Emil
Cioran: „N-a fost să fie”
Stan
V. Cristea
Am descoperit recent, din întâmplare, în volumul Emil
Cioran – Opere, IV: Corespondență. Note și comentarii, îngrijit de Marin
Diaconu (Buc., Academia Română/Fundația Națională pt. Știință și Artă/Muzeul
Național al Literaturii Române, 2017, p. 14-19), o scrisoare pe care acesta a
primit-o, în vara anului 1933, de la un tânăr poet, publicist și gazetar din
Turnu Măgurele (pe atunci, reședința județului Teleorman), pe numele lui,
Florea Crețeanu. Dar iată scrisoarea pe care i-o adresează lui Emil Cioran: „19
august 1933, T[urnu] Măgurele
Dragă Cioran,
Probabil că vei atinge într-adevăr ultimul pisc al
«culmilor disperării» când ai să citești rândurile de mai jos. Și în felul acesta
cred că ai să-mi fii mulțumitor, pentru că ți-am furnizat șocul de grație care
să te azvârle dintr-o dată la capătul procesului dialectic al disperării care
te mistuie. Și, pentru ca să nu-ți tărăgănesc prea mult ajungerea pe culmea
dorită, iată despre ce este vorba – în cuvinte cât mai puține.
Am găsit aici, la Turnu Măgurele (nume care ți-a
inspirat pe vremuri atâtea accese de ridicol, prin simpla pronunțare repetată),
câțiva prieteni mai hotărâți și mai îndemânateci decât mine – și care m-au
determinat să le fiu alături, pentru munca necesară unei reviste literare. Și
eu am primit – la început, cu neîncredere în viabilitatea ei, dar mai apoi
convins de intențiile serioase cu care s-a purces la lucru. Ba, ceva mai mult,
mi-am asumat eu toată răspunderea redacțională (cea administrativă fiind bine
asigurată).
Și primul gând (ca în scrisorile îndrăgostiților) mi-a
fost la prețiosul tău obol, pe care cred că n-ai să mi-l refuzi.
Ai priceput acum că vreau să te rog să-mi trimiți
(dacă n-ai disperat încă definitiv, bineînțeles) fie un fragment din Pe culmile
disperării, fie un alt articol pe care îl crezi mai nimerit și mai încadrat pentru
atmosfera noastră provincială. Și cred că n-ai să ai dezavantaj, fiindcă felul
în care va apărea va depăși, în orice caz, pretențiile «Discobolului», unde
n-ai ezitat să fii colaborator. Sper, de altfel, să am adeziunea mai multor
cunoscuți publiciști. Așa că n-ar fi nici un inconvenient care să te
compromită. Ceva mai mult, mi se pare că se va tipări la București. În tot
cazul, cu nr. 2 se va muta cu siguranță la București, unde își va stabili și
redacția. Deci, un motiv în plus pentru mine, care m-a făcut să-ți solicit prietenia,
de care dispun pe lângă îngăduința ta. Revista se numește « M e a n d re » și va
apărea la 1 5 septembrie] c[u]r[en]t. Nădăjduiesc, prin urmare, să am cât de
curând răspunsul tău atât de așteptat.
Și acum, dacă vrei să afli ceva și despre existența
mea umilă – îți spun că sunt cel mai desăvârșit șomer de pe glob. Duc o viață
de câine alungat de la toate ușile, sau orbit din când în când cu un codru de
mămăligă. Și dacă mi-am luat angajamentul redacțional la revista asta, care e
încă în fașă – e pentru a mă crampona și eu într-un fel de viața asta, care
altfel îmi va scăpa din artere. De aceea, te rog cu disperare, trimite ceva. Aș
fi vrut să-ți scriu mai mult – dar cred că e inutil și poate și dezagreabil.
Îmi păstrez toate neajunsurile neplăcute – pentru umilința ființei mele.
Așadar, în așteptarea rândurilor tale – o prietenească
și mulțumitoare strângere de mână. Florea Crețeanu Str. Memoriile 2 mai, 45 Turnu
Măgurele”
Poetul, publicistul și gazetarul Florea Crețeanu (n.
21 aprilie 1908, Turnu Măgurele – m. 21 iulie 1972, Turnu Măgurele),
expeditorul acestei scrisori adresate lui Emil Cioran, urmase școala primară și
liceul la Turnu Măgurele, apoi Facultatea de Litere și Filosofie a Universității
din București (1928-1931), la care își luase licența în 1931 (i-a avut ca profesori
pe Nae Ionescu și Tudor Vianu).
Se pare că nu-și găsise imediat un loc de muncă.
Debutase însă cu versuri la revista Bilete de papagal, în 1928, apreciat fiind de
Tudor Arghezi. La Turnu Măgurele, începuse să editeze, împreună cu N.Stănescu-Udrea,
revista SO H (15 aprilie 4 2 1932 – 1934), apoi scoate, împreună cu Dan Mureș,
revista Buha (ianuarie- februarie 1936), ulterior fiind prim-redactor la
revista Oltul (august 1943 – i u n i e 1 9 4 4 ) și fondează gazeta Teleormanul
muncitorilor, plugarilor și intelectualilor (15 februarie 1945 – 25 august
1946). A colaborat cu versuri, note, articole și eseuri, recenzii și cronici literare
la o serie de reviste, gazete și ziare, din Turnu Măgurele (Atom, Buha, Drum Nou,
Graiul tineretului, Informații comerciale, Oltul, Poem, Scânteia, Tineretul, SO
H ), Alexandria (Crai Nou, 4 2 Rod, Teleormanul, Teleormanul-supliment),
Roșiorii de Vede (Carnet provincial, Drum, Lumina poporului) și Băneasa-Teleorman
(Spiritul vremii), dar și din București (Bilete de papagal, Dreptatea, Duminica
Universului, Gândirea, Junimea literară, Jurnalul literar, Prepoem, Ritmul
vremii, Țara noastră, Zorile, Azi, Era nouă, Gând și faptă, Răboj). În 1939, a
publicat un fragment din romanul „Foburg”, în revista „Gând și faptă”. A mai
semnat: Florea Al. Crețeanu, F. Crețeanu, Fl. Crețulescu, Florea Călin, Traian
Negară, C. Robitu.
Și-a început cariera didactică mai întâi ca profesor
de pedagogie la Școala normală de băieți și la Școala de aplicație din Alexandria,
de unde trece ca profesor de filosofie și drept la Liceul „Sf.Haralambie” din
Turnu Măgurele, ulterior activând ca profesor de limba și literatura română și
director la Liceul „Unirea” din același oraș, până la pensionare. A publicat
primul său volum de versuri, Cântec întrerupt, în 1939, la Roșiorii de Vede (la
Tipografia „Lumina poporului”), însă un alt volum a reușit să publice abia în 1971,
sub titlul Ferestre negre, ferestre albe, la Editura Cartea Românească, al cărei
director, Marin Preda, fusese numit doar cu un an în urmă. De asemenea, a condus
mulți ani cenaclul literar care a funcționat în cadrul Casei de cultură din Turnu
Măgurele, îndrumând astfel pașii unor tineri, care se vor afirma apoi în literatură,
îndeosebi ca poeți (Ion Segărceanu, Florin Costinescu, Victor Marin Basarab,
Florea Burtan, Dumitru Vasile Delceanu, Lucian Teodosiu, Rodian Drăgoi).
Intelectual cultivat și afabil, Florea Crețeanu a rămas în memoria comunității
locale ca o personalitate remarcabilă. (Stan V.Cristea, Dicționarul
scriitorilor și publiciștilor teleormăneni, Alexandria, Ed. „Rocriss”, 2005, p.
123-124).
Revenind la scrisoarea pe care Florea Crețeanu i-o
trimite lui Emil Cioran, la data de 19 august 1933, deducem că aceștia fuseseră
colegi la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1928-1931), ba
chiar, într-un fel, erau și prieteni, și că purtaseră adesea discuții
„filosofice”– expeditorul era la curent cu faptul că tânărul filosof își
pregătea prima carte, Pe culmile disperării, ce va apărea în anul următor (când
face aluzie la „ultimul pisc al «culmilor disperării»”), fiind, pe de altă parte,
o fire sensibilă, cu un simț acut al limbii (de vreme ce numele orașului Turnu Măgurele
i-a „inspirat pe vremuri atâtea accese de ridicol, prin simpla pronunțare repetată”).
Nu știm dacă Emil Cioran i-a răspuns prietenului său, trimițându-i vreun text
pentru revistă, cert este doar că, în același an 1933, obține o bursă care-i va
permite să-și continue studiile de filosofie la Berlin.
Cât privește revista a cărei apariție se pregătea, la
Turnu Măgurele, Florea Crețeanu credea că prin „felul în care va apărea va
depăși, în orice caz, pretențiile «Discobolului»”, unde Emil Cioran n-a ezitat
să fie colaborator; de asemenea, spera să aibă „adeziunea mai multor cunoscuți
publiciști”, ba mai mult, se părea că „se va tipări la București”, în tot cazul,
„cu nr. 2 se va muta cu siguranță la București, unde își va stabili și
redacția”, acesta fiind un motiv în plus, care l-a făcutpe tânărul poet turnean
să-i solicite prietenia; în fine, revista „se numește «Meandre» și va apărea la
15 sept[embrie]c[u]r[en]t”.
Despre proiectata revistă care urma să apară la Turnu
Măgurele, în apariția căreia era implicat Florea Crețeanu, după cum mărturisește
în scrisoarea pe care i-o trimite lui Emil Cioran, aflăm câteva chestiuni din
articolul Publicistica în Teleorman, semnat D.M. [= Dan Mureș], în „Almanahul
județului Teleorman pe 1933” (p. 47-49), care anunța cu nedisimulată emfază:
„Surpriza literară a anului o va face, însă, apariția în toamnă, a revistei
«MEANDRE», redactată de d-l ȘTEFAN TUDOR [= Ștefan Teodosiu] și cu colaborarea
permanentă a d-lor: Florea Călin [= Florea Crețeanu], Nicolae [Stănescu]-Udrea,
Dan Mureș [= G h e o r g h e M o l d o v e a n u ] , P e t r e Frânculescu, Gh.
[= George] Constant, Al. Popescu Tair, Nicolae Mihail Pleșoianu, Ion Covrig,
Luca Pajură, Mihail Ilovici, Al. Raicu, Michail Dan, Ion Pena și alții./ «MEANDRE»
va fi cea mai mare revistă care a apărut veodată în Teleorman și va apare pe
hâtie semi-velină, în 12 sau 16 pagini, grupând în același cadru toate talentele
tinere ale județului și chiar ale întregei țări.”(ibidem, p. 49). Numai că,
revista Meandre, care încerca să adune în jurul său câțiva tineri scriitori
entuziaști (Ștefan Teodosiu, Florea Crețeanu, Dan Mureș, Petre Frânculescu,
George Constant, Al. Popescu Tair, Nicolae Mihail Pleșoianu, Ion Pena și
ceilalți), cărora li s-ar fi alăturat Mihail Ilovici și Al. Raicu, dar poate și
alții, n-a mai văzut lumina tiparului, nici la Turnu Măgurele și nici la București,
iar toată speranța că va deveni „cea mai mare revistă care a apărut vreodată în
Teleorman” s-a năruit cu totul.
„N-a fost să fie” – cum ne-ar consola Constantin Noica
– nici ca Emil Cioran să se numere printre colaboratorii de mare prestigiu ai
unei reviste literare din acest județ. Personal, însă, peste ani, am preluat titlul
și năzuința acelei publicații, iar în anul 1998, la Alexandria, am fondat revista
de cultură Meandre, editată de Inspectoratul pentru Cultură al județului Teleorman,
devenit, din 2001, Direcția pentru Cultură a județului Teleorman, realizând în
total 25 de numere, care au făcut ca, până la momentul când și-a încetat
apariția, în 2010, din motive administrativ-legislative, să fie considerată,
într-adevăr „cea mai bună revistă care a apărut vreodată în Teleorman”, după
cum o dovedește și volumul O revistă din Sud: „Meandre” (1998-2010).
Bibliografie, pe care l-am întocmit și publicat la Editura Aius din Craiova, în
2018(161 p. + 8 pl. cu ilustr.).
O astfel de năzuință nu s-a oprit aici, ea fiind
confirmată și continuată, astăzi, și de revista Caligraf, la 90 de ani distanță
de data scrisorii care a stârnit rândurile de față.
Sursa: DM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu