CALLIOPE
Camelia OPRIȚA
(Vatican)
~*~
S-a
înnoptat cât ai clipi și plouă,
Un
gând hoinar mă năpădește.
Încerc
să-i dau o formă nouă
Tăcerii,
ce mă înrobește.
Îngăduiți
creionului erou,
S-aline
întristarea grea
S-aducă
din viață un ecou,
Să
fie scut când vremea-i rea.
Având
un farmec rar într-însul,
Cu
de-amănuntul îl descriu.
Reversul
dragostei e plânsul
Cum
filosofii în carte scriu.
De
multă vreme aud țipând
Trecutu-n
drama lui închis,
Aud
și ploaia-n ochi plângând
și
graiul visului deschis.
Melancolia
totul arde parcă,
În
noapte frământări se țes,
Inima
să curgă încearcă
Spre
țărmul pământului ales.
Un
mugur de lumină crapă zorii,
În
ceața tremurândei dimineți
Ies
muzele, când peste munți trec
Norii
să mă dezlege de tristeți.
Tot
satul pare o dumbravă de argint
și
nicio pasăre în zbor nu se avântă,
Iar
Calliope cu alint,
Închipuirea
mi-o descântă.
Mai
des te-arată-n drumul meu,
Nimic
în jur să nu înghețe.
Trezește-mi
Sufletul mereu,
Să
nu-mpietrească de tristețe.
În
acel an fu toamnă lungă,
Pământul
zăpadă aștepta,
și
într-o tăcere îndelungă,
A
nins în martie de-abia.
Pășind
călăuzită de caldă inspirare,
Ninsoarea
cea dintâi sub orizont,
Ne-a
zugrăvit în versuri rare
Iubirea
ca un pergament.
Umblam
în noaptea mătăsoasă,
În
calea stelelor duium,
Când
Luna răsărea spumoasă,
În
floarea albă de pe drum.
A
fost și dragoste și cânt,
Că
soarele mirat sta-n loc.
Era
iubire, raiul sfânt,
și-un
larg poetic foc.
Eram
noi doi și-o viață nouă,
Nădejde,
flori de legământ
și
jurământul sacru nouă;
Credință
până la mormânt?!
Cu
glas ce azul încântă
Inima
plină de zel,
Ades
iubitul îl prezintă
Drept
al desăvârșirii model.
Minciuni,
minciuni cumplite, îndoieli;
Ne
irosim ades în ele,
În
vorbe, flori și ochi, morminte,
șovăieli,
Comedianții
scenei de noroi și stele.
Trădarea
cu-al-ei subtil parfum,
Orgoliu,
vanitate și mândrie,
Ce
zborul și-l preface în scrum,
Moment
amar de poezie.
Spuneți,
voi cititori, cu sfletul cum
stați?
Ce sentiment vă zădărește,
Când
îl strigați înspăimântați
și
nu răspunde? și totu-n jurul
vostru
împietrește?
Păcat:
nu știi la timp să pleci!
În
minte ți-a rămas acel cuvânt:
Adio!...adio
locuri dragi și dulci,
Aici
ești tu, aici eu sunt...
Cui
soarta inima i-a-nchis,
Cade
din ceruri ca răpus.
Nu
îndrăgește gesturi ori cuvânt,
Cu
sine-n jurul mesei stă supus.
Tot
tresărind și așteptând zadarnic
La
geamul înghețat, opac,
Singurătatea
sentiment slugarnic,
Intră
ca o furtună în cerdac.
Sufletul
îngrozit ar vrea să fugă,
Dar
nu poate, nu face-un pas.
Respiră
rar; ar spune-o rugă,
Să
urle ar vrea, dar n-are glas.
Oh!
Dar ca să nu fii înșelat,
Pe
cine să-ndrăgești sub soare?
De
cine vei fi condamnat
Prin
vorbe și prin fapte oare?
Pășind
pe drum de spini și azi,
Urcușu-i
greu și nicăieri o oază
Tremurătore
ființă, aproape ești să cazi.
Când
soarele se nalță către slavă.
-Dar,
Doamne, asta-i oare viață?
Pedeapsă,
chin și rară bucurie
Ucigător
surghiun, un fir de ață?
O
închipuire, o amăgire ea să fie?
Iubește
când lutul din tine cântă,
Că
doar iubirea-n tine crește.
Cu
dulcea-i lumina la capătul
drumului
așteaptă
Să
scrie o nouă poveste
~*~
Camelia OPRIȚA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu