Cum
reparăm cearta între prieteni sau când frații se ceartă între ei?
DIN
FILOCALIE
Doi frați iubitori de Hristos se iubeau cu adevărat
unul pe altul în Domnul şi erau călăuziţi în viaţă de Părinţi. Unul din ei,
într-o convorbire, a spus un cuvânt despre altcineva. Celălalt, prin răpirea
diavolului bănuind că a vorbit de el, s-a tulburat foarte. Cel dintâi,
asigurându-l că n-a vorbit de el, acesta nu s-a lăsat convins. Şi de aci
ivindu-se între ei o mică sfadă, au venit amândoi la Părinţi şi i-au spus
lucrul aceluiaşi bătrân care le-a răspuns:
Vă spun tot adevărul înaintea lui Dumnezeu ca unora ce
sunteți de un suflet. Amândoi sunteți datori să puneţi metanie înaintea lui
Dumnezeu. Dar nu cu nepăsare, ci din toată inima, ca să vă ierte pentru
rugăciunile Părinţilor voştri. Tu, pentru că socotindu-te defăimat, n-ai
suportat defăimare, ca să zici: ,,Am greşit şi sunt întreg păcat, pentru că
pentru mine s-a tulburat fratele meu”. Iar tu, celălalt, pentru că înainte de a
vorbi n-ai precizat, că nu despre el vorbeşti şi că nu ai nimic de spus
împotriva lui, până la moarte. Pe de alta, nici tu n-ai avut răbdare întru
tine. Totuşi, nu voi sunteți vinovaţi. Ci noi suntem pricina relelor, că n-am
făcut rugăciuni. Căci de le-am fi făcut, aţi fi fost acoperiţi faţă de cel
viclean care a semănat între voi neghina, ca să vă ispitească. Pentru că aceasta
o cerem de obicei; ca să fiţi acoperiţi.
Temeţi-vă de judecata lui Dumnezeu, ca să nu se
smintească oamenii de voi, zicând: ,,Iată că fiii Părinţilor nu au răbdare, ci
se pornesc unii împotriva altora.” Iar dacă voi vă ruşinaţi să vă puneţi unul
altuia metanie din inimă, iată că o punem noi pentru voi. Căci pe noi ne atinge
această ruşine. Domnul să va ierte şi să vă păzească de cel rău. Şi să-l
zdrobească degrabă sub picioarele voastre. Să fiţi de un suflet şi de o gândire
şi de o credinţă în Domnul. Domnul să vă sprijinească să rămâneţi neclătinaţi
întru frica Lui. Amin
De
ce ne sunt trimise greutățile?
Pr.
Justin Pârvu
Greutăţile ne sunt trimise din mai multe motive, ori
ca să ne taie un rău, ori ca să ne cuminţească, ori ca să ne slăvească mai mult
în viaţa ce va să fie, ori ca să ne pedepsească pentru păcatele noastre cele
vechi. Trebuie să ne ducem Crucea aşa cum Hristos a dus Crucea întregii
omeniri. Măcar cu degetul cel mic să participăm la greutatea Crucii de pe
Golgota.
A suferi anumite amărăciuni nu este atât de important.
Trebuie să ne îngrijim să nu ne umplem de răutate împotriva aceluia ce ni le
pricinuieşte. Domnul să vă binecuvânteze şi să vă primească toată jertfa
vieţii.
Fiecare om trebuie să treacă prin perioade de luptă,
mâhniri, încercări, războaie. Grea este starea şi dureroasă. Despre ea vorbeşte
psalmistul: „Dureri ca ale aceleia ce naşte”. Orice om, când se naşte
duhovniceşte în viaţa cea nouă, încearcă durere, dar încet-încet merge spre
alinare. Aceste dureri constituie lupta împotriva patimilor. Vrăjmaşul nu vă va
lăsa liniştită. Aici trebuie răbdare.
Nu dezertaţi de la chemarea D-voastră!
(Preluat din „Ne vorbește Părintele
Justin”, vol. III)
LUMEA
E CA FUMUL
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Placute sunt, lume, vremurile tale si anii tai, însa
trec ca fumul. Te asemeni unui vis ce piere, si zilele tale sunt ca o umbra;
seara ta trece repede, dimineata ta nu e îndelunga; ceasurile tale alearga
catre sfârsit, care de care mai repede... Grabeste-te, pacatosule, sa primesti
iertare pâna când mai straluceste pentru tine lumina zilei.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 126
STRESSUL
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Stressul se creeaza din grija exagerata. Din grija si
iar din grija. Toate relele vin din aceasta exagerata grija… La eforturile
celui ce conduce, la eforturile tatalui, copii n-au dreptul sa fie nepasatori.
Când tata se lupta, de da de ceasul mortii pentru traiul lor, ei n-au dreptul
sa fie nepasatori. Si ei trebuie sa contribuie, dar nu în mod exagerat, adica
sa-i spuna tatalui: „Da-te deoparte si lasa-ma pe mine”. Asa facem noi, copiii,
Îl înlaturam, Îl dam deoparte pe Dumnezeu si spunem: „Lasa ca rezolvam noi
problemele”.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 157.
Ce
să facem când avem îndoieli?
-
Sf. Siluan Athonitul -
Gândurile mele m-au frământat ani îndelungați, dar
mila Domnului a fost cu mine fără sfârșit. Și dacă Domnul nu m-ar fi povățuit
ca un Bun Păstor cu harul Său, vrăjmașii m-ar fi înghițit.
Scriu despre mila Domnului și îmi este ușor să scriu,
fiindcă sufletul meu cunoaște pe Domnul prin Duhul Sfânt și știe cât de mult îl
iubește El pe om. După mulțimea iubirii și blândeții Lui, El nu-și aduce aminte
de păcatele noastre.
Duhul meu dorește nesăturat când să se roage, când să
scrie sau să vorbească despre Dumnezeu, dar sufletul meu nu vrea să audă nimic
din cele ale lumii.
Dacă vorbești sau scrii despre Dumnezeu, roagă-te și
cere de la Domnul să te ajute și să-ți lumineze înțelegerea, și Domnul te va
ajuta și povățui.
Dacă este în tine o nedumerire, închină-te de trei ori
până la pământ și zi: „Milostive Doamne, Tu vezi că sufletul meu e în
nedumerire și mi-e frică să nu greșesc. Luminează-mi înțelegerea, Doamne”. Și
Domnul te va lumina negreșit, căci El este foarte aproape de noi. Dar dacă te
îndoiești, nu vei primi ceea ce ceri. Așa a zis Domnul lui Petru: „Pentru ce
te-ai îndoit, puțin credinciosule?” [Mt 14, 31] atunci când acesta începea să
se scufunde în valuri. Așa și sufletul, când se îndoiește, începe să se
scufunde în gândurile cele rele.
„Doamne, dă-ne credință neclintită în Tine prin Duhul
Sfânt!”.
Când cel căruia nu i s-a dat să învețe pe alții învață
totuși, el întristează pe marele Dumnezeu.
Sunt oameni, și chiar oameni mari, care atunci când se
ivește o nedumerire, nu se întorc spre Domnul; or atunci trebuie să spună
deschis: „Doamne, sunt un om păcătos și nu înțeleg ce trebuie să fac, dar Tu,
Milostive, luminează-mi înțelegerea cum și ce trebuie să fac!”
Domnul Cel Milostiv nu vrea ca sufletul nostru să se
cufunde în zăpăceala care vine de la vrăjmașul și ne insuflă ce trebuie să
facem și ce nu trebuie să facem.
Când știm multe, să mulțumim Domnului pentru
cunoașterea dată. Dar numai cunoașterea singură nu e de ajuns; trebuie să fie
în suflet și roadele Duhului [Ga 5, 22] sau măcar un grăunte mic care la vremea
lui să crească și să aducă roadă multă [In 12,24].
Dar ca să vedem tainele lui Dumnezeu, trebuie să cerem
necontenit de la Domnul să ne dea duh smerit, și atunci le vom cunoaște prin
Duhul Sfânt.
Poate va spune cineva: „Cum să mă rog pentru lumea
întreagă, când nu mă pot ruga nici pentru mine însumi?” Dar așa vorbește cine
n-a înțeles că Domnul ascultă rugăciunile noastre și ia aminte la ele.
Roagă-te simplu, ca un copil, și Domnul va asculta
rugăciunea ta, pentru că Domnul nostru este un Părinte atât de milostiv că noi
nu putem să înțelegem sau să ne închipuim aceasta, și numai Duhul Sfânt ne
descoperă marea Lui iubire.
Celui ce iubește pe cei întristați, Domnul îi dă o
rugăciune fierbinte pentru oameni. El se roagă cu lacrimi pentru norodul pe
care-l iubește și pentru care se întristează, și această întristare a lui este
plăcută lui Dumnezeu
MAICA
DOMNULUI ERA CU MINE
-
Sculptor Nicolae Purcărea -
Pălmuit de Țurcanu pentru declarații false, până i s-a
spart timpanul urechii drepte, Nicolae Purcărea va atinge pragul ultim al
rezistenței sufletești atunci când va fi afundat cu capul în hârdău, spre a fi
„botezat”: „M-am îngrozit de atâta răutate, de atâta umilință. Atunci, ceva s-a
rupt în sufletul meu și n-am mai fost eu. Nu mai simțeam nici durere, nici
teamă, parcă trăiam în altă lume. Devenisem insensibil. Și mă afundam tot mai
adânc în beznă, în neștiință, în neființă”.
În strânsoarea diavolească care nu slăbea nicio clipă,
înecat în mlaștina disperării fără nădejdea că va mai ieși vreodată cu sufletul
curat, Nicolae Purcărea este luat sub acoperământul Maicii Domnului care i se
arată în vis, prefăcându-i suferința plumbuită în cerească bucurie: „Într-o
noapte, frânt de bătaie, de durere, am adormit. Și în acea noapte, Maica
Domnului mi s-a arătat în vis. S-a uitat la mine și mi-a spus: «Va trece și
aceasta!».
Atunci am știut că Maica Domnului era lângă mine
M-am trezit parcă mai puternic, mai vioi, dacă pot
spune așa. În orice caz, mai rezistent, căci am îndurat toate pe mai departe și
nu m-am prăbușit. Îmi venea să strig de bucuria din suflet! Atunci am știut că
Maica Domnului era lângă mine. Și apoi pe parcurs, în ani, am simțit că
Dumnezeu mă ocrotea”.
Dobândirea certitudinii că Dumnezeu îi poartă de grijă
va conduce la naufragiul demascărilor lui Purcărea care se vede incapabil să se
lepede vreo clipă de credință, în ciuda urletelor smintite ale lui Țurcanu:
„Mai crezi în Dumnezeu? Banditule, cu tine am încă de lucru!”.
Aflat la zenitul oricărei speranțe de izbăvire,
potrivnic dorinței sistemului de a se transforma într-un robot mutilat
sufletește, Nicolae Purcărea este mântuit de Dumnezeu din „bezna de tuci” a
iadului piteștean pe 5 iunie 1951 când i se permite transferul la Canal în urma
trierii făcute de colonelul Zeller pentru condamnarea relativ mică, de până la
zece ani pe care o avea de executat.
(Viața mărturisitorului și sculptorului
Nicolae Purcărea o puteți citi integral în revista Atitudini Nr. 41)
BUCURIA
CONTEMPLARII
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
Dintru puterea Duhului Sfânt fiece floare îsi
dobândeste mirosul, adierea tihnita a miresmei bine-placute, gingasia
vesmântului de culoare, frumusetea Maritului întru cele marunte. Lauda si
cinstire Facatorului de viata Dumnezeu, Care a întins pajistile ca pe un covor
înfloritor, Care a încununat tarinile cu aurul din spice si cu azuriul
albastrelelor, iar sufletele – cu bucuria contemplarii. Veseliti-va si-I
aduceti Lui cântare: Aliluia!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate†, p. 125
Ce
să facem să ne meargă bine?
-
Răspunsul Sf. Ioan Botezătorul -
„Cel ce are două haine să dea celui ce nu are și cel
ce are bucate să facă asemenea”.
De multe ori ne plângeam că nu putem umple acel gol
interior care roade ca un vierme al conștiinței sufletul. Dar iată sfaturile
Sf. Ioan Botezătorul ne stau înainte și astăzi, a cărui zămislire o prăznuim,
de mai bine de 2000 de ani, la fel de vii și actuale.
Milostenia este actul prin care ne golim de sine și
umplem acel gol cu dragostea față de ceilalți, dar această dragoste nu ar umple
inima noastră, dacă Harul lui Dumnezeu nu ar trimite-o. Așadar, să fim
milostivi, ca să câștigăm Harul lui Dumnezeu. (Luca 3:9)
Vameșilor, funcționarilor publici și celor ce pun
taxe:
„Nu faceți nimic mai mult peste ce vă este rânduit”
(Lc. 3:13). Cu alte cuvinte: nu faceți abuz în serviciu! Nu puneți taxe
suplimentare! Nu luați mită! Nu nedreptățiți pe nimeni! Și Harul lui Dumnezeu
ne va acoperi!
Ostașilor, judecătorilor și oamenilor legii
„Nu asupriți pe nimeni, nici să învinuiți pe nedrept,
și să fiți mulțumiți cu solda voastră” (Lc. 3: 14). Să ne silim să fim
permanent oameni ai dreptății care nu cu bocancii autorității cârmuim pe cei
aflați în subordinea noastră, ci cu puterea milei și a dragostei, care aduc
pacea și buna cârmuire.
Aceste câteva sfaturi simple dar pline de înțelepciune
ale Sfântului Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului, ne pot aduce
bucuria viețuirii atât aici pe pământ, cât și dincolo, în Împărăția cerurilor,
unde cu toții suntem chemați.
Să avem rugăciunile Sfântului Ioan care se roagă și
mijlocește pentru mântuirea sufletelor noastre!
SLUJIREA
FIRII
-
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi ca întreaga zidire tuturor în aceeasi masura le
slujeste. Soarele, luna si stelele pe toti în acelasi chip îi lumineaza;
vazduhul tuturor deopotriva le pastreaza viata, pamântul pe toti la fel îi tine
si îi hraneste; apa tuturor la fel le astâmpara setea – tuturor, zic, în
aceeasi masura, adica bogatului si saracului, celui vestit si celui nestiut,
stapânului si robului. Din aceasta învatam ca toate bunurile noastre, pe care
Dumnezeu ni le-a dat, de asemenea trebuie sa ne fie spre folosinta noua si
aproapelui nostru deopotriva. Pâinea noastra, haina noastra, mintea noastra si
casele noastre trebuie sa ne fie îndeobste, sa ne slujeasca atât noua, cât si
aproapelui nostru.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 60
DESPRE
BEȚIE
-
Sf. Ioan Gură de Aur -
„Dobitoacele
cele necuvântătoare beau atâta cât le cere setea lor și niciodată nu se lasă
biruite de poftă ca să bea mai mult decât le cere trebuința trupului lor. Pe
când omul cel cuvântător care covârșește măsura la băutură, se face mai
nesocotit și decât dobitoacele. Și mai rău este că pe această boală, cum este
necumpătarea la vin și la alte băuturi, care aduce atâtea rele și atâtea
primejdii, pe această boală – zic – (a beției), oamenii nu o socotesc că ar fi un
nărav rău și plin de păcat” . Din această cuvântare, putem cu siguranță deduce
faptul ca beția poate fi considerată păcat pentru că aceasta aduce „atâtea rele
și atâtea primejdii”.
FATA
OMULUI
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Alcatuirea sufleteasca e cea care da chip alcatuirii
trupesti; dictonul „cum e sufletul, asa e si înfatisarea” e neîndoielnic foarte
adevarat; iar dispozitia vadita de suflet odata cu trecerea timpului se imprima
ca o constanta a expresiei chipului, care devine un fel de oglinda a
dispozitiei aflate în suflet; caci muschii si oasele obisnuiesc sa primeasca o
conformatie similara celei pe care nevoia le-o dicteaza.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 172
TENSIUNEA
FOLOSITOARE
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Tensiunea provocata de aversiunea fata de pacat
trebuie pastrata ca sa nu ajungem sa traim împreuna cu pacatul. Pacatul e atât
de perfid; e prezent – desi adeseori fara ca noi sa ne dam seama – aproape în
fiecare pas pe care îl facem.
Sfantul Sofronie Saharov, Rugaciunea –
experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2007, p. 168
„Învinşii
nu au pierdut nimic!”
-
Pr. Ilarion Felea -
„Acasă” la Dumnezeu
De ce suspini suflete, şi de ce plângi, creştine? De
ce te rogi şi de ce eşti încă, poate, neliniştit? Pentru că doreşti să ajungi
„acasă” la Dumnezeu, dar încă nu te-ai despărţit de lume şi nu ai renunţat încă
la cele trecătoare pentru cele veşnice.
Eşti un învins, un căzut, un om pierdut? Învinşii nu
au pierdut nimic, dacă nu au pierdut pe Dumnezeu. Caută să descoperi în tine pe
Dumnezeu prin fapte de iubire, de rugăciune şi împărtăşire cu Trupul, cu
Sângele şi cu Duhul lui Hristos; să ajungi un duh cu El… Dumnezeu nu e departe
de noi (FA 17:27); El Însuşi aleargă spre noi, ca tatăl spre fiul său, din
Evanghelie. (…)Nimeni să nu răspundă: Nu! – la o astfel de iubire şi chemare
dumnezeiască!… Să răspundem cu toţii: Da, Doamne!… Amin, Doamne!… (2 Cor, 1:20)
Vrem şi dorim din toată inima să venim la Tine, să trăim cu Tine, în slava Ta;
să ne unim cu Duhul sfinţeniei Tale, cu frumuseţea virtuţilor Tale, cu căldura
iubirii Tale şi cu puterea darurilor Tale.
Ortodoxia și smerenia
Faţă de mândria omenească şi drăcească, ortodoxia
reprezintă smerenia; faţă de ura omenească şi drăcească, ortodoxia reprezintă
iubirea; faţă de părerile şi învăţăturile încâlcite, ortodoxia reprezintă
simplitatea; faţă de lenevie, munca; faţă de robia patimilor, înfrânarea,
nepătimirea şi libertatea; faţă de răutăţile omeneşti, bunătatea şi omenia;
faţă de greşeli, iertarea; faţă de asupriri şi nedreptăţi, răbdarea şi
dreptatea; faţă de mânii, vrăjmăşii, certuri şi războaie, pacea – deci tot
puteri sufleteşti, virtuţi şi adevăruri mântuitoare de suflet, aducătoare de
bucurie, de progres şi de fericire.
Creștinul și deznădejdea
Creştinul niciodată nu deznădăjduieşte. Nu este nici
pesimist, nici deznădăjduit, este întotdeauna optimist. Pentru creştini,
nădejdea vieţii veşnice, nădejdea dragostei desăvârşite, nădejdea în Dumnezeu
nu se stinge niciodată, – dar nici nu înşeală, nici nu ruşinează pe nimeni.
Chiar printre lacrimi, nădejdea surâde totdeauna şi ne face să trăim pe pământ
ca în cer şi pentru cer, mai ales când e însoţită de credinţă, fără de care
nici nu poate fi trainică şi rodnică.
Cum se manifestă dragostea?
Iubirea creştină este, trebuie să fie, ca şi iubirea
lui Hristos. «Precum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul»(In.
13:34; 15:12). Dragostea lui Iisus cere să aibă răsunet în inima noastră. Aşa e
dragostea: să găsească răsunat în inimile celor iubiţi. Poţi să rămâi rece la
iubirea lui când îţi cere inima, când îţi cere să iubeşti? Inima o dăm aceluia
care ne arată cea mai mare iubire, cea mai mare sfinţenie, cea mai mare
bunătate.
Lucrarea
Harului
Înainte de Hristos, înainte de jertfa Lui de
răscumpărare, lucrarea harului Duhului Sfânt era necunoscută. Puterea lui era
încă nedescoperită. Atunci, în inimi era stăpân numai păcatul. Harul se
dezvăluie şi începe abia prin Iisus Hristos (In 1:17); după ce Iisus Hristos Se
preamăreşte şi îşi încheie lucrarea de răscumpărare şi împăcare cu Dumnezeu
(In. 7:39). De aceea Sfântul şi Dumnezeiescul Har nu lucrează decât în oamenii
care ascultă de Dumnezeu, care primesc şi au în ei duhul cel bun. Este duh bun
şi duh rău. Duhul cel bun ajută pe Adam să iubească animalele şi să cultive
grădina raiului. Duhul cel rău, şarpele, îl amăgeşte şi-l înşeală. Ascultarea
de duhul cel rău scoate oamenii din rai şi aduce pe pământ sudoare, lacrimi,
suferinţă, spini şi pălămidă; face din ei „numai trupuri” (Fac. 6:3).
Ascultarea de duhul cel bun şi sfânt ne deschide iarăşi raiul fericirii, ca să
trăim din nou sub ploaia lui de lumină.
În faţa Sfântului Har, toţi creştinii suntem copii,
toţi suntem logodnici, cu care numai împărtăşirea, unirea ne mulţumeşte. Fără
de har suntem ca nişte orfani de părinţi; ca nişte mlădiţe rupte din buciumul
viţei, ca nişte crengi uscate, lipsite de viaţă, ca nişte logodnici despărţiţi,
suflete veştejite, uscate, moarte. Cu harul suntem din casa lui Dumnezeu,
împreună cetăţeni cu sfinţii (Efes. 2:19).
Harul este apa vie care astâmpără setea sufletului (nu
toate apele astâmpără setea), apa sfântă care spală şi curăţeşte sufletul de
rugina şi răutatea păcatului; alifia sfântă care vindecă durerea şi suferinţa
sufletului; focul sfânt care arde spinii patimilor şi topeşte gheaţa inimilor
împietrite sub vraja răului. Cerul nu cade pe pământ, dar îşi trimite roua şi
ploaia binecuvântată; harul e roua şi ploaia cerului în sufletele
credincioşilor.
Harul e soarele sufletului
Soarele luminează, încălzeşte şi rodeşte pământul;
harul e soarele sufletului. Dumnezeu este izvorul, sămânţa vieţii; harul este
izvorul cel viu al vieţii duhovniceşti, sămânţa cea vie a slavei cereşti,
pâinea de întărire, luminare şi desăvârşire a vieţii dumnezeieşti în om. Harul
este seva aceea sfântă şi dătătoare de viaţă, care trece din viţă în mlădiţe,
din măslin în ramuri, din Hristos în creştini, ca să le dea puterea vie de
creştere, de înflorire şi rodire. Ce nu
mai poate face omul prin puterile lui mărginite, ca să se sfinţească şi să se
desăvârşească, face, lucrează harul, prin puterile lui nemărginite.
Nu se coboară harul din cer înainte de a se sui
rugăciunea de pe pământ. După cum Sfântul Mir umple vasul şi aerul de mireasmă
sfântă, aşa rugăciunea şi peste tot, cultul divin umple inima de harul
Sfântului Duh.
Inima este biserica din noi în care primim harul
Domnului, darul Duhului Sfânt.
Nu iubim prin cuvinte, ci prin inimă, prin focul
ascuns în inimă, adică prin Duhul lui Dumnezeu, că El este focul ascuns care
încălzeşte inima.
Prin har, Dumnezeu ne dăruieşte ceva din Duhul Său,
ceva din viaţa Sa, ceva din firea Sa, ceva din cereasca Sa putere, ceva din
dumnezeieştile Sale desăvârşiri – din iubirea, bunătatea, sfinţenia, puterea şi
slava Sa.
Rugăciunea
Rugăciunea e trâmbiţa care răsună în cer şi învie
morţii (In. 11:41-45). Puterea pe care o are apa în flori şi seva în copaci,
aceea o are rugăciunea în vieţile drepţilor şi ale sfinţilor: se face pricină
de viaţă şi rodire, de mântuire şi nemurire.
(Apoftegme culese din Opera SPRE TABOR,
Pr. Ilarion V. Felea)
TEOLOGIA
ADEVARATA
-
Sfantul Sofronie Saharov
Theologia academica nu este îndestulatoare pentru
mântuire. Cititi mai cu seama pe parintii nevoitori. Acolo veti învata
adevarata atitudine a mintii si a inimii când este vorba de Dumnezeu.
Rugaciunea curata nu se da celor ce studiaza mult. În
acest sens, calea stiintei theologice nu este prea lucratoare, si rareori poate
duce la rugaciunea curata.
Theologia, de-Dumnezeu-cuvântarea, este starea duhului
sub înrâurirea harului dumnezeiesc. Iata în ce consta deosebirea între
theologie si filozofie, între adevarata theologie si theologia intelectuala.
Daca o astfel de însuflare va atinge inima voastra, ea nu va avea sfârsit pe
pamânt. Ea este nesfârsita, caci într-însa se afla începutul vietii vesnice.
Chiar daca alcatuirea voastra trupeasca se va risipi, aceasta însuflare va trai
în voi cu putere.
Dumnezeu poate atinge duhul omului spre a-i da într-o
clipa cunoasterea de sine. Este o mare deosebire între aceasta cunoastere si
cea dobândita în institutele teologice. Poate fi un lucru foarte primejdios a
face theologie fara a avea o experienta existentiala a vietii în duhul lui
Hristos. Într-adevar, riscul este de a studia theologia mai cu seama în formele
sale apofatice, ca pe o filozofie si o poezie. Riscam sa adoptam o atitudine
falsa, sa ne credem superiori, iar aceasta este destul pentru a ne pierde. Alta
este însuflarea pe care trebuie sa o cautam în viata în Hristos.
Stiinta theologica predata în scoli, si care a devenit
o specialitate intelectuala deschisa tuturor, nu duce la cunoasterea lui
Dumnezeu. Cunoasterea lui Dumnezeu vine de la viata în Dumnezeu ce se naste în
strafundul inimii.
Putem cadea prada unei aberatii duhovnicesti, faptul
de a aprecia ceea ce aduce stiinta theologica mai mult decât sfintenia vietii.
Pentru a învata stiinta vietii în Hristos nu este
nevoie a citi zeci sau sute de carti. Duhovnicul meu m-a sfatuit sa nu citesc
decât câteva pagini pe zi. Un sfert de ceas, o jumatate de ceas, însa luând
aminte a înfaptui în viata ceea ce citeam.
Sfantul Sofronie Saharov, Din viata si din
duh, traducere de Parintele Rafail Noica, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2011,
p. 38-39, 40
Vădirea
păcatelor aproapelui
-
Sf. Ioan Gură de Aur -
„Vezi dar că Hristos nu ne oprește să judecăm pe
alții, ci ne poruncește să scoatem mai întâi bârna din ochiul nostru și apoi să
îndreptăm păcatele celorlalți? Fiecare cunoaște mai bine păcatele lui decât pe
ale altora; fiecare vede mai bine păcatele cele mai mari decât pe cele mai
mici; și fiecare se iubește mai mult pe el decât pe altul. Deci, dacă o faci pe
grijuliul, fii grijuliu mai întâi cu tine însuți, unde păcatul este și mai
vădit și mai mare. Iar dacă nu ești grijuliu cu tine însuți, apoi lămurit lucru
este că și pe fratele tău nu-l judeci pentru că te îngrijește soarta lui, ci
pentru că-l urăști și vrei să-l faci de ocară. Dacă aproapele tău trebuie
judecat, apoi s-o facă unul care nu are astfel de păcate, nu tu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu