Mihai Cantuniari - Vai de mine ce-am îndrăznit să cuget

 

Vai de mine ce-am îndrăznit să cuget

Mihai Cantuniari, scriitor

13 Septembrie 2023

 

În 1989 aveam un Stat ferm, industrializat, centralizat, puternic, cu o vocaţie certă a viitorului, cu o voce clar-distinctă în concertul naţiunilor. În prezent avem un Stat-fantomă, slab până la anorexie, îndatorat până la insolvabilitate, nedemn, năucit de loviturile concertate ale străinilor neprieteni, ca un boxer sonat şi prăbuşit pe scăunelul lui din colţul ringului. Mai este el capabil de încă o rundă?  -  iată întrebarea generalizată atât pe plan intern, cât şi extern…

 

…Vă trimit salutări prieteneşti din bantustanele coloniei euroatlantice numită încă România, ţară de jefuit, ţară de muls, ţară de umilit, ţară cu capitalism de japcă şi cu geografie variabilă din perspectiva perfidelor cancelarii occidentale în care am crezut orbește-prostește, dar ţară independentă-suverană pe vremea hulitului pe nedrept Nicolae Ceauşescu şi aservită în prezent tuturor hulpavilor, procleţilor, hainilor, corupţilor şi mârşavilor trădători de aici şi de pretutindeni. Contra acestora strig din tot sufletul un Anathema sit! care să reverbereze cu ecouri cavernoase în conştiinţa şi în paginile istoriei neamului meu un minut întreg după vecie.

 

(Din articole mai vechi)

 

Şi am atins cu câteva rânduri mai sus, aproape fără să vreau, un subiect extrem de delicat şi de controversat, fiindcă nici acum, după mai bine de trei decenii excesiv politizate, inutile, posomorâte, urâte şi încrâncenate, nu s-a făcut lumină, nici dreptate în acest caz: mă refer la personalitatea umană şi politică a lui Nicolae Ceauşescu.

 

Să ne înţelegem: cât timp a trăit şi a fost la cârma ţării, nu am fost câtuşi de puţin un adept sau un admirator al Preşedintelui multiplu asasinat. Nici pomeneală; nimeni nu-mi era mai străin şi mai antipatic. L-am detestat. Nefiind membru de Partid, nenutrind nici cel mai mic interes de a deveni aşa ceva, judecăţile mele erau, ca ale majorităţii ţării, dictate, influenţate, ba chiar deformate, de situaţia materială tot mai grea din anii de sfârşit ai ceauşismului. Cenuşiul existenţei, absurdul cult al personalităţii la care se dedau tocmai cei care aveau să-l trădeze curând, lipsurile endemice de produse de primă necesitate, cozile interminabile şi înjositoare la care „excelau” amărâţii de pensionari trimişi de restul familiei strâmtorate peste tot unde „se băga” sau „se dădea” ceva, ferocea propagandă anticeauşistă a Europei Libere în limba română, singura agentură care îl denigra cu înverşunare pe Conducătorul respectivei ţări, fiindcă nici emisiunile maghiare, nici cele cehe ori bulgăreşti nu făceau asta cu al lor, lipsa de perspectivă imediată dar şi de viitor, batjocura mocnită a unei întregi societăţi la adresa celui pe care îl judeca pripit, răuvoitor, în necunoştinţă de cauză, responsabilizându-l pentru absolut toate neajunsurile interne şi externe -,  ei bine, acestea şi multe altele mi-au indus orbirea de a crede că el era Omul Negru din jocurile copilăriei, şi, alături de femeia lui, singurii vinovaţi de degradarea continuă pe care o trăiam. Simplu, nu? Odată înlăturaţi de la conducere, chiar pe o cale violentă dar care în viziunea mea excludea asasinatul, totul avea să reintre în normalitate, iar românii, oftând uşuraţi, aveau să-şi suflece mânecile şi să îndrepte greşelile trecutului imediat. Doamne, îmi zic acum, cât de naivi puteam fi!

 

Nimic n-a funcţionat cum se cuvine (din motive pe care le-am disecat şi în volumele anterioare, deci nu le voi relua aici), iar perspectiva mea şi a multora asupra fostului Conducător ucis mişeleşte de o vastă încrengătură de interese şi cârdăşii interne, dar mai ales străine    sovieto-ruseşti, ungureşti, sioniste, occidentale…, însă numai după ce-şi plătise datoriile externe până la ultimul sfanţ!    e pe cale să se schimbe dramatic. În bine.

 

Dar hai să analizăm personalitatea umană a mult-iubitului, apoi a mult-hulitului Nicolae Ceauşescu. Peste ce dăm? Întâi, sub raport moral, peste un soţ care nu şi-a înşelat niciodată (cel puţin după ştiuta noastră) nevasta. E puţin lucru, când în situaţia lui îşi putea permite orice încălcare a statutului conjugal, cum făcea majoritatea şefilor de Stat? Nu cunoaştem nici o actriţă, balerină, guristă, nici o pipiţă care să fi împărţit patul cu el. Dacă acestea ar fi existat, fiţi siguri că în beţia de prost gust a dezvăluirilor „incendiare” de după 1989 ar fi apărut şi ele, negreşit. Dar nu, nimic, pentru că nu erau şi n-au fost. Asta n-o poate contesta nimeni. Un prim indiciu că personajul era mult mai moral decât colegii lui de la cârma altor State şi decât majoritatea contemporanilor.

 

Să mergem mai departe: oricât s-a scotocit cu rea voinţă, cu rea credinţă, în căutarea conturilor lui secrete, acestea n-au fost găsite niciodată, fiindcă nu existau. Sigur, primea totul de la Stat, nu avea nevoie de nimic, însă nici n-a strâns bani albi pentru zile negre, nici nu a acumulat ca hârciogul bunuri peste bunuri din plăcerea strânsului şi ca să se pună la adăpost. Nu era lacom, nu era aservit bunurilor materiale. Ce diferenţă faţă de fostul Prezident naval pe care l-am gonit pe uşă şi s-a întors pe fereastră, l-am izgonit pe geam a revenit pe horn, cel care declara nonşalant că “evenimentele” din decembrie ’89 l-au surprins cu un milion de lei la C.E.C.! Un million ?! Păi ştiţi cât reprezenta suma aceea, când unul ca mine  -  e drept, un pârlit de intelectual din domeniul redacţional  -  câştiga lunar maximum 3.100 de lei (ultima sumă trecută în cartea mea de muncă înaintea pensionării), leafă care intra integral în casă pentru cumpărături, impozite, nevoile zilnice, îngrijirea copiilor etc. etc.? De unde să mai economiseşti? Aşa trăia majoritatea oamenilor, cu excepţia, evident, a ciocoilor de lume nouă, a “băieţilor deştepţi”, a celor cu “bibilică”, a unora care ştiau să fure cloşca de pe ouă, a ciorditorilor de meserie, a profitorilor abjecţi, a şmangliilor şi bişniţarilor (portuari) care au ajuns să ne conducă.

 

Vasăzică, în Ceauşescu nu putem vedea, oricât ne-am strădui, un materialist rapace; categoric, era dezinteresat sub acest raport. Iată că a mai câştigat un punct în ochii noştri. Dacă suntem de acord şi cu asta, putem merge mai departe. Nu doresc să-mi daţi dreptate, ci doar să gândiţi serios la ce vă spun.

 

Deşi în postura de dictator putea să taie şi să spânzure, fost-a el un tip sângeros? Categoric nu, şi asta i-a scurtat viaţa. Cu excepţia nenorocită a abuzurilor din perioada colectivizării agriculturii, când se pare că nu a fost străin de multe nedreptăţi la adresa ţărănimii (pătură din care se trăgea), în rest comportamentul lui nu înclina spre violenţă, nici spre samavolnicie, nici spre răzbunare. Dacă ar fi fost violent şi răzbunător, ar fi anihilat din timp în anturajul său vectorii de agitaţie, trădare şi răsturnare politică moşiţi şi şcoliţi la Moscova sau în perfidul Occident: un Brucan uneltind în Țară si în cele străinătățuri, un Militaru, un Iliescu şi atâţia alţi duşmani mascaţi, teleghidaţi de alte forţe, nu ar fi fost puşi doar pe linie moartă, ci dispăreau fără urmă de la o zi la alta. Aşa proceda un dictator, un satrap; or, el nu a făcut asta şi a plătit cu capul. Dictonul din străbuni „pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești”, s-a mai verificat o dată, o dată și de mii de ori în spațio-timpul românesc. După ce a luat Puterea în anii ’60, porţile închisorilor politice s-au deschis şi mii de oameni nevinovaţi s-au reintegrat în societate, profitând şi de liberalizarea incipientă şi timidă din acei ani. Societatea românească în ansamblul ei a început să-şi recâştige valorile, tradiţiile, patriotismul şi naţionalismul atât de înverşunat negate, urmărite, călcate în picioare în obsedantul deceniu anterior, dar și acum în zilele noastre. Şi cu asta atingem un alt aspect hotărâtor.

 

Nicolae Ceauşescu, fiu de ţărani, rămas ţăran în fibra sa cea mai adâncă, şi-a iubit cu adevărat Țara şi Neamul. Asta nici măcar acum, în zgomotul şi furia unui prezent năuc care deformează, înjoseşte şi învălmăşeşte totul, n-o mai neagă nimeni. Oamenii simt instinctiv când cineva le vrea binele, chiar dacă împrejurări nefaste de ordin economic silesc la strânsul curelei şi la sacrificii dureroase. Un sondaj de opinie publicat în anii trecuți a dezvăluit surprinzător că peste 60% din cei chestionaţi l-ar fi ales liber pe NC în fruntea ţării, dacă ar mai fi trăit şi şi-ar fi depus candidatura în condiţii de scrutin absolut democratic. Or, asta dă de gândit. În ce mă priveşte, sunt convins că după plata istovitoare a tuturor datoriilor externe, ţara intra cu încetul într-un trend ascendent, recompensându-şi cetăţenii pentru sacrificiile făcute. Ca să nu mai pomenesc că între anii 1990-92, cu el la cârmă, am fi asistat  -  categoric  -  la realipirea Basarabiei la patria-mumă! Iarăşi, lucruri clare şi fără echivoc. Mă poate contrazice cineva?

 

Excepţionala carte a lui Larry Watts, „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni”, vol. 1, Ed. RAO, le-a dezvăluit pentru întâia oară cititorilor români înstrăinaţi de propria lor istorie, pe baza datelor din arhivele secrete, realul context intern şi internaţional în care s-a desfăşurat “domnia” de 24 de ani (1965-1989) a acestui om cu o instrucţie limitată, dar dotat cu o inteligenţă nativă vie şi, mai cu seamă, cu o intuiţie politică ieşită din comun, calităţi care îl circumscriu pe adevăratul om de Stat. Portretul caricatural mâzgălit după 1989 şi adoptat din neştiinţă sau mărginire de cetăţeanul de rând şi de întreaga generaţie care a urmat este cu desăvârşire fals şi neadecvat prin simplificare extremă şi lipsă de imaginaţie. Larry Watts, un istoric cinstit pe care putem să-l credem fiindcă nu are nici un interes personal sau de grup în dezbaterile noastre locale, zugrăveşte un cu totul alt tablou: al comandantului suprem, curajos în împrejurările teribile ale anului 1968, când, după invazia în Cehoslovacia a forţelor Pactului de la Varşovia de care ne-am delimitat cu demnitate, ar fi urmat invadarea României, operaţiune eşuată doar în urma avertismentelor hotărâte ale Chinei (pe care Nicolae Ceaușescu ştiuse să şi-o apropie printr-o genială strategie politică) şi ale Puterilor occidentale interesate pe atunci în reala dizidenţă românească faţă de Moscova şi de acoliţii ei slugarnici, în politica de pace urmărită consecvent în Orientul Apropiat şi în schimburile comerciale cu o ţară emergentă, cu generoase resurse neexplorate sau neexploatate. Cât despre plata până la ultimul cent a datoriei externe, ce pot să vă spun, tocmai eu care nu dorm noaptea dacă am rămas dator cu un leu la magazinul de la parter!? Îi dau dreptate, aşa aş fi făcut şi eu într-o chestiune de cinste şi onoare care antrena întreaga ţară. Desigur, însă, neştiutor cum sunt în meandrele şi complicaţiile economiei naţionale, nu mă pot pronunţa decât din punctul meu de vedere subiectiv, strict individual, privind mai mult onestitatea decât competenţa economică.  

 

Fără îndoială, Nicolae Ceauşescu a fost şi a rămas până la capăt un comunist convins, poate fanatic, un adept neclintit al socialismului real, opţiune discutabilă care i-a limitat dramatic posibilităţile de acţiune în noile condiţii inaugurate de instalarea la Kremlin a lui Gorbaciov cu politicile lui de perestroika şi de glasnost care au zăpăcit şi au fermecat Occidentul, determinându-l să-l abandoneze pe „micuţul tiran” carpatic care până atunci îi fusese aliat de nădejde. Nu mai avea nevoie de el, pentru că intrase deja în relaţii directe cu U.R.S.S. redevenită Rusia ancestrală. Rolul internaţional al românului încetase şi, odată cu el, şi gargariseala entuziastă a Preşedinţilor Carter şi Reagan, şi plimbările în caleaşca regală, care aveau să ne coste gestul incalificabil al Reginei Angliei cerându-şi decoraţiile/tinichelele/zorzoanele înapoi de la „marele prieten” preschimbat de politica mondială în odiosul, sângerosul vampir Dracula din Carpaţi. Nu vă strâmbaţi, aceasta şi nu alta este Istoria, căreia i-am fost martor scârbit. Multora nu le va plăcea ce scriu eu aici, dar acestora nu am ce le face; ca om trăind cu ochii larg deschişi, într-o alertă perpetuă, meandrele unei istorii româneşti boicotate, neînţelese, contradictorii şi rareori exemplare, am dreptul la propria mea scară de valori şi la propriile-mi concluzii, ghidat fiind numai de căutarea şi impunerea adevărului.

 

Cu toate dificultăţile şi neconcordanţele inerente unui asemenea plan uriaş de dezvoltare, sfertul ceauşist de veac de dinaintea fatidicului ’89 a fost unul de construcţie febrilă economică şi industrială, de dotare a fiecărei regiuni rămase în urmă cu fabrici şi întreprinderi care să asigure mâinii de lucru un salariu adecvat şi un trai decent, de ridicare a zonelor defavorizate la un standard egal întregii ţări. Poate sună a curs de economie politică, deşi nu asta urmăresc, însă adevărul mă sileşte să observ că oamenii au muncit din greu, nu întotdeauna de plăcere, dar n-au cunoscut nici şomajul, nici obsesia banului, nici vexaţiile capitalismului primitiv, sălbatic, intern, sau ale celui atroce, nemilos, extern, nici politicăraia joasă şi stearpă care ne caracterizează, consumându-ne energiile naţionale în fetide jocuri de interese meschine. Iată că demult am depășit şi trei decenii postceauşiste şi nonceauşiste: cu ce rezultate? Deconstrucţia demenţială a ţării în 33 de ani a atins apogeul, oamenii sunt mai nemulţumiţi şi mai învrăjbiţi ca oricând, cei mai mulţi pleacă unde văd cu ochii, iar cei rămaşi sunt pe cale să-şi piardă bruma de respect de sine şi de mândrie naţională, terfelite de josnicia politicaştrilor interni şi de aroganţa de „rahaţi în ciorapi de mătase” (Napoleon dixit despre Talleyrand) a străinătăţii. Ce-ar mai putea compune scriitorii noştri cei mai înzestraţi, dacă nu Cronica unui dezastru anunţat?

 

Toate datele mele native, familiale, de clasă socială şi caracteriologice mă predispuneau împotriva comunismului autohton ajuns la faza finală, adesea caricaturală, a ceauşismului, cu care n-am făcut niciodată nici cel mai mic compromis. Cu toate acestea, o cinste structurală mă făcea uneori să constat că ceea ce pentru mine şi ai mei era rău, poate că pentru ţară era de multe ori bine. Individualismul meu şi alor mei trebuia să cedeze dinaintea binelui obştesc. Societatea, naţiunea trebuie să treacă înaintea individului. Dacă nu ar fi avut absolut toate resursele în mâna lui, Statul nu ar fi putut alfabetiza populaţia, îmbunătăţi condiţiile de viaţă, electrifica întreaga ţară, înălţa din aproape nimic combinate siderurgice şi petrochimice cum nu mai existau nicăieri în această parte a Europei, construi blocuri de apartamente în care sute de mii de oameni au făcut pentru prima dată cunoştinţă cu un trai decent, asigura locuri de muncă pentru toţi şi fiecare, întări capacităţile de luptă şi de apărare ale forţelor armate, combate gravele fenomene infracţionale antisociale, eradica boli endemice, spori natalitatea şi prelungi speranţa de viaţă, şi nu în ultimul rând edifica giganţi industriali, energetici [Vidraru cu Transfăgărăşanul, Porţile de Fier, Centrala Atomoelectrică, (Bicaz - n.r.), etc. etc.] şi civili precum (Canalul Dunăre-Marea Neagră și Canalul Marea-Neagră – București, construit 70% – n.r.) sau Casa Poporului  -  Palatul Parlamentului pe care toată lumea îl înjură şi de care toată lumea se foloseşte. Nimic comparabil cu ce s-a construit atunci nu se mai poate edifica acum, şi când spun nimic etichetez cu scârbă semnul distinctiv al prezentului: nimicul, golul, vidul în fapte şi în caractere.

 

Nu vă lăsaţi înşelaţi: nu sunt un nostalgic; nu simt nici o bleagă melancolie după trecutul construirii şi nici un respect pentru prezentul deconstrucţiei masive, al Statului mafiot lăbărţat dizgraţios în toate domeniile. Dar mă încearcă o apăsătoare temere că mitul nostru inaugural, fondator şi definitoriu, nu e câtuşi de puţin inofensiva, behăitoarea  Mioriţă, ci greul de sens Meşter Manole cu toată încărcătura lui de năpaste din senin,  nedreptăţi strigătoare la cer, lovituri ale sorţii, eşecuri monumentale, ocazii pierdute şi perpetua reluare de la zero a tuturor strădaniilor.

 

Când o perioadă de linişte, de acalmie, de adunare a minţilor împrăştiate în prezentul efemer, de non-combat politic, de meditaţie neîncrâncenată  -  sine ira et studio  -  va permite reaşezarea valorilor şi o mai adecvată perspectivă asupra istoriei contemporane, locul lui Nicolae Ceauşescu în galeria personajelor şi faptelor celei de a doua jumătăţi a veacului al XX-lea românesc va fi cu siguranţă reanalizat nepătimaş, rescris şi redefinit în context. Nu i se vor trece cu vederea unele scăderi, orbiri şi excese, dar nici patriotismul luminat, nici dorinţa de mai bine pentru cei mulţi şi necăjiţi, nici sacrificiul suprem al vieţii pentru idealuri care azi par desuete, dar care, peste timp, s-ar putea dovedi singurele adevărate. Eu nu voi apuca acea perioadă a redefinirii zăbavnice şi tardive, dar voi să nu vă miraţi dacă unele străzi vor purta numele lui, iar unele scuaruri statuia lui în piatră sau bronz. Va veni şi pentru el momentul dreptăţii, indiferent la patimi şi la contingent. Abia atunci să vă amintiţi profeţia mea, care acum pare doar deplasată, provocatoare, de nu chiar scandaloasă. Prin voinţă divină, Adevărul se impune inexorabil, ca viaţa, ca moartea.