Mihai Cantuniari - Jurnal de scriitor - medalioane

 

Jurnal de scriitor - medalioane

Mihai Cantuniari, scriitor

10 Septembrie 2023

 

31 mai 2012 - Piatra din caldarâm

 

Istoria mare mondială, dar şi istoria mică a familiei, au făcut-o pe buna mea mătuşă Ada Leonida, măritată Teodorescu, să se expatrieze involuntar prin anii ’70 cu copiii în Canada, la chemarea şi insistenţele soţului (regizorul Marius Teodorescu) rămas în Occident. Ea nu a dorit asta niciodată, a făcut-o doar pentru copii şi nu s-a simţit bine acolo, iar în rarele-i misive către mine îmi reitera dorul sfâşietor după cele rămase acasă: „Până voi închide ochii, o să-mi fie dor de fiecare floricică de prin curţi şi de fiecare piatră din caldarâm”.

 

Piatră din caldarâm…? Dragă Ada, românca mea adevărată şi înstrăinată, dar nici măcar pietrele nu au rămas neatinse de furia demolatoare a unor edili postdecembrişti de strânsură, lacomi, strâmţi la minte, inculţi, degeneraţi, incapabili să înţeleagă sufletul de piatră cubică al vechiului Bucureşti! Înlocuirea silnică a monumentului istoric numit macadam, adus iniţial din Scoţia pe bani grei şi făcut să dureze o veşnicie, apoi extras din carierele de la Comarnic, Gura Beliei, Vălenii de Munte, Turcoaia şi alte locuri unde era cioplit de ocnaşi, cu anosta şi cenuşia panglică de asfalt prost, crăpat, de o calitate execrabilă, reţinând toate precipitaţiile atmosferice în nişte bălţi care îl erodează treptat şi periodic, a avut loc pe şest, fără ştirea nimănui, fără consultarea populaţiei, fără un minim respect faţă de “beneficiarii” bucureşteni chemaţi doar să constate cu inima strânsă rezultatele catastrofale din Piaţa Victoriei, din Piaţa Aviatorilor, de pe Kiseleff (grafia francizată a mai congruentului Kiselev), de peste tot. Şoferii îmi spun cu amărăciune că vechiul caldarâm, prin interstiţiile dintre pietre, sugea ploaia şi zăpada în timp record, rămânând neclintit la datorie pentru încă un veac─două. Dar cine să asculte de vocea bunului-simţ? Zecile, sutele de kilometri cubici de piatră smulsă din pavaj  -  unde s-au dus? Pe ce mâini au încăput? Contra căror sume, de care nu s-a pomenit nimic, niciodată? Spre deosebire de ai noştri, edilii vechilor capitale occidentale istorice sunt cât se poate de conştienţi de valoarea calupurilor de granit cu patina vechimii, cu care sunt mândri să îşi împodobească caroiajul oraşului bine gospodărit. Nepăsarea tembelă care ne caracterizează şi ne singuralizează într-o lume tot mai competitivă, mai avidă, mai lipsită de scrupule, ne face să nu ne întrebăm indignaţi spre ce destinaţie au plecat, tot pe şest, vagoane şi vagoane cu „piatra din caldarâm” de dorul căreia se înrourau genele Adei.

 

13 iunie 2012 - Maşina Vittoş

 

Modestă, harnică, argintie, zumzăitoare, mereu în funcţie, mereu la datorie, maşina Vitosh de remaiat ciorapi de damă a fost, în ochii mamelor şi iubitelor noastre de demult, o adevărată instituţie a anilor 50 şi 60 ai secolului abia apus. Numele ei era scris în fel şi chip pe geamurile ori vitrinele micilor prăvălii unde îşi făcea meticulos treaba sub o mică lampă cu picior mobil: Witosh, Wittosch, Vitoş, Vitosh, Wittoş sau diferite amalgamări între acestea, încât nici nu mai ştiai cum se numea de fapt şi de unde era originară. Precum vechea, minunata maşină de cusut Singer, ea a dat de lucru sumedeniei  de femei şi a întreţinut cu zumzăiala motoraşului ei în surdină nenumărate familii. Sute, poate mii de copii ai acelei perioade şi ai acelor femei i-au datorat, fără măcar s-o ştie, sandvişul zilnic de la şcoală, manualele, ghiozdanul, uniforma, şapca de pe cap şi matricola de pe braţ, rufăria, bluzele şi ciorăpeii, tocul şi creioanele, fiindcă Statul, deşi le asigura învăţământul gratuit, nu le putea da chiar totul. Ci mamele, aplecate peste maşina Vittoş şi împletindu-şi ochii în ochiurile reţelei de nailon ai ciorapilor aduşi la remaiat în punguţe de plastic de toate fetele cochete şi de gospodinele acelei vremi, cu preţul vederii lor şi al orelor nesfârşite petrecute cocârjate peste micuţa maşină robace, au acoperit mai bine de un deceniu, prin munca lor umilă, chinuită, prost plătită, nevoile interminabile ale familiei.

 

Nimeni nu mai ştie nimic de motoraşul Wittosh, de parcă n-ar fi zbârnâit sârguincios pe colţuri de tejghea vreme de peste trei lustri. Dispar oamenii, dispar lucrurile lor, se şterge amintirea tuturor. Din vreme în vreme mai răsare însă câte un ins  ciudat cu faţa spre trecut şi ceafa spre viitor, să ne evoce cu jumătate de gură obiectele mărunte, neînsemnate, cărora neostoita, jertfelnica strădanie feminină le-a conferit suflet, istorie, menire şi viaţă secretă.