescu a comunicat
generalului Eugen von Shobert, comandantul Armatei a XI-a germană că dacă se
mai repetă astfel de masacre va retrage armata română de pe front.
Pentru reconstituirea și înțelegerea
corectă a istoriei este necesar și un arc peste timp. În ziua de 24 august 1959
guvernul Germaniei de Vest a recunoscut că de pogromul de la Iași s-a făcut
vinovată armata germană și a acceptat să plătească despăgubiri. Cu acea ocazie
ministrul de finanțe din guvernul de la Bonn a anunțat că se vor plăti
compensații către familiile și persoanele care au înregistrat pierderi în acele
evenimente. Acordul acoperea, de asemenea, și plata unei compensații către
moștenitorii evreilor uciși în trenurile morții cu care au fost transportați
evreii evacuați din Iași. Cu toate acestea, autoritățile din Bonn au declarat
că „refuză să-și asume responsabilitatea pentru toate cazurile de persecuție a
evreilor în timpul ocupației naziste a României“[10]. Din datele pe care le-am
obținut în timpul cercetării rezultă că guvernul vest-german ar fi plătit nu
mai mult de 1900 de subvenții (ajutoare în bani) familiilor care au suferit
pierderi de vieți omenești în acele tragice evenimente. Din 1952 guvernul
vest-german a plătit aproximativ 90 de miliarde de dolari persoanelor fizice
pentru siferințele și pierderile rezultate în urma persecuțiilor evreilor din
timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Mai mult, în 2022 guvernul german a
hotarît să plătească încă 720 de milioane de dolari pentru a oferi îngrijire la
domiciliu și servicii de sprijin pentru supraviețuitorii vulnerabili ai
Holocaustului, în număr de aproximativ 120 000[11].
Un alt aspect, în zilele de 28-30 iunie
2006, Institutul „Elie Wiesel”[12], care studiază holocaustul în România, a
organizat mai multe manifestări „științifice” dedicate comemorării tragicelor
evenimente petrecute cu 65 de ani în urmă, printre care și o sesiune de
„comunicări științifice”, inserate ulterior într-un volum[13]. Acestea au fost
organizate cu sprijinul financiar al guvernului României (guvernul Tăriceanu)
care a avut și reprezentanți de vază printre care Traian Băsescu (președintele
României), Răzvan Mihai Ungureanu (ministrul de Externe) și Claudiu Săftoiu
(directorul SIE). Ei bine, nu numai că nici unul dintre cercetătorii
holocaustologi nu a amintit de faptul că guvernul german își asumase să
plătească despăgubiri, încă din 1959, dar nici universitarii de la Iași, care
au fost gazde ori nici „marii guvernanți” ai României nu au făcut-o, deși era
de datoria lor să se informeze. Cum s-au simțit acești oameni politici români
în momentul când l-au auzit și au citit alegațiile unui Jean Ancel*, cercetător
la Yad Vashem[14], Israel, despre răspunderea în exclusivitate a românilor în
legătură cu pogromul evreilor de la Iași? Acesta vorbea despre „lanțul de
comandă al persoanelor și organelor (de stat românești – C.T.) care au
planificat, pregătit și executat Pogromul de la Iași“ (sic!), punând la
dispoziție tot felul de liste inventate cu vinovați și vinovății și formulând
concluzia că populația Iașului, aproape în totalitate (sic!) se făcea
răspunzătoare. Să notăm în treacăt faptul că în acel an, conform datelor
statistice oficiale, aproximativ 50% din populația Iașului era de origine
evreiască.
Evident că astfel de interpretări, pe care
ni le propun unii cercetători ai holocaustului din România, nu au nimic în
comun cu adevărul istoric. Pe de altă parte, este, cred, cel mai edificator
exemplu de antiromânism promovat din totală ignoranță și susținut din nepăsare
la cel mai înalt nivel de chiar conducătorii, e adevărat temporari, ai
poporului român. Cine urmărește cu foarte mare atenție explicațiile oferite la
Muzeul holocaustului din Berlin, pe care l-am vizitat de două ori până acum,
constată că holocaustul din Romînia a constat, în realitate, în dispariția
celor 131 639 de evrei, inclusiv femei și copii din Transilvania de nord-est,
aflată sub administrația regimului condus de Ferenc Szalasi (15 octombrie
1944-ianuarie 1945) de la Budapesta, care au fost mai întâi ghetoizați în
orașele mari și în comune și apoi înbarcați în vagoane și deportați la
Auschwitz pentru a fi exterminați[15]. La această cifră, stabilită de
cercetătorii de la Institutul Yad Vashem din Israel, mai trebuie adăugați alți
15 000 – până la 18 000 evrei deportați în 1941 de către autoritățile de la
Budapesta. Iar despre progromul de la Iași, Muzeul holocaustului din Berlin nu
ezită să-l pună, desigur, în responsabilitatea armatei germane.
În dorința lor arzătoare de a scoate
adevărul la lumină, istoricii obișnuiesc să mai facă și analize comparate. Hai
să comparăm regimul mareșalului Antonescu din perioada războiului cu regimul de
apartheid, adică de colonialism rasist promovat de guvernele israeliene în
teritoriile ocupate în urma războiului de șase zile (5 – 10 iunie 1967), acolo
unde palestinienii nu au drept de vot pentru că nu au dreptul la cetățenie
israeliană și alte încălcări flagrante ale drepturilor omului, cum ar fi de
exemplu punctele militare de control, „zidul rușinii”, demolarea caselor și
alungarea palestinienilor din așezările și de pe pământurile lor[16].
Este foarte adevărat că regimul Antonescu
i-a discriminat pe evreii cetățeni români, interzicându-le să se înroleze în
armata română, practic scutindu-i de a-i umili și expune, ceea ce s-ar fi
întâmplat dacă i-ar fi obligat să lupte pe front cot la cot cu militarii
germani contra iudeo – comuniștilor necetățeni români. În știința politică se
numește „discriminare pozitivă”. Și tot ca „discriminare” le-a aprobat, după
cum am menționat anterior, funcționarea unui teatru evreiesc, a unei gazete
evreiești și a unei Uniuni a Comunităților Evreiești, instituție al cărui șef,
era dr. Wilhelm Filderman. Acesta era primit în audiență la mareșalul Ion
Antonescu ori de câte ori considera că era nevoie de intervenții pentru a
aranja situația evreilor din România. În ciuda acestor „măsuri rasiale”, în
urma războiului au rămas în viață pe teritoriul României nu mai puțin de 400
000 de cetățeni români de religie mozaică. Câți dintre aceștia ar mai fi rămas
în viață dacă li s-ar fi permis să participe la campaniile militare ale armatei
române? Astăzi, în teritoriile locuite de palestinieni există teatru
palestinian, gazetă palestiniană, vreo uniune de comunități palestiniene sau
există dreptul palestinienilor de a se înrola în armata israeliană? Sau șeful
comunității palestiniene din Israel este primit de șeful statului israelian pentru
rezolvarea curentă a problemelor palestiniene la orice oră din zi sau din
noapte? Nici pomeneală. Ba dimpotrivă, guvernele de la Tel Aviv încalcă
sistematic toate rezoluțiile ONU privind teritoriile repartizate
palestinienilor precum și drepturile lor umanitare.
Mai mult, din 2008 s-a cristalizat pe plan
internațional o mișcare de boicotare, renunțare la investiții și sancțiuni
contra Israelului, așa numita BDS (Boicot, Dezinvestire și Sancțiuni), prin
care se încearcă aducerea în fața tribunalelor internaționale a celor din
guvernele de la Tel Aviv care se fac vinovați de crime de război (mii de civili
necombatanți au fost uciși), dar mai ales pentru faptul că au încălcat
deciziile ONU privind împărțirea Palestinei[17] sau ilegalitatea construirii
zidului de securitate de-a lungul Cisiordaniei. Până și evreii religioși
boicotează Israelul pentru aceste nelegiuiri. BDS s-a extins în ultimii ani în
multe țări de pe glob, mai deloc în România, ceea ce spune mult în legătură cu
adevăratele sentimente ale românilor față de evrei. De altfel, în ultimii ani
tot mai mulți evrei, cu dublă cetățenie (română și israeliană), și-au cumpărat
proprietăți și se reîntorc în România. Prin urmare, dacă ar exista antisemitism
în România s-ar mai petrece acest fenomenn?
În legătură cu antisemitismul, trebuie
menționat că renumitul Institut Van Leer de la Ierusalim[18], care oferă studii
de cultură și civilizație ebraică și mediteraneană, a elaborat și publicat
Declarația de la Ierusalim, din 2018, semnată de 200 de savanți evrei,
profesori și cercetători renumiți de la mari universități și institute din
întreaga lume. Documentul ne oferă următoarea definiție: „Antisemitismul este
discriminarea, prejudecățile, ostilitatea sau violența împotriva evreilor ca
evrei (sau instituțiile evreiești ca evrei)”[19]. Prin urmare, a-ți exprima
opinia despre holocaustul din România nu reprezintă antisemitism. Orice altă
interpretare încalcă dreptul la libera exprimare, un drept al omului înscris în
Declarația drepturilor omului a ONU din 1948[20].
Mareșalul Antonescu nu a ordonat niciodată
vreunui tanc al armatei române să deschidă foc asupra unei tabere de evrei în
care erau adăpostiți copii sub protecție internațională. Dar guvernanții de la
Tel Aviv au săvârșit nesăbuința de a ordona tancurilor israeliene atacarea unei
tabere ONU din Fâșia Gaza în care se aflau copii palestinieni la școală, 13
iulie 2014[21]. Nu mai contează numărul morților: „peste 800 de morți, aproape
toți fiind civili palestinieni și 32 de soldați evrei”; „practic nu există
nicio casă în Fâșia Gaza care să nu fie afectată de măcelul israelian” –
consemnează jurnaliștii de investigații independenți[22]. Greu de imaginat că
se poate întâmpla o asemenea ticăloșie pe lumea aceasta. Și exemplele pot
continua.
Procurorul general al Curții Penale
Internaționale de la Haga, doamna Fatou Bensauda, a demarat o anchetă privind
presupuse crime de război comise de armata israeliană pe teritoriile
palestinienilor. O astfel de decizie îndreaptă efectiv atenția tribunalului
asupra a două politici esențiale israeliene din ultimii ani: operațiunile sale
militare repetate împotriva militanților palestinieni din Fâșia Gaza, care au
culminat cu războiul devastator din 2014 și extinderea așezărilor evreiești în
Ierusalimul de Est și în Cisiordania ocupată”[23]. Israelul nu recunoaște acest
tribunal, creat în 2002, cu statut permanent, menit să judece crimele de război
și crimele contra umanității care se petrec în lume atunci când guvernele
locale nu pot sau nu vor să intervină. Instanța internațională de la Haga nu
are în vizor state sau guverne ci persoane. În cazul de față sunt vizate două
persoane: fostul premier Benjamin Netaniahu și generalul Benny Gantz, șeful
armatei israeliene. Cei doi erau în funcții în timpul evenimentelor din 2014.
Și încă un alt aspect ce vine, de
asemenea, dintr-o istorie nu prea îndepărtată, ce ar trebui să-i situeze pe
români și pe evrei pe aceeași baricadă și în nici un caz să-i dezbine. Pe
vremea lui Nicolae Ceaușescu nici un istoric, diplomat sau politician evreu sau
pro-holocaustolog nu avea curajul să vorbească despre „acțiunile antievreiești
ale românilor” din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. De ce? Pentru că
România socialistă refuzase să semneze Protocolul de la Moscova din 9 iunie
1967, deci cu o zi înainte de semnarea păcii în urma războiului de șapte zile,
între Israel, pe de o parte și Egipt și Siria de cealaltă parte. Prin acest
Protocol statele socialiste din Tratatul de la Varșovia alături de Iugoslavia
condamnau agresiunea israeliană și erau îndemnate să rupă relațiile diplomatice
cu Israelul. Israelienii i-au mulțumit lui Ceaușescu pentru această atitudine,
adică de „sfidare” față de Moscova. Ba mai mult, i-au cerut acestuia care avea
bune relații cu lumea arabă să medieze conflictul israeliano-arab, prin care
arabii cereau Israelului să se retragă din teritoriile ocupate (Fâșia Gaza,
Cisiordania și Înălțimile Golan), în vreme ce Israelul cerea arabilor ca,
pentru a se retrage, să recunoască Statul Israel. O astfel de grea și delicată
misiune nu putea fi încredințată decât unui om în care puteai avea deplină
încredere. Și el nu era oricine, ci conducătorul unui popor cu care evreii au
trăit de secole împreună și în bună înțelegere în spațiul
carpato-danubiano-pontic. Iar Ceaușescu a fost executat mișelește chiar în ziua
de Crăciun tocmai pentru că sfidase Moscova. Că vin acum unii „deștepți”, în
realitate adevărați propagandiști antiromâni, să afirme că românii au fost „mai
tot timpul antisemiți”, cu precădere în secolul al XIX-lea și la începutul
secolului XX[24] este o cu totul altă problemă, ce ține nu numai de cultură și
bune intenții, dar mai ales de educație. Într-adevăr, cumplite timpuri, numai
că unii uită că prietenii la nevoie se cunosc, după cum ne spune un mai vechi
proverb românesc.
A reconstitui doar „jafurile și atacurile
populației românești îndreptate împotriva comunităților evreiești”[25] fără să
amintești și de suferințele românilor provocate de evrei e ca și cum ți-ai
propune să analizezi incidentele mărunte fără urmări și semnificații în
politicile publice. A face istoria faptelor neimportante și a neglija cu
premeditare pe cele cu impact major asupra evoluției și conștiinței colective a
comunităților umane, care au făcut posibilă devenirea lor istorică de astăzi,
nu înseamnă altceva decât falsificarea mesajului istoric.
Prin urmare, ar fi cazul să se manifeste
mai multă decență din partea celor care și-au făcut o adevărată profesie de
credință în a arunca cu noroi în tot ceea ce este românesc și s-a făurit de-a
lungul istoriei cu sacrificii și vărsare de sânge. Pentru cei neinformați sau
care preiau inconștienți slogane și stereotipii ale propagandei susținute cu
atâta mărinimie financiară de clanurile de pe Wall Street pilotate de familia
Rothschild, îi sfătuim să dea dovadă de mai mult echilibru. Nu de alta, dar
trebuie să fie pregătiți pentru momentul când roata istoriei se va pune în
mișcare. Ignoranța sau reaua intenție te pot face uneori să comiți involuntar
greșeli fatale. Vreau să spun că dacă cineva își permite să întindă la
nesfârșit coarda nesimțirii, riscă să ajungă într-o bună zi să nu mai poată fi
înțeles și iertat, poate chiar de nimeni.
Dacă mi-am permis o astfel de analiză
comparativă, fie ea și fugitivă, asta nu
înseamnă că mă situez pe poziții antisemite sau că, ferească Dumnezeu,
aș nega valorile, cultura și civilizația evreilor, adică nu doresc să dau de
lucru fără motiv „Centrului pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului
din România”[26]. Dimpotrivă, am făcut-o din respect, atât pentru adevăr,
despre care sunt convins că îi animă pe toți evreii de bună credință, dar mai
ales pentru optimismul ce mă caracterizează, în sensul de a spera că oamenii,
indiferent de etnie, religie, concepții politice sau valori culturale, pot găsi
împreună căile de a trăi în pace și înțelegere. Deci respectul trebuie să fie
reciproc.
Pentru a scoate în evidență și mai mult
respectul pe care autoritățile de la Tel Aviv îl aveau față de șeful statului
român să mai consemnăm și un alt aspect. La 4 aprilie 1978, Mosche Dayan, la
acea vreme ministru de externe al guvernului israelian, a avut o întrevedere la
București cu omologul său din România, Ștefan Andrei și cu președintele Nicolae
Ceaușescu. Iată ce a declarat demnitarul israelian cu acea ocazie: „Doresc să
folosesc acest prilej pentru a vă exprima ceea ce am comunicat și ministrului
Dvs de externe, profunda noastră recunoștință pentru modul în care s-a realizat
emigrarea evreilor de aici în Israel. Vă transmit de la președinte, mulțumirile
țării noastre. Știm că aproape 80 la sută din cei aproape jumătate de milion de
evrei, aflați în România după cel de al Doilea Război Mondial, sunt în Israel.
Ei reprezintă cel mai constructiv element al țării. Sunt doctori, ingineri,
specialiști, cea mai bună parte a populației țării. Pentru toate acestea vă
suntem profund recunoscători”[27]. Într-o emisiune pe postul de televiziune
Antena3, dl Radu Ioanid se întreba cu malițiozitate, unde sunt evreii din
România, în sensul că unde au dispărut, sugerând evident holocaustul. Suntem
convinși că dacă ar fi fost un istoric corect și ar fi consultat declarația lui
Mosche Daian, ar fi aflat. Momentan, dl Radu Ioanid este ambasadorul României
în Israel, fapt pentru care este lesne de înțeles că a fost atent la declarația
președintelui Israelului, Rouven Rivlin susținută în Parlamentul României, la 9
iulie 2021, în care a amintit de faptul că 600 000 de israelieni sunt de
origine română (poeți, scriitori, rabini, oameni de știință, gânditori și
oameni de stat). Și a mai spus ceva care ar trebui reținut, în special de cei
care studiază holocaustul: „Ca orice democrație, Israelul acceptă critica la
obiect”.
Oricum, vocile cele mai autorizate sunt
ale personalităților din rândul comunităților evreiești. Bunăoară, fostul prim
rabin neolog al Clujului, din perioada septembrie 1935 – mai 1944, spunea:
„Evocând barbariile anilor 1940-1941, consider însă că este o datorie morală
elementară ca să nu uităm să relevăm faptul că în acei ani în România a existat
o oază de umanitate de care au beneficiat evreii. O rază de umanitate, ca și
mod de gândire și de acțiune opuse formulelor antisemite, dominante în Europa”.
Iar despre mareșalul Ion Antonescu, Mosche Carmilly apreciază că:
„Neinterferându-se în emigrarea evreilor, închizând ochii, ne-a ajutat. Pe când
eram implicat în salvarea evreilor din Ardeal a trimis scrisori către diferite
misiuni românești din lume, anunțându-le: «Azi un vapor plin cu refugiați evrei
a părăsit portul Constanța». A fost neutru, dar o neutralitate pozitivă”[28].
Să nu omitem că în actualul context
politic internațional și așa destul de complicat, creștinii și iudeii de află
pe aceeași baricadă a luptei contra mega-terorismului suicidar, care produce pe
lângă teroare și mii de cadavre în rândul civililor nevinovați, adevărate crime
contra umanității, pe care le mai putem numi cu un termen generic: tragediile
lumii globalizate.
Concluzie: istoria trebuie cercetată cu
bună credință, în spiritul obiectivității și al adevărului. Formulele care
ascund interpretări interesate, uneori chiar antiromânești nu fac bine nimănui,
nici măcar unor tineri istorici în curs de afirmare, cum sunt cei de la
institutele de studiere a holocaustului din România. În România nu există
antisemitism, cel puțin la ora actuală sau nu mai mult decât antiromânismul,
dar și unul și altul ar putea fi provocat prin falsurile istorice rostogolite
de media într-un mod irațional și paroxistic de cei interesați să creeze
dezbinare în loc de liniște și securitate. Și toate acestea din interese
absolut meschine.
Dar mai bine să-i lăsăm pe cititori, ca
după parcurgerea acestui document, să-și formeze singuri propria opinie despre
adevărul istoric, despre cine este bine sau rău intenționat și, mai ales,
despre cum s-a putut falsifica istoria prin omitere, ori prin utilizarea unor
termeni cu destinație propagandistică dar neatestați în documentele de epocă.
Documentul se pliază perfect pe cele scrise de mareșalul Ion Antonescu în
scrisoarea adresată doctorului Filderman, aproape un an mai târziu de la producerea
tragediilor: „Avem dovezi [despre comportamentul evreilor față de populația
românească după cedarea Basarabiei – C.T.] ”. Iată-le! A ignora acest document
înseamnă a te transforma din istoric în „holocaustolog” interesat politic,
adică antiromân.
Notă
SSI
10 octombrie 1940
ATROCITĂŢI
SOVIETICE
ÎN
BASARABIA ŞI BUCOVINA DE NORD
(de
la ocupare până în prezent)[29]
Prin ultimatumul sovietic din 26 iunie
1940 și acceptat de guvernul român la 27 iunie 1940, cedarea Basarabiei și
Bucovinei de Nord urma să se facă cu respectarea următoarelor clauze:
Clauzele
ultimatumului
În termen de 4 zile, cu începere de la 28
Iunie 1940, orele 14, teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord va fi evacuat
de trupele şi autorităţile române;
Pe de altă parte, în mod succesiv, acelaşi
teritoriu va fi luat în stăpânire de către forţele Armatei Roşii;
La 28 iunie 1940, forţele Armatei Roşii
vor ocupa punctele Chişinău, Cernăuţi şi Cetatea Albă;
Autorităţile vor trebui să predea în
perfectă stare şi în întregime: căile ferate, depozitele de orice fel,
întreprinderile industriale, etc.;
Se va constitui o comisie mixtă
plenipotenţiară, care va reglementa formalităţile predării.
Evacuarea a început în ziua de 28 iunie
1940, orele 14.
Comportarea
trupelor şi autorităţilor române
Trupele şi autorităţile române au căutat
să execute întocmai aceste clauze, luând toate măsurile în consecinţă;
constatându-se – însă – că evacuarea în acest termen nu se va putea executa
complect, s-a cerut o prelungire de două zile, ceea ce a şi fost acceptat de
guvernul sovietic.
COMPORTAREA
SOVIETELOR ÎN TIMPUL RETRAGERII
ARMATEI
ŞI AUTORITĂŢILOR ROMÂNE
Guvernul sovietic nu a respectat clauzele
ultimatumului, considerându-le ca pe nişte noţiuni sterile pentru opinia
publică internaţională, deoarece cuvântul de ordine dat şi executat de armata
şi autorităţile sovietice a fost:
a) Ocuparea armată dintr-o dată a
întregului teritoriu basarabean şi bucovinean în cel mai scurt timp şi cu toate
mijloacele avute la dispoziţie.
În acest scop, unităţile sovietice s-au
infiltrat mult în spatele trupelor române, care se retrăgeau conform planului
prestabilit, ocupând diferite localităţi şi noduri importante şi vitale de
comunicaţie, fie prin înaintarea rapidă a unităţilor motomecanizate, fie prin
debarcare de paraşutişti, fapt care a împiedicat şi dezorganizat măsurile luate
de autorităţile române pentru evacuare, blocând reţeaua de comunicaţie şi
ocupând punctele principale locale de legături şi transmisiuni, făcând astfel imposibilă
efectuarea evacuării diferitelor depozite de armament şi materiale ale Armatei.
În acelaşi timp, aviaţia sovietică evolua
pe deasupra trupelor române în retragere, producând o mare panică.
b) Instigarea şi înarmarea maselor
evreieşti, elemente ostile şi tulburente locale, prin agenţi comunişti
infiltraţi pe tot teritoriul cedat odată cu înaintarea unităţilor
motomecanizate şi debarcarea paraşutiştilor.
Aceştia au format bande de terorişti, dedându-se
la acte de sabotare şi teroare, împiedicând evacuările, executând arestări şi
sechestrând şefi de autorităţi, insultând şi molestând ofiţeri, subofiţeri şi
soldaţi, degradând reţeaua de comunicaţii şi transmisiuni şi dezarmând
autorităţile române locale pentru menţinerea ordinii.
Toate aceste acte erau executate cu
sprijinul în încurajarea trupelor sovietice infiltrate.
c) Dezarmarea unităţilor române izolate de
către trupele sovietice regulate
Dat fiind că unităţile motomecanizate şi
paraşutiştii sovietici s-au infiltrat în spatele trupelor române şi au ocupat
diferite localităţi şi noduri vitale de comunicaţie, blocând gările şi oprind
plecarea trenurilor, transporturile nu au putut fi dirijate la timp conform
planurilor de evacuare.
Profitând de această situaţie critică,
trupele sovietice motomecanizate sub comandă au înconjurat formaţiunile mici
române şi sub ameninţarea mitralierelor de pe tancuri şi autoblindate, le-au
dezarmat, le-au luat mijloacele de transport, au arestat şi degradat ofiţerii
şi subofiţerii, punându-le astfel în imposibilitate de a-şi continua evacuarea.
În continuarea operei de terorizare a
acestor unităţi, trupele sovietice au obligat, sub ameninţare, pe ofiţerii şi
soldaţii români să strângă armamentul rezultat din dezarmare şi să-l depoziteze
în locurile fixate de ei.
După aceasta, trupa a fost lăsată la voia
întâmplării, soldaţii basarabeni fiind obligaţi să plece în localităţile de
origine cu rechiziţiile (animale, cai, căruţe), soldaţii din Vechiul Regat
lăsaţi fără comandanţi, hrană şi mijloace de transport, iar ofiţerii expuşi –
mai întâi – batjocoririi publice, apoi încarceraţi.
d) Desfăşurarea unei intense propagande de
denigrare a Armatei şi autorităţilor române, de falsificare a situaţiei
politice din România şi de proslăvire a regimului comunist din Uniunea
Sovietică.
Pentru aceasta, agenţii comunişti, plasaţi
dinainte în Basarabia şi Bucovina de Nord, precum şi cei veniţi odată cu
primele trupe de infiltraţie, au făcut aprecieri jignitoare şi de ponegrire a
Armatei Române şi a Comandamentului său, au criticat vehement şi cu ostilitate
activitatea desfăşurată de autorităţile române, căutând să dovedească
incapacitatea şi lipsa de gospodărie a conducătorilor şi starea de mizerie a
populaţiei în comparaţie cu situaţia din URSS.
Totodată, agenţii sovietici au afirmat că
în România este o mare sărăcie, că a izbucnit revoluţia, că Ungaria şi Bulgaria
au declarat război României ocupând Transilvania şi Dobrogea şi că trupele
germane au ocupat Bucureştii pentru a restabili ordinea.
În acelaşi timp, agenţii au căutat să
descrie regimul de liberate şi prosperitate din Uniunea Sovietică, promiţând
basarabenilor şi bucovinenilor acelaşi regim de bunăstare.
Toate acestea au avut de scop, pe de o
parte să inducă în eroare populaţia, înşelându-i buna credinţă, ascunzând
contrastele dintre viaţa din teritoriile cedate şi cea din URSS şi pe de altă
parte să provoace un spirit de ostilitate faţă de România. Scopul principal –
însă – era să determine pe cei care voiau să se repatrieze de a renunţa la
această idee.
COMPORTAREA
SOVIETELOR DUPĂ RETRAGEREA ARMATEI ŞI AUTORITĂŢILOR ROMÂNE
Comportarea
faţă de ofiţerii arestaţi
În general, arestările ofiţerilor români
s-au făcut numai pentru şicanarea, molestarea şi batjocorirea lor, fără motive
juridice întemeiate. Acest lucru se constată din declaraţiile ofiţerilor
repatriaţi, în care sunt expuse – în general – următoarele motive invocate de
organele sovietice cu ocazia arestării lor:
a) Primul motiv şi cel mai grav pentru
organele sovietice, invocat împotriva celor arestaţi, este faptul că erau
ofiţeri români şi educaţi – deci – împotriva URSS şi regimului de acolo;
b) Al doilea motiv, tot atât de grav, este
faptul că au făcut educaţia soldaţilor de sub comandă în spirit anticomunist şi
antisovietic;
c) Al treilea motiv este faptul că
ofiţerii români au tolerat maltratarea soldaţilor basarabeni de sub comandă;
d) Al patrulea motiv este că au executat
ordinele guvernului român de a face lucrări şi a se pregăti pentru un eventual
război împotriva URSS;
e) Al cincilea motiv, este faptul că
ofiţerii români au făcut propagandă antisovietică printre soldaţi şi populaţia
civilă;
f) Al şaselea motiv constă în faptul că
ofiţerii au făcut şi ordonat rechiziţii de la populaţia basarabeană şi
bucovineană;
g) În sfârşit, al şaptelea motiv este
bănuiala că au făcut spionaj în favoarea României.
Interogatoriile şi cercetările ofiţerilor
se făceau sub continui ameninţări (împuşcare, deportare în Siberia), insulte,
ofense şi înjurături. Unii ofiţeri în stare de arest au fost chiar şi loviţi.
În general, toţi ofiţerii erau forţaţi –
sub ameninţări să semneze declaraţii, al
căror conţinut – ticluit de organele anchetatoare – nu era cunoscut, deoarece
declaraţiile erau redactate în limba rusă şi nu aveau interpret oficial
recunoscut de ambele părţi. De asemenea, erau obligaţi – sub ameninţări şi
insulte – să recunoască depoziţiile false făcute de indivizi puşi de către
organele anchetatoare.
Ofiţerilor li se propuneau – sub
ameninţări, presiuni şi maltratări morale – să dea informaţii asupra
organizării, dotării şi comandamentului armatei române. Au fost obligaţi să
declare domiciliile lor şi rudelor lor din România.
Totodată, majoritatea ofiţerilor au fost
obligaţi să dea [o] declaraţie – pe cuvânt de onoare – că vor servi statul
sovietic, dând informaţii asupra intenţiilor probabile ale Germaniei faţă de
URSS şi că nu vor spune nimănui tratamentul la care au fost supuşi în timpul
arestării şi anchetării.
De asemenea, unor ofiţeri români li s-a
propus să rămână în serviciul armatei sovietice cu aceleaşi grade sau altele
mai superioare.
Tratamentul în timpul deţinerii
Toţi ofiţerii au fost încarceraţi la
un loc cu criminalii şi infractorii de
rând, fiind puşi să spele podelele, să care hârdaiele cu materii fecale şi să
cureţe closetele cu mâinile.
Erau cazaţi câte 16 – 18 persoane în
celule de 4,50 x 1,80 x 4 metri, care în mod normal nu puteau adăposti decât
trei delicvenţi. Dormeau pe pardoseală de ciment, fără nici un fel de
cazarmament, din care cauză ofiţerii erau nevoiţi să-şi aştearnă hainele pe
jos.
Hrana era mai mult decât insuportabilă şi
preparată în condiţii infecte, constând în general dintr-o apă fiartă, murdară,
în cele mai multe cazuri fără zahăr, căreia i se zicea ceai, circa 400 grame
pâine neagră şi rău preparată pe zi, supe de arpacaş sau hrişcă, fără grăsimi
şi, uneori, ciorbă de varză şi sfeclă furajeră sau supă de macaroane. Seara,
hrana consta din acelaşi ceai sau apa de la macaroane. Masa se servea la ore
nepotrivite, uneori ceaiul la ora 12, prânzul pe la ora 16 sau 18, iar masa de seară
pe la ora 23 – 24 sau la mic interval după masa de prânz.
Vesela consta exclusiv dintr-o strachină
de lut şi o lingură de lemn, în care se servea atât masa cât şi ceaiul şi apa.
Ofiţerii nu erau scoşi din celule decât
pentru cercetări – numai noaptea – şi la closet de două ori pe zi – la ora 4 şi
18 – restul timpului fiind petrecut în aceste celule suprapopulate, cu miros
pestilenţial, pline de ploşniţe şi paraziţi şi într-o temperatură aproape
insuportabilă, unde mai erau nevoiţi să-şi facă nevoile în hârdău.
Ofiţerilor nu li s-a permis să aibă sau
să-şi procure rufărie, săpun şi cele mai elementare lucruri şi materiale pentru
higiena corporală. Baia se făcea o dată la 20 de zile, într-un timp foarte
limitat, cu care ocazie îşi spălau şi cămaşa de pe ei. De asemenea, nu li se
permitea să aibă obiecte de bărbierit, fiind tunşi şi bărbieriţi cu maşina de
tuns.
Din cauza promiscuităţii în care se aflau,
la un loc cu indivizi de pe cea din urmă treaptă a societăţii şi din cauza
lipsei de îngrijire igienică, toţi s-au umplut de paraziţi, unii
îmbolnăvindu-se fie că dormeau pe jos, fie din cauza hranei şi necurăţeniei.
Asistenţa medicală era inexistentă, lipsind atât medicii cât şi medicamentele
strict necesare. Vizita medicală era făcută – o dată la 3-4 zile – de câte două
surori de caritate, absolut nepregătite, iar medicamentele administrate constau
din sare amară, chinină şi tinctură de iod.
Cercetările aveau loc numai noaptea, la
diferite ore, cu scopul de a deranja pe cei din celulă, adăugându-se un supliciu
în plus la cele existente. Paznicii închisorilor şi santinelele aveau o
comportare faţă de ofiţeri mai jignitoare decât faţă de criminalii şi
infractorii de rând, înjurându-i, molestându-i, îmbrâncindu-i, ofensându-i şi
forţându-i să spele podelele, să cureţe closetele cu mâinile şi să care
hârdaiele cu murdării.
Cererile ofiţerilor în legătură cu
procurarea de obiecte de higienă, rufărie şi alimente erau nesocotite şi luate
în derâdere. În timpul arestării, ofiţerilor şi subofiţerilor li s-au luat
toate obiectele de preţ şi bagajele fără a li se da vreo dovadă. Multe din
aceste lucruri au fost restituite la repatriere, însă toate erau devalizate de
către soldaţii sovietici. Ofiţerii – la eliberare – au fost însă obligaţi să
semneze declaraţii că au primit toate lucrurile.
Ofiţerii combatanţi, basarabeni şi
bucovineni, au fost opriţi – fără excepţie – în închisori şi trimişi în
judecată.
*
* *
Prin toate cele arătate mai sus, se
urmărea demoralizarea şi maltratarea morală a ofiţerilor pentru a-i forţa să
recunoască învinuirile făcute de anchetatori, de a da informaţiile cerute şi de
a primi propunerile de a face servicii statului sovietic.
ATITUDINEA
FAŢĂ DE POPULAŢIA CIVILĂ
Faţă de populaţia civilă, atitudinea
autorităţilor sovietice, în special NKVD, era mai mult decât intolerantă.
Foştii funcţionari erau arestaţi şi supuşi aceluiaşi tratament ca şi ofiţerii.
Averile lor au fost confiscate şi lăsaţi pe drumuri fără nici un mijloc de
trai.
Intelectualii români erau, de asemenea,
arestaţi şi duşi în interiorul URSS, mulţi fiind executaţi sub învinuirea şi
bănuiala de a fi ostili regimului sovietic. Toate acestea de mai sus [s-au
produs] numai în urma denunţurilor făcute de evrei şi a informaţiilor culese
anterior de către agenţii sovietici trecuţi clandestin pe teritoriul român.
Ţăranii au fost obligaţi să predea totul
organelor sovietice şi în caz de refuz s-a răspuns cu arestarea, executarea sau
deportarea în interiorul URSS.
Persoanele care doreau să se repatrieze au
fost şicanate, purtate din loc în loc, în scopul de a renunţa la această idee,
bunurile lor mobile şi imobile confiscate şi obligaţi să semneze declaraţii că,
după sosirea în România, vor activa în favoarea serviciului de spionaj
sovietic, părinţii lor fiind opriţi ca ostatici. Multora li se propunea să
rămână pe loc, promiţându-li-se funcţii înalte în administraţia sovietică.
Foştii parlamentari români – în special
cei care făcuseră parte din Sfatul Ţării şi Frontul Renaşterii Naţionale – au
fost arestaţi şi trimişi în judecată sub învinuirea de trădare şi pactizare cu
autorităţile române.
Prigoana cea mai mare – însă – a fost
întreprinsă, mai ales, împotriva legionarilor români (Garda de Fier), unii
fiind împiedicaţi să se repatrieze, iar alţii arestaţi şi supuşi la suplicii
aproape inchizitoriale. De asemenea, foştii ofiţeri şi subofiţeri din armata
albă au fost până la unul executaţi fără nici un fel de judecată.
Mulţi foşti funcţionari români, care nu au
fost arestaţi în primele zile după desăvârşirea ocupaţiei, au fost obligaţi să
continue serviciul, iar cei care au refuzat, au fost arestaţi şi trimişi în
judecată sub învinuirea de sabotaj.
Bisericile au fost închise, preoţii
batjocoriţi de evrei, unii arestaţi şi obligaţi să presteze alte servicii decât
cel religios. Numai datorită intervenţiei populaţiei bisericile au fost
redeschise, însă cei care le frecventau erau suspectaţi. Unele biserici au fost
– însă – transformate în cantine sau sedii de Înalte Comandamente Militare.
La repatriere, autorităţile sovietice au
oprit atât ofiţerilor cât şi populaţiei civile banii şi obiectele de preţ,
lăsându-li-se numai câte 1.000 – 2.000 lei, pentru restul dându-li-se câte o
dovadă în care se arată că sumele oprite constituiau o contrabandă de valută.
Comiţând
aceste acte reprobabile, autorităţile sovietice urmăreau trei scopuri bine
distincte:
a) În primul rând, se căuta determinarea
populaţiei civile de a renunţa la ideea de repatriere, pentru că acest lucru ar
fi aruncat o lumină urâtă asupra regimului sovietic;
b) În al doilea rând, prin teroarea
dezlănţuită de organele Gugobez se urmărea ca cei repatriaţi să acţioneze în
favoarea serviciului de spionaj sovietic, acesta interesându-se de situaţia
armatei române şi de planurile probabile ale Germaniei faţă de URSS;
c) În al treilea rând, autorităţile
sovietice căutau să determine populaţia civilă de a se transforma în agenţi de
propagandă comunistă, în vederea întăririi cât mai urgente a regimului comunist
în teritoriile cedate.
CAZURI
CONCRETE
de
atrocităţi, arestări, jafuri şi omoruri comise de trupele sovietice şi bandele
evreo-comuniste
Imediat după intrarea trupelor sovietice
în Basarabia şi Bucovina de Nord, bande înarmate compuse din evrei şi
comunişti, au pornit prigoana împotriva funcţionarilor, magistraţilor şi
agenţilor de poliţie români, maltratându-i şi devalizându-le locuinţele. Cei
care încercau să se opună erau bătuţi şi chiar executaţi de aceste bande.
Astfel:
Anenii
Noi, judeţul Tighina
– În ziua de 28 iunie 1940 trupele
sovietice au capturat o coloană de chesoane cu muniţii, sub comanda căpitanului
Vioreanu Eugen din Regimentul 5 Artilerie – Tecuci;
– De asemenea, trupele sovietice au mai
arestat pe maiorul Nicolau, din Regimentul 24 Dorobanţi – Tecuci.
Bălţi
– În ziua de 28 Iunie 1940 bandele
comuniste, conduse de ofiţeri şi soldaţi sovietici, au somat pe ofiţerii şi soldaţii
români din trenurile de evacuare să depună armele şi să rămână în Basarabia.
Soldaţii barasabeni au fost opriţi cu forţa să se evacueze:
– În aceeaşi zi, trupele motomecanizate
sovietice au intrat în Bălţi;
– În ziua de 29 Iunie 1940 trupele sovietice
au depăşit coloanele române în retragere, iar aviaţia sovietică urmărea
unităţile române, forţându-le retragerea;
– Un grup de comunişti au cerut să se
predea oraşul;
– În ziua de 31 Iunie 1940, fostul
sublocotenent A. Kaciarovski, din armata rusă albă, a fost arestat şi executat
fără nici un fel de judecată.
Basarabeasca
(Gara)
– În zilele de 29 şi 30 Iunie 1940,
unităţi din regimentele 28 Dorobanţi, 3 Vânători, 24 Infanterie şi 52
Infanterie, precum şi din Detaşamentul 21 Săpători au fost dezarmate de către
trupele sovietice, după ce – în prealabil – au fost înconjurate de unităţi
blindate sovietice şi ameninţate cu mitralierele. Cu această ocazie, au fost
arestaţi toţi ofiţerii şi subofiţerii cărora, în faţa populaţiei, li s-au rupt
epoleţii şi însemnele gradelor, precum şi decoraţiile, de către soldaţii
sovietici. Tuturor li s-au devalizat bagajele de către soldaţii sovietici şi
populaţie.
Trupa, împreună cu toţi ofiţerii, au fost
apoi obligaţi să adune şi să depoziteze pe rampa gării armamentul şi
materialele părăsite, sub ameninţarea trupelor sovietice.
Ofiţerii superiori, căpitanii şi unii
ofiţeri interiori au fost arestaţi şi transportaţi la Chişinău, pe motiv că vor
fi repatriaţi, iar trupa fiind lăsată liberă fără comandanţi şi hrană. Soldaţii
basarabeni au fost trimişi în localităţile de origine, [iar] ceilalţi obligaţi
să plece pe jos spre frontieră.
Dintre
ofiţerii menţinuţi arestaţi, cunoscuţi până în prezent, sunt următorii:
– Colonel Burducea Dumitru – Regimentul 28
Dorobanţi;
– Locotenent-colonel Oarză Gheorghe –
Regimentul 28 Dorobanţi;
– Maior Epureanu Gheorghe – Regimentul 28
Dorobanţi;
– Maior Focşan Hanibal – Regimentul 28
Dorobanţi;
– Căpitan Bălan Ilie – Regimentul 28
Dorobanţi;
– Căpitan Pânzaru Ion – Regimentul 28
Dorobanţi;
– Sublocotenent în rezervă Olăreanu Silviu
– Regimentul 28 Dorobanţi;
– Plutonier în rezervă Popescu I. Radu –
Regimentul 28 Dorobanţi;
– Locotenent-colonel Langa Ion –
Regimentul 3 Vânători;
– Locotenent-colonel Făgărăşanu Constantin
– Regimentul 3 Vânători;
– Locotenent-colonel Ilieş Gh. Ion –
Regimentul 3 Vânători;
– Maior Stoenescu Constantin – Regimentul
3 Vânători;
– Maior Landhauer Hubert – Regimentul 3
Vânători;
– Preot maior Buruiană Teodor – Regimentul
3 Vânători;
– Căpitan Mihai Vasile – Regimentul 3
Vânători;
– Căpitan Valter Jean – Regimentul 3
Vânători;
– Căpitan Ţane C. Petru – Regimentul 3
Vânători;
– Căpitan în rezervă Dincă Ion –
Regimentul 3 Vânători;
– Căpitan Damian D. Cristea – Regimentul 3
Vânători;
– Căpitan Grosu Constantin – Regimentul 3
Vânători;
– Căpitan Voinea Ion –
Sursa: MARIAN ILIE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu