Și ca să vedeți că sunt cărți de valoare
iată ce scria domnul profesor universitar de Pedagogie Emil Păun despre
„Psihologia și pedagogia poporului român : „
DL PROFESOR UNIV. DR EMIL PĂUN DESPRE
„PSIHOLOGIA ȘI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÂN”
Cartea pe care o lansezi astăzi,
"Psihologia si pedagogia poporului roman", constituie una dintre
lucrările reper referitoare la identitatea poporului nostru, supusa mereu unor
contaminări si presiuni care sunt pe cale sa o destructureze. Intr-o perioada
frământata, când valorile, certitudinile valorice au intrat intr-un proces de
anomie, lucrarea ta, in fapt întreaga ta opera reprezintă si întruchipează
speranța ca acest popor poate fi salvat, intre altele, prin educație. Conceptul
de „educație totala" m-a trimis cu
gândul la importante concepte formulate de-a lungul timpului: grecescul
"kalokagathia", "educația negativa" a lui J. J. Rousseau si
altele. Citind cărțile tale, constat, intre altele, intenția ta, neexprimata
explicit, de a realiza o perspectiva pansofică (ca si Comenius) asupra lumii
actuale si asupra educației ca modalitate de a schimba lucrurile, de a
revaloriza sursele majore ale identității noastre etnoculturale. Intr-un fel,
cărțile tale (si cea lansata astăzi) constituie si o reacție necesara la
tăvălugul globalizării culturale si identitare. In multe privințe, opiniile
noastre se întâlnesc. Intr-un studiu referitor la fenomenele identitare in
societatea contemporană (publicat cu 10 ani in urma) afirmam;"Globalizarea
culturala, așa cum se manifesta in prezent, ia forma unui "imperialism sau
capitalism cultural" si, de aceea, se impune o regândire profunda a
acestei evoluții care afectează, in mod evident, identitatea culturala
individuala si colectiva". Cu cat mai multe voci in aceasta direcție cu
atât mai bine. Iar tu, prin lucrările tale, ești una dintre vocile cele mai
puternice.
Cu bucuria profesorului care este mândru
de realizările remarcabile ale fostului sau student, te felicit si-ti urez
sănătate pentru a-ti duce la capăt proiectele. Prof.univ.dr. Emil Păun Universitatea din
București 18. 11.2015”
Am pus acest text ca să vă convingeți că
lucrurile, cărțile mele sunt profunde și serioase. Ei bine, domnilor profesori,
noi, poporul daco-român, am avut destinul tragic și dureros, de victimă a
istorie (în primul rând poporul român a fost victima lui însuși, și apoi a
altora) datorită acestor patologii și complexe studiate în cele trei cărți ale
noastre. Aceste patologii sunt : individualita, egoplasmul, axiofagia, atomita,
inteligența negativă, politicianismul (forma de manifestare a egoplasmului,
cancerul egoului), nuelita, verbalita. Patologiile psihologiei poporului sunt defecte
psiho-morale și educaționale generalizate la o mare parte din societatea
românească, având o profunzime genetico-istorică și care se manifestă cu o
intensitate și insistență peste medie.
Ce este individualita ? Ființa românului este mai mult o ființă
individuală decât ființă colectivă. Dacă am privi, dacă am vedea poporul român
ca pe un organism, noi, indivizii care îl formăm, suntem celulele sale. Ei
bine, viața interioară și socială a celulei care este individul român este
foarte mult centrată pe sine, pe nevoile și interesele ei și nu pe relația ei
cu Organismul din care face parte. În viață ea își urmărește în primul rând
binele ei, interesele ei, pentru că viața ei este concentrată asupra persoanei
ei. Importantă este ea nu organismul din care face parte, pe care ar trebui să
îl slujească. (Iar organismul la rândul lui trebuie să își slujească celulele,
pentru că numai funcționând această relație biunivocă Organismul social,
poporul, poate să ființeze și să lucreze)
Egoul Individului român are tendința „de a se umfla”, de a fi mare, de a
fi important. De aceea, pentru că este centrat pe ea, pe sine, celula care este
individul român se „îndepărtează” de organism, toată importanța se concentrează asupra ei.
„Rupându-se” de popor ea are tendința exagerată (patologică) de a
”crește”, de a fi mare. Aceasta peste o limită medie, normală, peste normalitatea psihologică. Această Patologie,
„a umflării” peste măsură a egoului am denumit-o noi Egoplasm, cancerul
egoului. Egoplamsul împinge din interior, din subconștientul ei colectiv, din
codul ei genetic ființă să fie ”mare”. Și cum poate fi mare ? Se dă mare, este
mândră, se laudă, este narcisistă, intră în politică pentru a ajunge mare, vrea
să acceadă cât mai sus pe scara socială. Și o face, dar pe căi necinstite. Și
ca să intre în politică și să ajungă cât mai sus se înscrie în partid, minte,
se laudă cu meritele sale, se grozăvește că face și drege (demagogia), dă din
coate, este tupeistă, nu are rușine, bun simț, trece peste cadavre, și se rupe
astfel de realitate.
Este bolnavă de setea de putere. Setea de putere a individului român nu
este altceva decât manifestarea patologiei individualitei și a egoplasmului.
Această patologie la noi la români este veche, s-a manifestat tot timpul intens
și se numește, de două veacuri încoace, politicianism. Iar apoi ajunsă într-un
post sus celula noastră bolnavă de
individualită și de egopalsm, are
grijă mai mult de ea, de importanța și de mărirea ei, își urmărește în primul
rând interesele ei. Este preocupată să parvină, este lacomă, fură, adună capital politic și bancar, este coruptă și
cultivă corupția. Își bagă toate rudele în posturi cheie. De interesele țării
nici nu-i pasă. De aceea oamenii politici în perioada lui Eminescu, și apoi din
toate perioadele, se manifestau așa, pentru că erau și sunt bolnavi de
individualistă și de egoplasm.
De aceea s-a spus la noi că politica este o curvă. Nu politica este o
curvă, ci politicienii, care fiind bolnavi grav de setea de putere în drumul
lor către putere nu au conștiință, nu au rușine, nu au bun simț, trădează
interesul național pentru interesele lor egoiste, de hiene care nu se mai
satură. Așa cum precizăm în cărțile noastre unde aceste lucruri sunt analizate
în detaliu individualita și egoplasmul, care comunică între ele formând un
vector unitar, se determină una pe alta, lucrează împreună, iau diferite forme
de manifestare în viața de toate zilele. De exemplu, lăcomia, setea de
înavuțire, parvenirea, ludăroșenia, corupția. Cu alte cuvinte indivizii bolnavi
de aceste patologii devin victimele lor, sunt târâiți și împinși de la spate de
ele. Se manifestă așa cum le dictează de acolo din străfundul ființei lor.
(Bineînțeles că ei nu sunt conștienți de lucrul acesta) Mânați de setea de putere ei intră în
partidele politice, ca să ajungă la Putere. Băsescu, Udrea, Câțu, Dăcilă, de
fapt toi care au intrat în politică și au ajuns pe nivele înalte au fost
victimele egoplasmului lor și al intereselor lor de șacali. Toți vor să intre
în partidele politice pentru că acesta sunt poarta și scara prin care se poate
accede la putere, sunt tribuna,
instituția care îi propulsează pe treptele sociale în sus.
Dar partidele politice sunt și un fel de capcană-școală. Și funcționează
ca o capcană școală. O dată intrat în partid, intri într-o „haită”, ca să urci
trebuie să înveți să minți și mai mult, să fii și mai imoral, să fii și mai
cinic și mai tupeist, și mai fără conștiință. Să calci pe cadavrele celor care
îți stau în cale. Iată că vedem, așadar, partidul politic ca pe o școală care
îi pervertește pe oameni, îi „perfecționează” în a fi și mai hoți, și mai
mincinoși și corupți, și mai cinci. De aceea partidele politice la noi,
începând cu cea de-a doua jumătate a secolului XIX au fost „școli”, medii
imorale care i-au învățat pe politicieni să fie hoți, mincinoși, corupți, fără
conștiință, lipsiți de patriotism. Și de aceea partidele politice la noi
(împreună cu politicienii) au făcut ca după fiecare etapă Statul român, România
să eșueze de fiecare dată. Ascultați-l pe dl profesor Gică Manole și vă
convingeți. La sfârșitul domniei lui Carol I, Staul român și România erau un
stat și o Țară eșuate. Nu credeți ? Dar ce înseamnă răscoala țăranilor din
1907, ce înseamnă faptul că nu existau școli în satele românești, ce înseamnă
faptul că soldații români în Primul război mondial au luptat în saboți, că nu
existau bocanci ? Că au luptat cu arme
din Războiu de independență ? Că au fost cazuri când morții ca să fie îngropați
erau dezbrăcați, ca hainele lor să fie date după aceea altor soldați, că nu
aveau haine ?
La sfârșitul primului război mondial prin jertfa lor țăranii români au făcut România Mare, pe care au
dat-o politicienilor, să o administreze ei. Ca s-o dezvolte. Și ce au făcut
politicienii și partidele interbelice ? Au făcut România Mare praf. Încă o dată
la sfârșitul perioadei interbelice avem un Stat român eșuat și o Țară eșuată.
Perioada comunistă s-a terminat cu un eșec. Acum în perioada postcomunistă avem
din nou un Stat eșuat și o Țară eșuată. Știți cine a stat la baza eșecului
partidelor politice la noi, a statului român și a României de fiecare dată ?
Patologiile acestea numite individualita și egoplasmul, care au acționat din interior nostru. Din subconștientul
nostru și din formația noastră morală.
Ne mirăm azi că tot ce a spus Eminescu despre politicienii și clasa
politică a vremii lui vedem astăzi la politicienii noștri. Păi da, pentru că
factorii, cauzele care i-au produs pe politicienii din cea de-a doua jumătate a
secolului XIX, adică patologiile psihice de care am vorbit care vin din istoria
și din subconștientul nostru, și aceste școli care-i dezumanizează pe
politicieni, îi fac să fie demagogi, hoți, lichele politicianiste, oameni lipsiți
de conștiință și de patriotism, numite partide politice, au rămas aceleași.
Politicienii corupți, și mai toți au fost și sunt corupți, din perioada
interbelică, din perioada comunistă și postcomunistă sunt victimele acestor doi
factori, sistemul de patologii psihice al poporului român și partidele
politice. Aceste școli negative care îi preiau și îi formează hoți și demagogi,
corupți, ticăloși, oameni bolnavi pe politicieni.
Foarte bună argumentați dumneavoastră, domnule Ștefan, zice dl
Președinte al Academie. Chiar mă gândesc că istoria poporului român poate fi
înțeleasă mai bine dacă o privim prin ochii psihologului, așa cum faceți în
cărțile dumneavoastră. În momentul acesta pe ușă a intrat dl Președinte al
României, Klaus Iohannis.
A, tocmai a venit și dl Președinte al României, spun eu. Sunteți
binevenit, dle Președinte, vă rog să luați loc lângă mine. Domnule chelner
aduceți vă rog cafeaua aceea mare comandată pentru domnul Iohannis.
Sunteți foarte uimiți, domnule profesor Pop și Manolescu, dar v-am spus
că l-am invitat la discuția noastră și pe dl Președinte al României. Așa,
dați-vă mâna. Vă cunoașteți, nu mai e nevoie să fac prezentările.
Mulțumesc de invitație, domnule Dumitrescu. N-am fost la schi în
Austria, vin de la samitul de la Madrid. Însă sunt foarte interesat de
ideile și de discuția dumneavoastră. Să
știți că am lecturat, sau mai bine zis, soția mea a lecturat Cartea
dumneavoastră cu Teorie Reformei învățământului. Foarte interesantă teorie.
Am două cărți cu Reforma Învățământului, stimate domnule Președinte
Iohannis, una se cheamă „O nouă Teorie despre Reforma învățământului”, iar cea
dea doua se numește „Știința Reformei Sistemelor socio-economice naționale și a
subsistemelor lor”. Asta înseamnă că pentru prima dată în Istoria
învățământului, în general în Istorie Științei, a fost fundamentată o nouă
Știință în aria Științelor socio-umane, „Știința reformei autentice”. Pentru că
până acum toate așa zisele reforme care s-au făcut în Învățământul românesc, după
1989, au fost pseudo-reforme și antireforme. În nici un caz reforme adevărate.
Este și cazul reformei pe care zice că a făcut-o și o face dl ministru al
Învățământului Sorin Câmpeanu. Dar despre asta aș vrea să discutăm mai încolo.
6
Bine, dar ce ai vrut să demonstrezi cu asta, dragă Ștefan Dumitrescu, de
ne-ai descris această viziune despre
sistemul de patologii care stau la baza comportamentului poporului român, a
eșecului poporului român și a Instituțiilor sale în istorie ? întreabă dl
profesor Manolescu.
Merg puțin mai departe, domnilor profesori, că acum suntem toți de la masa aceasta profesori. Spuneam că
individualita și egoplasmul sunt patologii ale psihologiei poporului român care
ne afectează pe noi, românii, într-o mare măsură. Egoplasmul este patologia
care îi face pe români, cum spuneam, să se înscrie în partide, fiind bolnavi de
setea de putere. Toată clasa politică la noi, de la Cuza încoace, a fost și
este bolnavă de setea de putere. Individului român îi place să se dea mare, să
știe el că este mare, atunci trăiește el starea de bine. Este în el tendința
asta subconștientă de a se da mare și de a face orice ca să fie mare. Pentru
aceasta minte, se laudă, este fudul, mândru, fură ca să ajungă bogat, este
lacom după funcții și după bani, corupe și este coruptibil. Vedem
comportamentul inconștient, nerușinat al politicienilor care sunt victimele
setei de putere.
Dar când individul român întâlnește unul mai deștept, mai frumos, mai
bogat, mai valoros decât el își dă seama, mintea și subconștientul lui
realizează că el nu e așa mare, cum credea. Ba e chiar mic. Trăiește
constatarea aceasta ca o neliniște și suferință. Și atunci subconștientul lui
reacționează, se revoltă, căutând să-l desființeze în plan mental pe Individul
superior. Așa se naște invidia, aceasta este invidia. Care în vița de toate
zilele capătă diferite forme, cum ar fi bârfa, îl reclami pe celălalt, îl
urăști, cauți să îi faci rău, să îl distrugi. În plan mental subconștientul
dorește să îl elimine pe cel superior,
să scape de el ca să revină la starea de dinainte când el „știa” că este mare.
Și această invidie la noi la români atinge un nivel înalt. Cum spunea un coleg
de facultate ungur : „dragă Ștefan, la voi la români bârfa și invidia sunt
sporturi naționale”.
Patologia aceasta am denumit-o
eu în cărțile mele, stimați domni,
Axiofagie. Suntem un popor axiofag, ne urâm valorile, așa se explică de
ce noi, românii, și cu cât urcăm pe scara socială mai sus, în nivelele
superioare, al academicienilor, scriitorilor, medicilor, oamenilor de
știință, invidia, nevoia și dorința de a-l elimina pe cel mai
bun, este din ce în ce mai mare. Spre deosebire de evrei, care reacționează
invers decât noi în fața valorilor. Ei
le ajută să se realizeze, le sprijină. Le cultivă, le mediatizează, pentru că
după aceea știu că și ei vor fi ajutați, poporul evreu se va bucura de
realizările Creatorilor lor. Așa se explică de ce evreii se ajută între ei, iar
noi, românii ne mâncăm între noi, și ne comportăm după proverbul : „Dă, Doamne,
să moara capra vecinului”.
Individualita, egoplasmul și axiofagie fac ca
noi, indivizii români, să nu ne unim, să ne dezbinăm între noi. Asta adus la
faptul că nu suntem o societatea unită, monolitică, ci suntem o societate
dezbinată. O populație. Patologia aceasta am numit-o Atomita. Suntem un popor
bolnav de atomită.
Așa cum știm, Egoplasmul este patologia care ne împinge să ne dăm mari,
să ajungem mari, iar pentru aceasta dăm din coate, folosim mijloace imorale ca
să ajungem cât mai sus. Dar ca să ajungem mari, să urcăm pe scara socială, cum
mintea nu ne duce să realizăm lucrul acesta în mod cinstit, prin muncă, avem în Mintea noastră un Tip de Inteligență,
pe care am numit-o Inteligența negativă. Această inteligență negativă ne
împinge la „rău” și ne luminează mintea să găsim și să folosim mijloace și
metode necinstite, inumane ca să parvenim.
Ce facem ? Mințim, cum fac politicienii, au promis că fac mii de km de
autostrăzi, locuri de muncă, suntem vicleni, demagogi, lipsiți de caracter. Când
ne găsim în fața unuia mai mare ne plecăm în fața lui, îl pupăm în bot ca să-i păpăm tot, capul
aplecat sabia nu-l taie. Ne dăm mereu după cel mai mare și ne folosim de
semenii noștri aflați într-o poziție care ne ajută să ne realizăm scopul și ne
adunăm și ne organizăm în mafii…
Când am fost cu turcii, am plecat capul, am plătit tribut, în 1941 ne-am
dat cu nemții, apoi ne-am întors, ne-am dat cu rușii. După 1989 ne-am dat cu
americanii, am intrat în Uniunea Europeană, și am fost jefuiți exact cum ne-au
jefuit rușii după 1944. Această patologie a psihologiei poporului român, lipsa
de caracter, care ne face să nu avem o personalitate verticală, și ne determină
să ne plecăm în fața celui mai tare, să ne dăm ca nuiaua după vânt, am numit-o
noi Nuelita. Lipsa de consistență și de caracter a personalității umane a
românului.
Cât am fost sub comuniști ne înghesuiam să ne înscriem în partid, la
ședințe mințeam ca „să dăm bine” și să avansăm. Acum în capitalism „lăcomia”
determinată de egoplasm, împreună cu individualita și cu inteligența negativă
ne-au „împins” să ne furăm economia, ca
să ne îmbogățim. Dar cum ? Individual sau în haită, în grupuri de interese,
adică în grupuri mafiote. Subconștientul nostru produce Egoplasmul,
Individualita și Inteligența negativă și le cultivă, le dezvoltă, cu cât suntem
mai sus pe scara socială, pentru că așa ne este bine ca indivizi umani. Ne este
bine pentru că așa ne indică egoplasmul nostru.
Așa se face, Doamne Dumnezeule, că societatea românească este o
„civilizație bazată pe șmecherie, pe individualism, pe egoplasm”. Iar clasa
politică românească, perfecționată la Școala imorală și bolnavă,
antieducațională a partidelor politice, este cu mult mai bolnavă decât stratul
de jos al societății, care este și el bolnav. Așa se explică de ce am avut și
avem această clasă politică bolnavă psihic, sociopată, de o ticăloșie fără
seamăn, inconștientă și foarte distructivă. Prin clasa politică, de la Cuza
încoace, în realitate, poporul daco-român s-a sinucis continuu. Puțin câte
puțin, încât am eșuat de fiecare dată. La sfârșitul domniei lui Carol I, la
sfârșitul perioadei interbelice, la sfârșitul perioadei comuniste, și acum, în
perioada postcomunistă.
Așa se explică, domnule Președinte Iohannis și domnule Președinte ala
Academiei, de ce suntem un Stat eșuat, o Românie eșuată. Pentru că întreaga
clasă intelectuală, cu lumile ei, lumea teatrului, lumea scriitorilor, a
artiștilor, academică, a universitarilor este o clasă eșuată. Numai o
intelectualitate eșuată, foarte bolnavă putea să dea o clasă politică eșuată,
distructivă, atât de bolnavă psihic și social
Eșecul României, al statului român, este
determinat de eșecul Intelectualității românești, creație a unui mediu imoral,
corupt, bolnavă într-un grad foarte înalt de patologiile despre care vă
vorbesc..
Din cauza acestor potologii, domnilor profesori, a avut poporul român
istoria aceasta de popor victimă. Trădarea la noi la români a fost o dimensiune
permanentă a istorie noastre. Am putea să spunem că trădarea a fost dușmanul
nostru cel mai mare care ne-a distrus continuu. A fost factorul care a făcut să
avem istoria nefericită de popor victimă pe care am avut-o.
Dacă Marele rege Burebista nu ar fi fost trădat, și după el ar fi venit
un rege valoros ca el, poate că regatul Trac s-ar fi închegat și Tracia ar fi
fost astăzi o mare Putere ca Germania, în spațiu carpatic și balcanic. Dacă
Regele Decebal nu ar fi fost trădat de Bicinis (a fost trădat în trei rânduri,
de mai mulți) poate că Decebal reușind să ajungă la dacii din nord și din
Moldova și-ar fi refăcut armata și ar fi reușit să îl respingă pe Traian peste
Dunăre. Și Dacia condusă de regi care ar
fi ținut Dacia unită și ar fi avut, cum era normal, Armată, ar fi respins de fiecare dată popoarele
migratoare care intrau în spațiul Daciei. Și Dacia ar fi continuat să existe și
astăzi și România se numea Dacia. Iar viața strămoșilor noștri protoromâni și
români ar fi fost mult mai bună. Și noi, românii, nu am mai fi avut în
subconștientul și în natura, în formația noastră patologiile psihice despre
care vorbesc eu în cărțile mele.
Dar haideți să vedem cine este Factorul care generează trădarea, cum se
naște el în psihologia trădătorului. Să intrăm în mintea trădătorului, a tuturor trădătorilor, să
vedem ce este acolo. În mintea trădătorului vedem setea de putere, egoul
umflat, egoplasmul. Suferința generată de axiofagie că Omul aflat în frunte
este mai mare, mai valoros decât el, iar egoplasmul din el îl împinge să îi ia
locul, să fie el mare. ASTA VREA EGOUL LUI. Egoplasmul, axiofagia și inteigența
sunt patologiile care l-au împins întotdeauna de acolo din subconștient pe
trădător determinându-l să îi ia locul
Conducătorului, care devine victima trădătorului. Asta s-a întâmplat în
mințile și în subconștientul tuturor trădătorilor din istoria noastră. Din
toată istoria speciei umane. Iar faptul că ne-am trădat și ne-am asasinat
Conducătorii, așa cum s-a întâmplat în secolul trecut cu mareșalul Ion
Antonescu și cu Nicolae Ceaușescu, vedeam acum în ce stare ne-a adus ca popor !
Ajuns aici mă refer acum la lumea politicii românești și de aici trecem
la lumea culturii. În lumea politică la noi, la români, trădarea este Legea
supremă după care se conduc sărmanii nenorociți care își zic parlamentari,
miniștri etc. Uitați-vă ce mâncătorie, ce alcătuiri de găști, apoi ce
despărțiri, ce acuzații își aduc, ce execuții au loc în această lume, foarte
bolnavă psihic, moral și educațional. Același lucru se întâmpla, dar la un
nivel mai mic, în lumea teatrului, în lumea literară, în lumea profesorilor
universitari, a academicienilor. Este interesată Academia să promoveze Marile
valori creatoare ale neamului ? Nu ! Este interesată Uniunea scriitorilor să
promoveze oameni ca Thomas Mann, ca Orhan Pamuk, ca Mario Vargas Llosa, ca
sărmanul Ștefan Dumitrescu ? Nu ! Cine,
ce scriitor să accepte că există unul, Ștefan Dumitrescu, da, care a dat o
operă literară de primă mărime la nivel
mondial, pe care să îl promovăm pe piața de carte internațională ?
Pentru că suntem un popor, o lume intelectuală (aici ne referim la lumea
scriitorilor, a teatrului, la lumea universitară, la academicieni) bolnavă de
axiofagie, stimați domni. Care în loc să își promoveze valorile și le
marginalizează și le distruge, și prin aceasta ca popor ne condamnăm la
stagnare și la involuție. Cum Societățile naționale prin valori, prin creațiile
lor progresează și evoluează ; și cum
noi ca popor ne distrugem valorile,
faptul acesta echivalează cu o sinucidere invizibilă și lentă, dar profundă și
eficientă. Acesta este adevărul, suntem un popor suicidal. A spus-o înaintea
noastră domnul Emil Coran.
Dar de unde vin aceste patologii, domnule profesor Ștefan Dumitrescu,
cum s-au născut ele ? Cum de noi ne invidiem și ne distrugem valorile, iar
faptul acesta este evident ? Pentru că marii noștri creatori, Brâncuși, Enescu,
Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, mai nou Matei Vișniec, s-au putut realiza în
afară, pe când dacă ar fi rămas în țară, cazul dumneavoastră, ar fi fost marginalizați.
Sau și mai rău, asasinați așa cum au fost Eminescu și Marin Preda ? Și cum de
noi ne distrugem valorile, iar evreii și le promovează, și din această cauză au
cel mai mare număr de premii Nobel, iar noi nu avem nici unul ? întreabă domnul
profesor Ioan Aurel Pop.
În cărțile mele am răspuns și la această întrebare, iubite domnule
Profesor. De altfel, domnule Președinte al Academiei, am venit personal la
Academie și v-am dăruit cele trei cărți. Este posibil să nu fi avut timp să le
lecturați fiind prea ocupat.
În rezumat este mai greu să explic lucrul acesta. Trebuie neapărat
citite „Psihologia și Pedagogia poporului român”, „Explicarea poporului român”,
„Filozofia destinului românesc”, „Popor român, cunoaște-te pe tine însuți
!”(cărți care sunt tipărite, dar se găsesc publicate și pe Amazon) și atunci
vom avea o viziune mai completă, mai profundă asupra istoriei poporului
daco-român. O să ne înțelegem mai bine pe noi ca neam, ca indivizi umani, o să
ne înțelegem epocile istorice mai bine. O să înțelegem de ce am eșuat noi în
istorie de fiecare dată, pentru că asta s-a întâmplat și de aceea suntem un
popor nenorocit, eșuat. Domnul Președinte Klaus Iohannis a știut bine ce spune
când a zis că Statul române actual este eșuat. De fapte este chiar mai rău,
SUNTEM UN ANTI-STAT, adică un Creier nociv, cancerizat, care își distruge, își
devorează Organismul. Și dacă știm
lucrurile acestea putem să construim o viziune istorică, (un Proiect de salvare
a României, care este scris demult), în care nu vom mai fi victime, așa cum
suntem acum. Și o vor duce și copiii și nepoții noștri mai bine. Și acum să
răspund la întrebarea dumneavoastră, stimate domnule Președinte al Academiei.
Dacă vă aduceți aminte în studiul Sistemului de patologii și de complexe
al poporului român (ăsta ne-a nenorocit pe noi toată istoria și ne nenorocește
și acum. Sistemul acesta a fost cauza, Factorul prim și primordial care stă la
baza nenorocirii noastre ca neam) eu am plecat de la patologia numită
individualita. Daco-românii au avut această însușire negativă a psihologiei
într-o măsură periculos de mare. Peste limită, acest fapt producând la rândul
lui în psihologia indivizilor umani dar și în societatea efecte negative. Care
la rândul lor au produs alte efecte negative. (A se vedea cartea noastră
„Efectologia sau Științe efectelor).
Având această patologie ființa umană este mai mult ființă individuală decât
colectivă. Această deficiență psihologică, patologie, dacii au moștenit-o de la
strămoșii lor traci. Herodot ne spune că tracii sunt cel mai mare neam alături de cel al inzilor. Iată „Neamul tracilor este cel mai numeros,
după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar
înțelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate
neamurile, după socotința mea. Dar acest lucru este cu neputință și niciodată
nu se va înfăptui. De aceea sunt aceștia slabi”.
Dar pentru că au această, patologie, individialita, ei nu comunică între
ei într-o măsură mai mare, individul mai bine rămâne izolat, singur (un fel de
autism social), nu tinde să comunice și să se unească, să formeze grupuri, să
colaboreze la realizarea unui proiect cu semenii săi. Nu are tendința de a
forma grupuri mari și de a lucra în grupuri, de
a se ajuta unul pe altul. Această patologie s-a transmis de la indivizi
întregului trib, întregii societăți. Ea fiind o însușire individuală a devenit
una socială. Și triburile aveau acum această însușire. De aceea triburile trace
s-au războit între ele, și nu s-au unit. Și aici intervine cauza mai profundă a
acestei patologii.
De ce este individul uman, o ființa individuală mai mult, și foarte
puțin o ființă colectivă ? Pentru că acolo în el se crede mare, și așa îi este
lui bine, să fie mai mult o ființă individuală decât colectivă. În momentul în
care ar interacționa cu alți semeni ar vedea că nu mai este mare. Starea lui
psihică ar deveni una de inconfort, de neliniște, și subconștientul lui nu a
accepta asta.
Dar patologia care îi face să se creadă mari, să aibă „egoul umflat”
care îi împiedică pe oameni să se „adune” între ei, să se înțeleagă între ei,
îi împiedică și să se adune sub comanda unui singur cârmuitor. Să accepte să
fie organizați de un conductor și să asculte de ordinele lui. Când am spus că indivizii
umani traci sunt mai mult ființe individuale, bolnave de individualită, nu am
spus că ele erau ființe care nu comunicau deloc una cu alta. Nu !
Ele trăiau în grupuri, dar viața
lor psihică și socială era marcată de acest individualism, și de egoul lor
umflat. Trăiau desigur în grupuri mai mari sau mai mici. În mileniile II, I î.
e.n s-au realizat multe uniuni de
triburi, așa cum a fost cea condusă de
regele Dromichete. Însă din cauza „egoului umflat”, a egoplasmului și a
individualitei aceste Uniuni de triburi
s-au destrămat. Individualita și
egoplamul au determinat tendința comportamentului tracilor către dezbinare.
Dacă nu ar fi avut în codul lor genetic
și în subconștientul lor egoplasmul, individualita, tendința către dezbinare
tracii s-ar fi unit cu mult înainte de Burebista într-un mare regat. Situația
în care nu ar mai fi dispărut din istorie, și probabil astăzi Tracia ar fi
ocupat toată Europa, așa cum Inzii trăiesc în toată peninsula Indiană.
Când în sfârâit regele Burebista a reușit împreună cu Preotul Deceneu
să-i adune pe traci într-un mare regat setea de putere (egoplasmul) a
Căpeteniilor triburilor trace fiind prea mare, și tendința către dezbinare
fiind și ea mare, aceștia l-au asasinat pe Burerbista. Și regatul lui Burebista
s-a năruit. Așadar istoria neamului traco-daco-român începe cu trădarea.
După ce romanii au părăsit Dacia în anul 271, normal era ca dacii să se
fi unit. Să se fi unit și să fi format un Regat condus de un rege, așa cum a
fost Decebal, având o Armată. Iar când popoarele migratoare ar fi intrat în
spațiul Daciei Regele și armata le-ar fi spulberat. În această situație viața,
istoria poporului român, trăind într-un regat, ar fi avut altă linie de
evoluție, ar fi fost mult mai bune.
Nu s-a întâmplat așa pentru că dacii moșteneau patologiile numite de noi
individualita, egoplasmul, axiofagia care au produs dezbinarea Regatului trac
și apoi au dus la dispariția Daciei și a statului dac. În loc să se unească
dacii au preferat să trăiască în sătuce mici prin poienele codrilor, pe malul
râurilor. Nu aveau în ei tendința către Unire, nu le plăcea să trăiască sub
conducerea unui rege. Exact ca tracii. Și ce nenorocire, după moartea regelui
Decebal, Statul dac autentic a dispărut și nu a mai apărut decât peste 1100 de
ani, când Basarab I reușește, după victoria de la Posada, să pună bazele Țării
Românești.
De aceea, domnilor profesori, că suntem cu toții cei de aici profesori,
de aceea istoria noastră a fost și este așa, pentru că avem în codul nostru
genetic dezbinarea și axiofagia. Uitați-vă ce dezbinare există în societatea
românească de după 1990. Uitați-vă cum ne mâncăm noi, scriitorii, între noi,
cum ne atacăm în presă, cum ne bârfim ! Lumea scriitorilor, în general mediul
cultural românesc, nu poate să dea, să propulseze mari valori ca Dostoievski,
ca Einstein, ca Thomas Mann, din cauza acestor patologii ale psihologiei
poporului român, care sunt cele ce produc mediul cultural românesc înveninat.
Ele în loc să-i promoveze, să-i propulseze pe scriitorii de valoare, îi
marginalizează și îi distrug.
Nu avem nevoie de mari scriitori, de mari oameni de știință. Îi ejectăm
imediat. Ați auzit pe cineva spunând că trebuie să oprim tinerii inteligenți,
mințile creatoare în Țară ? Nu, dimpotrivă, îi gonim ! Pentru că avem în codul
nostru genetic aceste patologii, axiofagia, egoplasmul, individualita. Nu
suportăm valorile. În romanul meu „Feodor Mihailovici s-a sinucis la
București”, un mare roman, apărut la editura eLiteratira în anul 1914, este
vorba tocmai despre mediul scriitoricesc bolnav din ultima parte a perioadei comuniste la noi.
Despre lumea literară românească grav bolnavă de individualită, de
egoplasm, de axofagie, de inteligență negativă, de axiofagie, de nuelită, de
verbalită. Aceasta fiind boala care ne
face să ne descărcăm în vorbe, să vorbim
(bârfe, invidii, răutăți) și să nu facem nimic. Să nu fim buni de nimic.
Acesta este adevărul, domnilor profesori, suntem un popor bolnav, care a
dat o intelectualitate bolnavă, care la rândul ei a dat o clasă politică și mai
bolnavă, o clasă de asasini, care își distruge neamul bolnav grav de setea lor
de putere. Este adevărat că Eminescu ne-a arătat limpede cât de ticăloasă este clasa politică
românească din perioada lui, dar cel care
apus punctul pe I și ne-a spus
clar în față că suntem un popor bolnav, condus de o clasă politică jefuitoare
și mai bolnavă, a fost marele poet
Octavian Goga. Iată ce a spus în anul 1916:
„Ţară de secături, ţară minoră, căzută
ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii
ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o
viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Am maimuţărit Occidentul, ne–am spoit
pe repezeală o faţadă, amăgindu–ne că după ea avem aceleaşi rosturi şi noi ca
şi oamenii civilizaţi… Acum faţada a crăpat şi, în urma ei, ni s–a dezvăluit,
dincolo de paravan, cel mai murdar colţ de Orient putred.
Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului,
nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de
meningită morală… Ţara în care un Morţun e ministru de interne, un aşa–zis
Porcu (Al. Constantinescu) stâlp de partid, cu conducători simpli hoţi la
drumul mare, trebuia să ajungă la marginea prăpastiei…”
„Piramida noastră socială e morbidă –
vârful bolnav de sifilis, temelia de pelagră. A trebuit acest cataclism ca să
crape mincinoasa faţadă occidentală, ca să vedem în dosul ei… într-o asemenea
situaţie tragică, cu elementele de-aici, nefiind o ţară de opinie publică sau
de libertate constituţională, nu se aşteaptă nimeni la o schimbare de politică
internă. Guvernul, care în Franţa ar fi căzut din primele zile, şi în Italia ar
fi fost asasinat, e tot atât de sigur la locul lui”.
Asta este, iubiți domni, noi, poporul român,
„boala o avem în suflet, este o epidemie înfricoșătoare de meningită morală”.
„Piramida noastră socială e morbidă – vârful este bolnav de sifilis, temelia de
peleagră”.
Interesant este că eu am dat de acest citat din Jurnalul lui Goga (1916)
după ce scrisesem cele pentru cărți numite mai sus. Goga într-un fel a venit să
îmi confirme adevărurile spuse de mine. În același timp eu am intrat în
profunzimea bolii pe care Goga o numește metaforic, meningită, sifilis,
peleagră. Vârful este bolnav de
meningită și de sifilis, zice Goga.
Adică dumneavoastră, clasa politică, reprezentată aici de dl Președinte
al României, clasa scriitoricească, artistică, reprezentată de dl profesor
Manolescu, și clasa academică și universitară reprezentată de dl I A. Popp,
Președintele Academiei, de colegii mei, domnul
Ilie Bădescu și Gabriel Liiceanu, din Vârful societății, sunteți bolnavi de meningită și de sifilis.
Păi dacă sunteți bolnavi de meningită și de sifilis, stimați domni, cum să
vreți dumneavoastră și să recunoașteți că în România trăiește și scrie unul din
marii scriitori ai lumii ? Lucrul acesta vă produce nelinșate și
suferință. Nu ? Este imposibil să vedeți, să acceptați și să
recunoașteți (să îl promovați nu mai zic) că în România trăiește și este contemporan
cu dumneavoastră unul din marii Scriitori ai lumii.
Aveți dreptate, dragă Ștefan Dumitrescu, zice dl Ilie Bădescu.
Din păcate acesta este adevărul, zice dl Președinte al României. Eu am
recunoscut sincer că România este un stat eșuat. Or dacă vrem să îndreptăm ceva
în țara aceasta, de la acest Adevăr trebuie să pornim.
În același timp,stimați domni profesori, nu putem să nu constatăm cu o
imensă durere că tot ce a spus dl Octavian Goga despre clasa politică, despre
vârful Societății românești, dar și despre temelia ei, este valabil și astăzi.
Vedem cât se poate cutremurați cest adevăr. NU am mai evoluat cu nimic ! Ba, ce
este și mai rău, după 1989, ne-am autodistrus într-un hal inimaginabil, și asta
ne-a pus în situația de a dispărea ca Țară și ca popor.
7
Vă ascult de o oră, domnule profesor Dumitrescu, și vă mărturisesc că
nici nu știu când a trecut timpul, spune domnul Președinte al Academiei. În cazul acesta, domnule profesor Dumitrescu,
înseamnă că Școala românească, dacă ar fi să se regăsească pe sine și să devină
o bună Școală, pentru că acum este într-o stare jalnică, distrusă de toți
incompetenții care s-au perindat la Conducerea Ministerului Educației, ar
trebui să educe în copii trăsăturile inverse acestor patologii.
Sigur că da, Domnul Profesor. Așa este. Însă problema este mult mai
vastă și mai complexă, vedeți, aceste patologii ale psihologiei poporului român
și complexele care la însoțesc, cu care formează un Sistem, toate acționând
împreună în aceiași direcție, în același sens au format de-a lungul istorie, și
formează în continuare această mentalitate păguboasă, contraproductivă a
românilor. Ele și-au pus în mod negativ amprenta supra culturii, a modului de a
simți și gândi al românilor, asupra comportamentului individual și social al
românilor. Ele sunt factorul principal care fac ca Nivelul educațional al
poporului român să fie unul scăzut. De aceea nivelul corupției este atât de
ridicat la noi. De aceea climatul moral și social este bolnav.
Promit să vă propun Ministrul Educației cât mai repede, domnule
Dumitrescu, zice dl Președinte al Românie, Klaus Iohannis. Mă fac că nu aud și
trec mai departe.
Ați văzut, noi nu simțim și nu gândim ca nemții, ca japonezii, care
pentru că au o mentalitate războinică sunt și popoare puternice, bine
organizate, dominatoare. Eu nu zic că nu au și ele slăbiciunile lor, așa cum și
noi, românii, avem mari calități, dar pe care nu știm să le fructificăm. Din
păcate fructificăm însușirile negative, defectele, complexele și patologiile
acestui neam. Toate acestea le tratez în „Psihologia și Pedagogia poporului
român”.
Pe mine mă interesează foarte mult, zice domnul Președinte al României,
Problema Educației, pentru că văd că după ce toți Miniștri Educației au distrus
Educația, nici Legea Educației propusă de mine nu merge. Ba chiar văd că
lucrurile sunt foarte grave în învățământ, și merg din rău în mai rău. Până
acum din păcate am avut la Educație numai miniștri incompetenți.
Problema aceasta vă propun, domnilor profesori, să o discutăm mai
încolo, când o s-o discutăm pe larg domnule Președinte al României. Tot vorbind
mi s-a uscat gura. Aș vrea să bem ceva. Sunteți invitații mei, eu, săracul de
mine, am vorbit mai mult, așa că vă rog să acceptați să comand eu. Domnule chelner, am dori ceva de băut.
Eu aș vrea o limonadă, zice domnule Președinte al Academiei. Nu
obișnuiesc să beau alcool.
Eu vreau un wiski, zice dl Președinte al Românie.
Eu vreau un vin de al nostru roșu, sănătos, spune dl profesor Ilie Bădescu.
Iar eu vreau o votcă cu apă minerală, zice dl Nicole Manolescu.
Eu comand o limonadă.
8
Acum că am înțeles mai bine ce
este cu poporul român în istorie, și de ce este mâncătoria asta în lumea
literară, intervine în discuție domnul profesor Manolescu, aș vrea, domnule
Dumitrescu, să revenim la literatură. Am văzut că aveți o viziune largă asupra
cunoașterii și devenirii poporului român, ca și a explicației de ce am eșuat
mereu în istorie. Din cauza trădării și a blestematelor astea de patololgii
psihice ale poporului român, zici dumneata. Însă eu vrea să mă conving că
sunteți într-adevăr un mare scriitor. Și încă unul de anvergură internațională,
așa cum sunt Thomas Mann și Mario Vargas Llosa, care se pare că sunt scriitorii
tăi cei mai iubiți. Tare mult îmi doresc să fie așa, adică să fiți cu adevărat
un mare scriitor de talie mondială. Să nu trec dincolo fără să îl cunosc pe
acel mare scriitor român, pe care mi-am dorit toată viața să îl descopăr și
iată că am dat chix..
A, nu, domnule profesor, profesor, am mulți scriitori iubiți. Îl iubesc
foarte mult, de exemplu, pe F M Dostoievski, de care mă apropii cel mai mult.
Este personaj principal în romanul meu „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a
sinucis la București”, alături de prietenul nostru Nichita Stănescu.
Spuneți că sunteți unul din marii dramaturgi ai lumii, din primii dramaturgi,
ceea ce pe mină mă ia cu fiori, zice
domnul Manolescu, spuneți-ne ce ați scris și ce au scris, ce au spus alți
oameni de teatru despre opera dumneavoastră dramaturgică. Spre rușinea mea eu
mărturisesc că nu am citit nici o piesă de Ștefan Dumitrescu.
Să precizăm, domnilor profesori, întâi alții au spus că sunt un mare
scriitor, un scriitor de talie internațională, așa cum o să vedeți mai jos, iar
eu, văzând că dumneavoastră mă marginalizați, că vă doare în cot de existența
și de opera mea, vă spun ce au spus ei despre mine. Da, confirm, că sunt unul
din marii scriitori ai lumii.
Vă spun: În anul 1981, pe 4 aprilie, mi s-a citit la Sala Majestic de
către un Colectiv al Teatrului Giulești,
așa se chema pe atunci, în cadrul Cenaclului de Dramaturgie al Uniunii
Scriitorilor, comedia „Râsul”. A fost un succes. Până aproape de sfârșitul piesei sala a fost în
hohote de râs. Și cei care au vorbit despre piesă au vorbit elogios. Dau câteva
exemple :
„Piesa de teatru “Râsul” a fost citită într-un
spectacol lectură al Teatrului Giulești pentru prima dat în Cenaclul
dramaturgilor al Uniunii Scriitorilor, în seara zilei de 2 martie 1981,
bucurându-se de aprecieri critice deosebit de favorabile, de elogioase. Revista
Teatrul, nr 4, 1981
DORU MOŢOC, dramaturg : “Râsul”, de Ştefan
Dumitrescu este una dintre cele mai inteligente piese ale dramaturgiei
româneşti. Montată pe scenele Europei, ar face pur şi simplu ravagii şi s-ar
juca cu sălile pline zeci de ani. Îmi pare rău că n-am scris eu această piesă, şi acesta este, cred, cel
mai frumos elogiu care i se poate aduce unei opere”
PAUL TUTUNGIU, redactor la revista Teatrul
: “Ştefan Dumitrescu este un dramaturg care se anunţă foarte serios”. (Revista
Teatrul, nr 3 / 1981)
TEODOR MĂNESCU : dramaturg, Redactor şef
al Revistei Teatrul : ”Ştefan Dumitrescu nu scrie localist, ceea ce e foarte
important. Autorul “Râsului” scrie cu o libertate interioară demnă de invidiat.
El nu se gândeşte când scrie dacă o să-l aprobe revista “Teatrul” sau nu. Când
scrie el nu trăieşte acea meschină şi mizerabilă autocenzură care-l anulează pe
scriitor şi pe gânditor. Ştefan Dumitrescu, sunt convins, va fi un dramaturg
important în dramaturgia românească de mâine. Tânărul acesta bătăios şi
optimist e făcut să ridice coloşi în teatru.” (Revista Teatrul, nr 4 /1981)
MARGARETA BĂRBUŢĂ, critic de artă : “Râsul
e o piesă bogată în sensuri. O parabolă…E vorba în această piesă de un fenomen
de “ridocerizare”. În prima parte a piesei “ridocerizarea” duce la un proces fantastic.
Cred că a fost în intenţia autorului, să combată un anume fenomen de mimetism,
mimetismul. Încerc să descifrez intenţiile autorului. Piesa ar putea să poarte
drept moto : “Râzi, tu, râzi Harap Alb, dar…”Acest dar este catastrofa
finală…sau ”tot ce-i mult nu-i bun”,
chiar şi râsul care este o reacţie pozitivă a omului.” Revista teatrul, nr 3
/1981
TUDOR GHEORGHE, actor la teatrul Naţional
din Craiova : “Râsul”, de Ştefan Dumitrescu este un strigăt împotriva
cancerigenei şi cumplitei curse a înarmărilor. Cel puţin aşa am văzut-o eu. Cu
o seară înainte de a citi “Râsul”, am văzut jucată de teatrul din Piteşti piesa
“Cui îi e frică de Virginia Wood”, a lui Eduard Albee, una dintre cele mai mari
piese contemporane. Piesa lui Dumitrescu este mai bună.”
La acest spectacol lectură cu piesa „Râsul” s-a aflat în sală și
criticul de teatru Valentin Silvestru, înainte de 1989 o autoritate în teatrul
românesc. Criticul nu a luat cuvântul, dar la sfârșitul piesei spectacol a
venit și m-a felicit. M-a rugat să-i aduc în zilele următoare textul
piesei la redacția României Literare,
unde era redactor. Așa am făcut, am mers la redacția României literare, avea
biroul la etajul doi al aripii din dreapta, al doilea din fund, cum mergeai, pe
stânga. Am avut cu dânsul o discuție care a durat puțin. Mi-a spus că lectura
piesei i-a făcut o reală surpriză, că în sfârșit a apărut în România o mare
piesă de teatru, una din marile piese ala dramaturgiei europene, mai bună decât
„Rinocerii” lui Eugen Ionescu. Mai cuprinzătoare, cu un orizont mai larg. M-a
întrebat de când scriu teatru, dacă mai am piese, ce dramaturgi din literatura
universală am citit, (avem lecturi bogate din teatrul universal) pe care
dramaturg îl apreciez mai mult, ce teme mă preocupă ? La sfârșit m-a rugat ca
să vadă dacă nu am nimerit piesa aceasta (locuiam în provincie) să-i mai aduc o
piesă de teatru.
Așa am făcut, cu prima ocazie cu care am venit în București am mers la
redacția revistei România Literară, unde
i-am lăsat câteva poezii domnului Ion Horea, iar dlui Valentin Silvestru i-am
mai adus o piesă de teatru. ”Afacerea”, dacă rețin. Mi-a mulțumit, s-a arătat
bucuros. Las-o la mine că o s-o citesc, mi-a spus și m-a rugat să îi mai aduc o
piesă. Cu ultimul drum la București i-am mai adus domnului Valentin Silvestru
încă o piesă de teatru. Și piesa aceasta mi-a plăcut, mi-a spus, parcă zâmbind.
E foarte bună, profundă, mi-a spus. Când vii data viitoare în București te rog
să îmi mai aduci o piesă. Acum m-am convins că scrierea piesei „Râsul” nu a
fost o întâmplare. Dumneata ai talent de
dramaturg, o să mai dai piese de mare valoare. Data viitoare când vii în
București te rog să îmi mai aduci o piesă.
Piesele pe care i le aduceam cele mai multe au rămas la dânsul. Îi
adusesem 12 sau 14 piese de teatru pe parcursul a mai mult ani, din 1981 până
în 1987. Înainte de căderea regimului comunist. Eu am crezut și am sperat tot
timpul că dânsul îmi cere piese ca să vadă că scrierea piesei „Râsul” nu a fost
o întâmplare și că am talentul care mă ajută să creez și alte piese de valoare.
I-am spus că sunt dezamăgit, că eu am crezut că îmi cere piesele de teatru ca
să le recomande teatrelor, regizorilor, știindu-se faptul că este un om de
teatru foarte respectat. O Autoritate. N-a zis nimic însă după discuția aceasta
mi-a spus să îl aștept după ora 4, în parcul Herăstrău, pe aleea care duce de
la Coloana Infinitului (era pe vremuri) la televiziune. Așa am făcut.
Discuția în detaliu o povestesc în altă parte, acum o să redau
esențialul. După ce a ajuns lângă mine mi-a cerut să ne retragem pe o bancă mai
departe de alee. În esență discuția a fost aceasta. Dragul meu, dumneata nu vei
avea loc în teatrul românesc. Nu vei fi acceptat. Sunt interese prea mari, nu
este mediul propice în România ca să fie montat un mare dramaturg. Dumneata nu
ai viitor în Teatrul românesc, nu ai nici o șansă. Aici m-a rugat întâi să îmi
dau cuvântul de onoare că tot ce vorbim va rămâne numai între noi. Mi-am dat
cuvântul de onoare. Apoi m-a rugat să jur. Am jurat că tot ce vom discuta va
rămânea între noi.
Dragul meu cu piesele pe care ți le-am citit dumneata ești unui din
dramaturgii europeni importanți. Ești unul din marii dramaturgi europeni. Și
așa cum ți-am spus, dacă rămâi în țară nu ai nici o șansă să fii jucat. Vei fi
mereu respins și vei suferi. Părerea mea este că dumneata te vei putea realiza
la Paris, așa cum s-a întâmplat cu Eugen Ionescu. Aici a tăcut și m-a privit
insistent.
Uite, eu am o cunoștință la Paris, un om foarte influent în teatru care
te poate ajuta. Nu trebuie decât să pleci într-o excursie în străinătate și
să rămâi. Te rog să te gândești bine.
Înainte de a pleca te aștept să îți dau numele persoanei și adresa. Pe care va
trebui să le memorezi. S-a lăsat un moment de tăcere, îmi aduc aminte că ne-am
privit amândoi triști.
Nu pot, domnule Valentin Silvestru. M-am gândit la asta. Mi s-a mai
făcut la terminarea facultății propunerea aceasta.
Treaba dumitale, este destinul dumitale. Fiecare avem un destin. I-am
mulțumit domnului Valentin Silvestru, mi-a întins mâna și ne-am despărțit. Așa
a fost, fiecare are destinul lui pe care trebuie să și-l ducă până la capăt ca
pe o cruce. Dânsul, care a făcut mult pentru teatrul românesc, avea să fie
spulberat de o mașină pe trecerea de
pietoni, iar eu m-am întors la Tulcea unde am continuat să îmi văd de rostul
meu pe lumea aceasta.
Așadar, stimați domni, încă înainte de 1989 bietul dramaturg Ștefan
Dumitrescu dăduse o operă dramaturgică importantă, una dintre cele mai mari
opere dramaturgice europene. Înainte de
a împlini 39 (anul 1989, când a căzut regimul comunist) de ani eram unul din
marii dramaturgi europeni. Așa cum a spus
criticul Valentin Silvestru așa s-a întâmplat. Eu n-am avut loc în
teatrul românesc. Teatrul românesc nu
montează mari dramaturgi români... Teatrul românesc, așa cum fac românii, s-a
văzut asta în politică, își susține mediocritățile, oamenii din teatrul
românesc, datorită individualitei și egoplasmului își văd numai de interesele
lor meschine, de hârciogi. Iar patologia denumită de noi Axiofagia îi face să
urască valorile adevărate, să le marginalizeze, și să le alunge din teatru. Cum
a făcut Ion Caramitru cu regizorul Andrei Șerban. Deși în această perioadă de
50 de ani am trimis piesele mele la multe teatre, nici măcar nu au avut bunul
simț să îmi răspundă.
Da, este foarte trist, spune domnul Președinte al României, Klaus
Iohannis, în Germania, și în oricare altă țară, nu s-ar putea întâmpla un
asemenea lucru. Un mare dramaturg european ar fi montat, germanii s-ar mândri
cu el. Asta numai în România s-a putut întâmpla. Aceasta este și cauza pentru
care suntem un Stat eșuat.
Să continuăm, domnule profesor Manolescu, prezentarea operei mele
dramaturgice. Piesa de teatru „Râsul” a fost apreciată de mari personalități
ale teatrului românesc. Iată ce îmi scria despre piesa „Râsul”, despre care dl
Valentin Silvestru spunea că este una dintre cele mai mari piese ale
dramaturgiei europene, mai mare decât „Rinocerii” lui Eugen Ionescu, actorul
Celestin Duca, românul care a vrut să o monteze
la Paris:
„“Am citit piesa d-vs de teatru “Râsul” şi
am găsit-o originală, interesantă şi amuzantă! Sunt alături de dumneavoastră.
Vă voi ajuta să spargeţi crusta indiferenţei. Intenţionez s-o dau la Theatre de
poche, înfiinţat de Eugen Ionesco,unde şi-a jucat piesele lui de teatru şi în
virtutea cărora a ajuns membru al Academiei Franceze. De-asemenea, mă gândesc
s-o dau unui actor, foarte cunoscut în Franţa,care stăpâneşte în mod desăvârşit
arta de a râde.” Celestin Duca.16 iulie
2000. Paris.
Cu puțin noroc piesa de teatru ”Râsul”
s-ar fi putu juca la Paris, situație în care destinul de scriitor al
nedreptățitului Ștefan Dumitrescu ar fi fost altul, mai bun. Din păcate actorul
Celestin Duca, român patriot, era bolnav
și în vârstă și din câte am înțeles s-a și prăpădit.
Piesa „Râsul” a fost apreciată și ar fi vrut s-o monteze în România unul
din marii regizori de teatru români. Este vorba despre dl Liviu Ciulei căruia
i-am trimis prin poștă piesa. Iată ce mi-a scris marele regizor :
„Înţeleg de ce acum treizeci de ani
Teatrul Mic a pus piesa (piesa de teatru “Râsul” n. n) la sertar. Desigur i-a
speriat –pe atunci, stilul modern al piesei –şi îşi făceau gânduri despre
posibilele aluzii şi comparaţii cu prezentul. Să sperăm că Dumnezeu îmi va da
putere s-o vedem montată pe scena teatrului Bulandra. Liviu Ciulei. 20 iulie
2000”.
Nici nu pot să mă gândesc ce ar fi însemnat pentru sărmanul scriitor
Ștefan Dumitrescu montarea piesei
„Râsul”, la Bulandra de către domnul
Liviu Ciulei ! Asta e !
Piesa
de teatru „Râsul a fost apreciată și de dl Profesor de teatralogie, Ion
Toboșaru, cu care începusem un doctorat în teatralogie, căruia nu i-am mai dat
curs :
“Vocaţia pentru scrisul consacrat
teatrului prinde culorile certitudinii. “Râsul” lui Ştefan Dumitrescu se constituie ca un “op” solid sub raportul
construcţiei, al problematicii ce stimulează interes şi al expresiei literare
expresive. Talentul este vizibil, ca şi experienţa dramaturgică. Inventiv, inteligent,
profund, aluziv - document şi ficţiune, artă a portretului moral şi a
intensităţii conflictuale – omul şi drama alcătuiesc o structură pe care
breasla se cere a depune efort spre justiţiară proiecţie şi proiectare. “
Profesor universitar, doctor, academician,
Ion Toboşaru, estetician. Text apărut pe coperta a IV-a a cărţii “ Dicţionarul
complet al dramaturgiei lui I. L Caragiale.”
Iată cum aprecia piesa de teatru
„Râsul” un dramaturg care a fost mulți ani Secretar literar la teatrul I D
Sârbu, din Valea Jiului : Este vorba de scriitorul Dumitru Velea, membru al
Uniunii Scriitorilor din România, acum ajuns al venerabila vârstă de 72 de ani
:
„Ştefane, felicitări pentru piesa Rasul.
Este o piesa ce face parte din dramaturgia română şi trebuie să fie
reprezentată. Nu doar să o găsim în ceea ce Mircea Ghiţulescu numeşte
"dramaturgia pasiva". Sa nu te întristezi, acolo se afla si se regăsesc
Blaga, Maniu, Dan Botta (încă nejucat în România), o parte din piesele lui G.
M. Zamfirescu, Sorescu, şi de ce nu, ale noastre.
Piesa ta începe ca un râuleţ şi sfârşeşte
ca un fluviu, în a cărui deltă pare că se reîntorc valurile marii.
Mai mult, Râsul presupune în genere două
personaje, cel filosofic şi socratic, 2 ( personajul râde de sine spre a face
lumina in jur). La tine Râsul se îndreaptă acid împotriva minciunii (şi a
prostiei, cum îi zice I. D. Sirbu). Cu minciuna pre minciuna calcând - ar fi
sensul piesei. (Dar nu vreau sa comentez.)”
Încă o data, mă bucur ca ai reuşit sa dai
o piesa care se aşează în tabelul mendeleevic al dramaturgiei noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu