POEZII
PENTRU SÂMBĂTA SEARA
ȚINEREA
DE MINTE
Suntem un popor străvechi, însfințit aici, în huma
începutului de lume, unde ne-am împuit mereu în scurgerea timpului. Pentru a
dăinui în bună înțelegere, din trăiri și poticneli, din greșelile făcute și
iertările cerute ne-am făcut legi, datini, obiceiuri, pe care să le respectăm
mereu fără crâcnire și apoi să le transmitem urmașilor ca sfântă și neprețuită comoară
lăsată din moși-strămoși, veac după vec, pentru a dăinui aici în frățietate, în
cinste, în demnitate și în onoare.
Ne-am încrezut în cuvântul dat, în promisiunile
făcute, pentru că ele erau atunci, în vremea veche, mereu și mereu respectate
și ținute cu sfințenie, fiind de-asupra a tot și a toate câte erau în lumesc.
Așa s-a clădit lumea de-nceput a strămoșilor mei, așa s-a întărit, așa s-a
lărgit ea atunci în lungul și-n latul pământului și așa am crezut că va fi
mereu. Dar la fel ca în biblicul Rai adamic, păcatul l-a îmbiat cândva, pe
cineva, să nu mai respecte vechile rânduieli, să mintă, să înșele, să promită
fără acoperire și, din acea clipă, s-a năruit lumea.
Poporul acesta a fost mereu mult prea blând,
încrezător în cuvântul dat, în învățăturile și pildele Iertătorului nostru
Issus, în jertfelnicia Lui pentru ștregerea păcatelor lumii, prea sfielnic,
prea îngăduitor și iertător cu alții, prea bun la suflet, pricini din care a
suferit atâtea în mersul veacurilor.
A știut că în unire stă puterea, forța și tăria
neamului său și tocmai de aceea ori de câte ori s-a adunat în granițele limbii
sale a crezut că va fi pentru veșnicie. S-a înșelat însă amarnic, ca și atunci
când a crezut că, aducând domni străini va fi mai bine condus, când a încheiat
tratate mincinoase cu mai marii lumii, când s-a aliat cu aceștia, când a crezut
în ruga de iertare a învinșilor, când s-a pus încrezător și cu bunăștiință sub
ocrotirea unora, când a vrut să fie și el alături de mai marii lumii plătind
prea scump această clipă înșelătoare de mărire, când alții l-au tot îndemnat
să-și schimbe orânduirea pentru o alta iluzorie care-l va duce mai apoi la
pieire, când a vrut să fie și el liber cugetător, lepădându-se de credința lui
străbună, și multe altele care l-au dezunit, l-au înstrăinat de neam și glie, l-au
sărăcit de bogățiile sale, l-au ținut la coada lumii și, în final, l-au nevoit
cum n-a mai fost el vre-odată.
Acesta este blestemul pe capul omului cel încă mai bun
la suflet decât alții di-mprejurul său, dar trăitor și el în această lume atât
de înrăită, plină de păcate, învățată cu minciuna, cu hoția, cu înșelătoria, cu
promisiunile deșarte, fără frica de Dumnezeu, doritoare de prea multă
libertate, depărtată încetul cu încetul de rădăcinile sale, de neam, de propria
istorie, de credința străbună. Și ce-i mai rău e că greșim mereu și mereu și nu
ne învățăm minte ca să nu mai repetăm la nesfârșit greșelile făcute.
Vin vremuri grele și noi care încă mai avem cîte ceva
din cele trebuincioase pentru viețuire, în loc să trecem cu bine prin aceste
vremi, ne-om nevoii mai mult ca niciodată, tocmai pentru că nu am învățat încă
de atâta amar de timp că doar ,, unirea-n cuget și-n simțiri” dă adevărata
putere unui neam, că doar încrederea în noi, în vrerea și dorințele noastre a
fi înfăptuite, în credința străbună, în curajul, demnitatea și neplecarea
capului în fața altora, ne înalță cu adevărat în fala lumii.
Mai e mult până atunci, mai e încă mare nevoie să
revenim la matca străbună, la mereu aducerea aminte a jertfitorilor noștri cei
prea depărtați acum de sufletul nostru, un Zalmoxes, un Decebal, un Burebista,
Descălecătorii, Basarabii, Mușatinii, domnii noștri cei de începu, de un
Mircea, un Ștefan cel Mare, un Mihai, un Avrămuț, un Cuza și atâțea alții
care-și dorm veșnicia aici în huma străbună, pentru că ei sunt acum, și-n veci
de veci, bornele noastre presărate pe drumul viețuirii, troițele cele
veghetoare de conștiință, izvoarele dădătoare de curaj și jertfelnicie în
clipele de mare cumpănă.
Țineți dară minte ce ne-au tot spus bacii noștri cei
înțelepți: cum că noi suntem scoborâtori dintr-un neam mare, puternic,
neaplecat nimănui și plăcut cerescului, așezat aici de la-nceputul lumii, că
ni-i s-a dat să viețuim și să păstrăm mereu curată preafrumoasa grădină a
Maicii Domnului, pentru a merita a fi, la sfârșitul veacurilor care vor să
vină, sămânța de-nceput a lumii celei noi. Gândiți-vă mereu la asta și puneți
în ruga voastră de iertare îndreptată spre ceresc, lăcrimata boabă a sufletului
vostru cel smerelnic, ce se vrea mai bun și mai înțelept, spre a putea schimba
lumea de azi și spre a spera că va primi la sfârșitul vieții pământești,
mântuirea pentru tot și toate câte le-au făcut în trăirea cea lumească.
***
VREMURI
GRELE
Dacă mai deschideţi din când în când cumva o carte de
istorie a românilor, veţi găsi între primele ei pagini însemnări despre vremuri
încărcate de glorie, de măreţie, de fală, de bărbăţie, de dragoste adevărată
faţă de neam şi ţară, de frăţietate, de jertfă. Pentru că pe-atunci, în cea vreme-ndepărtată,
un Zamolxes ne învăţa legile adevărului şi ale dreptăţii, cum că noi suntem asemenea
zeilor, nemuritori; marele Burebista că tăria unui neam stă în unirea lui în
jurul conducătorului; Decebal, crucea neamului acestuia, că veşnicia faptelor
noastre cele mari sunt de-acum săpate în carnea Columnelor, cele semănate
de-acum cu sânge de-alungul şi de-alatul moşiei noastre; Mircea, că tot şi
toate trebuiesc făcute cu adâncă chibzuială şi înţelepciune; Stefan cel Mare,
că neatârnarea ţării se ţine cu nenumărate lupte, cu jertfă, sacrificiu şi
credinţă în Dumnezeul nostru cel iertător; Mihai, că în norocul unei clipe
sorocite se face istoria cea mare şi adevărată; Avrămuţ, că idealul şi speranţa
unei naţii adună şi îmbărbătează masele; Cuza, că doar unirea tuturor face
puterea cea trebuincioasă a schimba lumea.
Fără ei, fără gândul şi faptele lor măreţe am fi acum
pleava lumii, purtată de vântul istoriei, inşi fără modele de urmat, fără
idealuri, speranţe, aduceri aminte. De-alungul întregii noastre vieţuiri, aici,
în cuibarul veşniciei, noi n-am făcut altceva de cât să ne tot unim în jurul unui
bărbat cu drag de neam şi ţară, în jurul unei idei, să ne lăţim moşia
strămoşească până în graniţele limbii sale, să luptăm mereu şi mereu pentu
apărarea neamului şi a ţării, pentru sfânta şi jertfelnica neatârnare. Şi mai
întotdeauna hulpavii noştri vecini ne-au împuţinat în nenumărate lupte, ne-au
dezbinat şi ne-au împărţit moşia, ne-au ars-o, ne-au furat-o, ne-au secătuit-o,
ne-au vlăguit-o de oameni, de bogăţiile câmpului, de comorile pâmîntului. Dar
de fiecare dată ne-am ridicat din ţărâna umilinţei şi a deznădejdii, ne-am
îmbărbătat, ne-am adus aminte de toţi inaintemergătorii noştri ştiuţi, pomeniţi
şi ţinuţi mereu aminte în fânâna sufletului nostru ca leac vindecător a toate
relelor acestei lumi şi aşa am ajuns, de fiecare dată, iarăşi ce-am fost.
Iar dacă mă gândesc că noi suntem aici de-odat cu
lumea, că am fost cap de neamuri pentru alţii di-mprejurul nostru, că
strămoşeasca noastră moşie se întindea până dincolo de soare-răsare şi
soare-apune, că limba noastră cea bătrână, datinile, obiceiurile, portul, le întâlnim
şi-acum prin largul lumii, mi se umple sufletul de bucurie, de fală, şi mărire.
Acum însă, cu o moşie doar cât o ţandără din ce-a fost odată marea noastră
împărăţie, cu neamul dezunit şi dezbinat, cu hoţi, laşi şi trădători cum n-am
avut niciodată atâţea în jertfelnicul nost neam, când suntem fără conducători
de nădejde în urma cărora să ne înşiruim toţi pentru ai da ţării speranţe şi
putere, pentru a o face de neînvins, mă cutremur şi mă înspăimânt la ce ne putem
aştepta.
Se pare că Dumnezeu ne-a luat minţile lăsându-ne în
plata noastră, ori poate ne pedepseşte pentru grelele păcatele de-acum, că prea
ne-am întinat în glodul nemerniciei, al laşităţii noastre, al avariţiei, al
minciunii, uitând cu totul de cele sfinte, de suflet, de nemurirea lui, de
neamul di-mpreună cu care suntem trăitori aici, în Grădina Maicii Domnului, pe
care am început să o vindem, să o furăm, să o pustiim.
Suntem atât de mici în tot şi toate, în gând, în
simţire, în fapte, am schimbat dragostea cu ura, adevărul cu minciuna,
curăţenia cu întinarea, toate numai pentru mărirea noastră şi nu a lui
Dumnezeu, a neamului şi-a ţării.
Vor veni vremuri grele tocmai pentru a ne arăta câte
încă le-am pierdut, pentru a ne căii şi a cere cu smerelnicie iertare şi poate
doar atunci când vom fi iarăşi uniţi, drepţi şi cu dragoste spre toate cele
sfinte din ceresc şi pământesc, vom fi iarăşi mari şi puternici în faţa lumii,
putând a ridica în fală şi mărire, buna noastră Maică, România. Dă Doamne să
apucăm şi noi din dulceţa acelei vremi ce va să vină.
În mintea unora dintre noi, persistă încă ideea că,
doar cuceriți, omorâți, luați în sclavie, furați de marile noastre bogății,
oprimați atâțea ani sub talpă romană, ne-am deșteptat, ne-am civilizat, ne-am
alăturat lumii bune, am învățat o nouă limbă, am îndrăgit zeii romani și de
atunci suntem și noi cineva. Fără toate astea am fi rămas niște barbari
nenorociți, mult prea liberi, trăind în continuare după Legile Belagine
învechite,( fără sclavi care să muncească în locul nostru), sub zeii noștri,
după datinile și obiceiurile noastre străvechi, în prea multă cinste, libertate
și adevăr, cu prea multe bogății cu care n-am fi știut ce să facem.
Noi eram aicea înainte cu mii de ani ca romanii să se
fi înfipt în Itaca lor, am avut o limbă (prisca veche), am avut o mare
civilizație a păcii, a bunei înțelegeri, a unei gândiri filosofice, dovadă
fiind: Gânditorul, Tăblițele de la Tărtăria, Hora de la Frumușica, Cercul Solar
de la Sarmisegetus, Tălițele de aur de la Sinaia, etc, am avut aici tot ce ne-a
trebuit, pentru ca prin muncă cinstită să nu trebuiască a-i jefui pe alții. Păi
cum să gândim că fără romani am fi rămas niște barbari nenorociți în această
adevărată Grădină a Maici Domnului, Raiul după care au tânjit atâțea atunci și
tânjesc mult mai mult alții acum.
Că îl preamărim în imnul nostru pe Traian e de noaptea
minții, adică tu, om cu scaun la cap, să îl slăvești în Cântul Țării pe cel
care ți-a luat libertatea, bogățiile, înrobindu-ți neamul tău cel străvechi
pentru sute de ani, chiar că trebuie să fii cel puțin tâmpit.
E adevărat că în vremea ei, Școala Ardeleană, care a
făcut atâtea lucruri bune pentru culturalizarea noastră, vrând să de-a o notă
de noblețe, de ,,sânge albastru” acestui neam, a forțat puțin adevărul istoric,
legându-ne nașterea poporului nostru de marea ,,civilizația romană”, așa
apărând teoria că noi ,,ne tragem din romani”. Ea, Școala Ardeleană, a răspândit
ideea că istoric, originea nostră este pur latină, iar lingvistic limba română
este de asemenea latină.
Vremea aceea e trecută, noi ne-am mai deșteptat dar
tot cântăm, rușinați cumva, Imnul României , care, fără strofa a doua:
,,Acum
ori niciodată dă dăm dovezi la lume
Că-n
aste mâini mai curge UN SÂNGE DE ROMAN
Și
că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume,
Triumfător
în lupte, un nume de TRAIAN”,
ar fi accceptabil, pentru că are chemare, însuflețire,
nerv, este mobilizator, dar nu spune o vorbuliță măcar de strămoșii noștri
daci, întâistătătorii acestor locuri.
O fi fost Traian cel mai mare împărat al lor, dar fără
a se face cunoscut prin cuceririle sale, care au implicat moarte, jaf, sclavie,
nu ar fi îmsemnat nimic. Ei, romani, de ce nu au putut să-și vadă de treburile
lor, să-și muncească singuri pământul care-i hrănea, fără a-i forța pe sclavi
să facă acest lucru în locul lor, de ce le-a trebuit pământul altora, munca altor,
roadele și bogățiile altora?Aceia n-au plâns după morții lor pieriți în
războaie apărându-și glia străbună? Nu s-au jelit? Nu i-au blestemat pe acești
civilizatori, hoții și criminalii lumii de-atunci pentru toate câte au îndurat
civilizându-se? Atunci de ce să-i preaslăvim pe Traian, pe Gingis Han, pe
Alexandru cel Mare, pe Napoleon, (pe Hitler și pe Stalin nu). Păi civilizația
nu putea fi răspândită și în timpuri de pace, de bună înțelegere, de bună
vecinătate, de prietenie?
Credeți că fără Traian, noi n-am fi fost în stare să
evoluăm, să ne civilizăm? Civilizați nu vom fi atâta vreme cât unul dintre noi
își arogă dreptul de a-i civiliza pe ceilalți cu de-a sila, pricinuindu-le
suferință, îndurerare, moarte.
Așa că eu și ca mine poate că și alții, nu am nici un
respect pentru cei care, asemenea lui Traian și-au impus prin forță
,,civilizația” lor, distrugând ,,civilizația” noastră, clădită cu nespus efort,
răbdare, trudă și jertfelnicie milenii la rând și cu atât mai mult nu vreau să îi
văd numele în ÎMNUL ȚĂRII MELE, eu fiind cel care, mai susțin încă, fără să-mi
fie rușine, că:
,,Acum
ori niciodată, să dăm dovezi la lume
Că-n
aste mâini mai curge UN SÂNGE NOBIL, DAC
Și
că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume,
Triumfător
în lupte, pe DECEBALUS, DAC”
Mircea
Dorin Istrate
***
,,Icoane
pe altarul țării”
~*~
ȚI-E
GREU MĂICUȚĂ ȚARĂ
Ți
-e greu Măicuță Țară în aste crunte vremi,
Când
toți te fură-n voie, iar tu de-acum te temi
Că
furii mari te-or rupe în câte părți îmi vor
Și-n
alte hărți te-or pune în vecii-vecilor.
Ți-e
greu Măicuță Țară de-atâtea osteneli,
Din
zilnicita-ți muncă la mulți le dai pomeni
Numai
să fie bine și liniște și pace,
Că
azi ce-mi ești nimica, n-ai altceva a face.
Ți-e
greu Măicuță Țară, tu veșnic lăcrimată
Și
mult prea jertfitoare, din vremea depărtată
Tot
dat-ai vamă vieții pe fiii tăi cei buni,
Ce-ți
însfințesc țărâna sub cruci fără cununi.
Ți-e
greu Măicuță Țară, deși îmi ești bogată,
Ai
sărăcit de-acuma, că roada ți-e luată
De
ceia mari ai lumii ce-n hora lor te joc,
Cum
vrerea lor le este, mereu în nenoroc.
*
Acum,
de-o vreme-ncoace ești tristă și-abătută,
Iar
viața ta sărmană, aproape că e frântă,
Când
vezi cum se-nrăiră de-o vreme și-ai tăi fii,
Ce
nu au drag de tine, de parc-ar fi străini.
De-aceea-ți
este teamă, că vremea de-altădată
În
carea-i fost în fală, de mulți îngloriată,
N-apoi
n-o să mai mai vină, că n-are astăzi cine
De
tine milă-i fie, să vrea să-ți facă-un bine.
Așa
că-ți cheamă dară din vremile trecute
Naintemergătorii,
acei cu stele-n frunte,
Ce-n
vremea ta cea bună te-au ridicat în slavă,
Să
știe toți că fost-ai cândva, o Mamă Bravă.
Și-n
inimă la tineri trezește-le mândria,
Că
încă nu-i pierită-n pustie România,
Pe
toți mi-i ține-aproate și-ostașii tăi să-ți fie,
Când
dânșilor li-i cere, minuni de vitejie.
***
SĂRUTA-ȚI-OI
DREAPTA,
MAICĂ
ROMNÂNIE
Săruta-ți-oi
dreapta, maică Românie,
Eu,
măruntul care, tu mă ocrotești,
Tu
cât poți te strădui, viața să ne fie
Bună,
împlinită, sub iertări cerești.
Săruta-ți-oi
dreapta, bună Românie
Că
ne ții pe toții în culcuș lumesc,
Chiar
dacă pe-aicea încă-i sărăcie
Locul
are-n dânsul, har dumnezeiesc.
Săruta-ți-oi
dreapta, bună Romînie
Că-n
cuibar de suflet, încă românesc,
Tu
în gând ne pus-ai zbor de ciocârlie
Iar
în cele ape, stele din ceresc.
Săruta-ți-oi
dreapta, maică Românie
Că
pe sfânta-ți glie, câți îmi viețuiesc,
Din
cea străvechime suntem veșnicie
Chiar
de vremuri încă, ne mai vămuiesc.
*
Lăcrimată
mamă, bună Românie,
Iartă-i
pe aceea care-ți mai greșesc,
Mulți
ți-s scut și spadă, fală, vitejie,
Și
cu drag în suflet, ei mi te iubesc.
**
Dragă,
bună maică, dulce Românie,
Știu,
că de o vreme mulți te umilesc,
Dar
veni-vor timpuri, când ți-o fi să-ți fie
Numele
renume, în acest lumesc.
***
ÎNAINTEMERGĂTORII
Scurmători
în glia țării și pe soare și pe ploaie,
Rugători
pe la icoane, slujitori la neam și țară,
Voi
ce viața v-ați rărit-o prin trecutele războaie,
Vița
voastră strămoșească, azi, ajunsă-i de ocară.
Răbdători
și buni la suflet, cu speranța-n Preamăritul
Ați
trecut prin cele veacuri umiliți și-ncrezători,
Tot
ținând pe-ai voștri umeri di-nceputuri, veșnicitul
Și
nicicând la vremi trecute nu rămasu-mi-ați datori.
Păstrători
în lada vieții de smerită-ngăduință,
De
curat și de cinstire, de iubire creștinescă,
De
frumosul cel din suflet, bunătate și credință,
Voi
lungit-ați astă lume, ea din ea să-mi tot renască.
N-ați
trecut degeaba lumea, ci cu viața voastr-ați scris-o
Să
rămână rând de carte ca istorie trăită,
Voi
ați fost umbra lui Stefan și moșia i-ați păzit-o,
Cu
Mihai ați fost alături în clipita lui mărită.
La
popescul Blaj, cu Iancu, voi ați fost speranța țării
Că
scăpa-veți de obidă grofului asupritor,
Și
la Alba, toți ca unul ați gândit, că largul zării
Al
românilor e totul, ca-n cuprinsul unui dor.
Voi
cu țara-mi sunteți una, plămădiți din a ei tină
Ca
troițe veghetoare și altare de-nchinat,
Semănați
în glia noastră, sunteți boabe de lumină
Pe
cărarea care vine din trecutu-ndepărtat.
Fără
voi am fi nimicuri, dezlipiți de lutul țării,
Fără
drag de a ei soartă, fără simț, fără credință,
Frunze-n
vântul deznădejdii, risipite-n largul zării,
Lăsători
în voia sorții, fără sfânta năzuință.
Voi
îmi sunteți cheagul lumii, stâlpul ei de înălțare,
Sfinți
de pus pe tâmpla țării ca icoane de-nchinat
Mărețitele
istorii, borne puse la hotare,
Gând
rămas în mintea noastră, într-un bob de lăcrimat.
***
EU
SUNT URMAȘ DE DAC, NU DE ROMAN
Romanilor,
v-o spun de la obraz
Că
mândru NU-S, când unii spun în fală
Că
eu mă trag din voi, și până azi
Sunt
viță-nnobilată, nu barbară,
Că
stărpea mea mlădiță-i din Traian
Și-n
imnul țării-l veșnicesc în toate,
Că
al meu sânge-i sânge de roman,
Și
nu de dac, netemător de moarte.
Voi
însă-mi sunteți neam de criminali
Ce-ați
jefuit și pustiit popoare,
O
haită înarmată de șacali
Ce
v-ați întins ca râia pe sub soare.
Ce-ați
vrut la noi? Doar aur, miere, grâne,
Durere,
jale, multă nedreptate,
Femei
vă facă poftele hapsâne
Și
pâine, circ, distracții, cât se poate.
A
voastre armii dornice de sânge,
De
glorie, mărire și arginți,
De
milă n-au știut de-o mamă plânge
Cerându-vă
cruțare ca la sfinți.
Cu-al
nostru aur v-ați nălțat Columne,
Vă
știe lumea mari învingători,
Dar
ce-ați cătat la noi și-n larga lume
Că
nu prea știu să vă fi fost datori.
Ne-ați
jefuit de aur și de sare,
Și
ne-ați robit sub lovituri de bici,
Tot
ne-ați furat ce-am strâns cu grea sudoare
Să
vă-mbuibați, călăi nemernici.
La
Roma dus-ați toate-n mare fală
Și-ați
petrecut un an în sărbătoare,
Rămas-a
țara-n urma voastră goală
Și
–n jug de robi ne-ați pus, la grea strâmtoare.
*
Pe
cât am fost odată mari și tari
Pe-atâta
astăzi eu mă sint un prost,
Că
mă fălesc cu voi, niște tâlhari,
Uitând
de bunăvoie cine-am fost.
Mă
ierte Decebalul, preamăritul,
Mă
iarte Burebista, Deceneu,
Mă
ierte și Zamolxe, nemuritul,
Mă
ierte chiar și bunul Dumnezeu
Că
i-am uitat o clipă pe străbunii
Ce-au
fost Adamii ăstui colț de rai,
Și
mi i-am pus în sânge pe romanii
Ce
s-au făcut stăpâni pe-al nostru plai.
Eu
NU SUNT NEAM cu cea adunătură
Venită
din apus și răsărit,
Ce
taie-n voie, spânzură și fură,
Doar
pentr-o soldă-n aur și argint.
Eu
cred că SUNT URMAȘ DIN NEAM DE DAC,
Ce
n-am făcut la alții nici un bai,
Zamolxe,
nu Traian mi-a zis să fac
Doar
fapte bune, ca s-ajung în rai.
A
voastră stare, lungă râncezeală,
Clădit-a
fost pe moarte și hoție,
Iar
cu ce voi vă preamăriți în fală
Eu
nu mă fac părtaș, întru frăție.
**
Ai
mâinile pătate Împărate,
De
sângele preabunilor strămoși,
Cu
mine-n veci Traiane, nu ești frate,
Ci
ucigaș de-ai mei nenorocoși.
Te
cânte Roma ta, de mi-o socoate
Cât
va voi te-nalțe an de an,
Iar
ție-ți spun, să știi de-acum nepoate,
CĂ
EȘTI UN PUI DE DAC, NU DE ROMAN
***
SUNTEM
DE VIȚĂ DACĂ
Motto:
,,Noi suntem aicea, în curgerea vremii
Și-n
umbra veciei cel drum petrecut
Milenii-troițe
tot pus-am ca borne
Ne
fie socoată la timpul trecut”
Stârpea
mea-i o stârpe veche, ce se trage din ciobanii
Ce
avut-au stâne-n dealuri, fie-aproape de ceresc,
În
cădelnița clipitei ei și-au tors din caier anii
Tot
lungind a lumii zare, întinzându-se-n lumesc.
Și
așa, în urma turmei, tot trecând spre lumea largă
Au
ajuns în necuprinsuri unde pus-au stâlpi de țară,
Cu-a
lor vorbă, cu-a lor straie, cu poveștile-n desagă
Vatră
și-au făcut pe-acolo, în ce-a vreme milenară.
Ei
au fost sămânța lumii până-n lunga depărtare
Învățându-i
cu-a lor știință și pe alții întâlniți,
De-asta
stămoșeasca urmă are înc-asemănare
Cu-nvechitul
grai pe care, moșii noștri l-au vorbit.
Mai
apoi, la Tărtăria, vorbe-n semne încifrate
Ne-au
lăsat spre veșnicire bunii noștri înțelepți,
Vadă
bine orișicine că din vremuri vechi, uitate,
Lumea
a știut că suntem, oameni mândri, buni și drepți.
Iar
de-a fost să dăm ca vamă viața-n schimbul libertății
Noi
ce-am râs în fața morții, pân’ la capăt am tot mers,
De-asta
suntem în Columne veșniciți cu prețul vieții
S-arătăm
viitorimii, că noi fost-am neam ales.
*
Astăzi,
dup-atâtea veacuri, când crezut-am c-a mea vână
Vine
din străfund de veacuri mărețită și-nstelată,
Unii-mi
spun că nu e DACĂ și-apoi încă nici bătrână
Și
că sunt o corcitură din romanii de-altădată.
Și
că-s neam din ceea care adunați din larga zare
I-au
urmat prin jaf și moarte pe măriții împărați,
Și-am
robit apoi cu sila liniștitele popoare
Ca
să fim eroii lumii, lăudați și-ngloriați.
Roma
încă să ne-aclame, să ne scalde-n bogăție,
Să
ne dea moșia DACĂ și averea ei ce-a sfântă,
Ca
aici, prin aste locuri, cuibul încă să ne fie,
Să
pornim o viță nou, lângă ceea veche, frântă.
**
Eu
cu cei din astă viță, frați nu fi-voi niciodată
Că
nu am, cum ei avut-au, belicoase-apucături,
Nu
vreau glorie, mărire, ci o viață așezată,
Cu
ai mei trăind în pace și cu ceilalți dimprejur.
Eu
îmi am în gând străbunii, ciobănind prin jurul lumii
Nu
dedați pe la războaie omorând pentru mărire,
De
când știu eu sunt aicea, și-mi câștig cel rod al humii
Doar
în trudă zilnicită, cu mult drag, cu dăruire.
Eu
sunt dac și-n străvechime urma încă mi se pierde,
Că
de-acolo cea cărare s-a pornit până la mine,
E
bătrână a mea viță, iară eu, vlăstarul verde
Prin
urmași tot înoi-voi, vița dacă ce-o să vine.
***
VENIȚI
ROMÂNI LA SARMIZEGETUSA
Veniți
români la Sarmizegetusa
Că
iarăși se răcește-n vatră spuza
La
sacrul foc aprins de-ai mei străbunii,
Puteri
să-mi pună-n brațe și în pumnii
Ce
scut să-mi stea, în vaierul furtunii.
Veniți
români să ne vedem cu moșii
Ce
carne de Columne-au fost cu toții,
Veniți
să-i întrebăm cum mi se moare
Când
grija țării-i totul, și te doare
De
piere un viteaz, sau doar o floare.
Veniți
români la locul înstelat,
Cu
jertfă de strămoși, îndestulat,
Veniți
de vă luați de-aici putere
Că
patria de-acuma iar ne cere
Să
fim de veghe vremii, tot mai grele.
Veniți
români să ne luăm onoare
Din
vatra cea mai sfântă, cea în care
Avutu-l-au
pe Decebal, viteazul,
Ne
spele de rușine iar obrazul
De
n-om fi demni de neamul nostru care
Jertfelnicitu-s-a
pe lunga lui cărare.
Veniți
români, veniți la Zegetusa
Că
se răcește-n vatră iară spuza,
Veniți
s-o-aprinndem, de ne este vrerea
Să-i
dăm acestui neam din nou puterea
De-a
fi ce-a fost odată, de demult,
Un
neam viteaz, la astă țară, scut.
***
DĂ-NE
DOAMNE
În
al timpului pomelnic, din istorii vechi, trecute,
Pus-am
nume ‘nălțătoare veacurile să le-nfrunte,
Să
rămână rând de carte și de-aminte într-un gând
La
acei care veni-vor, după mine, rând la rând.
Un
ZALMOXES, înțelepul, dătător de Legi Bătrâne,
BUREBISTA,
ce făcut-a neamul mare ca o pâine,
DECEBALUS,
Jertfitorul, nemuritul din Columnă,
Crucea
neamului acesta până-n ziua cea din urmă.
Vin
la rând vitejii care încropitu-și-au o țară,
Descălecătorii
noștri ce din nou ne adunară,
Veghetori
să-și țină neamul în hotare, strâns, unit,
Ca
în lupte ce veni-vor, fie-n veci, nebiruit.
MIRCEA,
nume de legendă, scut în vreme de furtună
Stânca
tare în viforniți, cu-a sa armie română,
Ne-a
arătat că-ntotdeauna zid e dragostea de țară,
Iar
de-o porți cu tine-n suflet, ea nicicând nu o să piară.
ȘTEFAN,
domnul de poveste, vrednicitul în credință
Apăratu-și-a
Moldova înstelând-o-n biruință,
Ca
să știe-aliotmanul că pe-aicea nu-i pustie,
Iar
de vii cu gânduri negre, tu rămâi aici, vecie.
După
el, o bună vreme, ca troițe veghetoare
Domni
viteji ținut-au calea secolelor următoare,
Să
nu piară în uitare neamul nostru românesc
Ce
aici și-a dus sortitul, pe sub umbră de ceresc.
Fost-a
clipă de lucire într-un veac nebun, VITEAZUL,
Ce-a
unit sub al său sceptru, cea speranță, idealul,
De-a
fi una, ca odată, vorbitori de-aceeași limbă,
Și
pe unde ei sunt încă, țara asta să se-ntindă.
Nu
ne-a fost sortit atuncea să rămânem strâns uniți,
Dar
cea clipă suitoare, din străfundul noastrei minți
A-mplinit-o
domnul CUZA, omul drept, cinstit și bun,
Ce-a
făcut mica unire, iarăși început de drum
………………………………………………………
De
la ei și pân-acuma neamul n-a avut modele
După
care să se-nșire și să facă a lui vrere,
Să
ne urce-n fala lumii, să fim mari, nebiruiți,
Nu
mereu purtând războaie, jecmăniți și înrobiți.
Doamne,
dă-ne, cum mai dat-ai, mintea noastră de pe urmă
Să
fim iar uniți cum fost-am, nu cum suntem azi o turmă,
Și
mai dă-ne om în frunte să ne spele de păcate,
Să
ne curețe de rele, să ne nalțe-n mândre fapte.
Să
ne fie în credință pentru neam și pentru vatră,
Să
închidă guri spurcate la acei care ne latră,
Să
ne pună-n suflet țara și în fală al ei nume,
Ca
atunci când ea ne cheamă, să-i fim piatră de Columne.
*
Ești
nimic, de-n astă viață n-ai fost neamului tău vrednic
Și
de încă după moarte nu vei sta într-un pomelnic,
De
nu-i fi un rând de carte, sau un nume de aminte
La
acei ce vin acuma, ducă veacul înainte.
Lasă
dar, cât ești în viață urmă lungă, apăsată,
Nobilează-ți
clipa vieții mărețindu-te în faptă,
Ca
să fii, cu alți de-o seamă, pildă pentru neamul care
Azi
e jos și-n suferință, că modele nu mai are.
***
ICOANE
PE ALTARUL ȚĂRII
La
altarul țării mele, cu smerenie mă-nchin
La
icoanele ce neamul din vechime mi-l tot țin,
Ele-s
ÎNCEPUTUL nostru, MOȘII mei scoborâtori
Din
a ZEILOR SĂLAȘURI, cele dincolo de nori.
Ei
venit-au să ne-nvețe TAINE VECHI, necunoscute,
Să
fim ÎNCEPUT DE NEAMURI prin ținuturi neștiute,
Să
ne ducem limba, portul, datinile pământești,
Și
poveștile străbune pân’ la porțile cerești.
Să
fim DREPȚI, în tot și-n toate și ca pasărea de LIBERI,
Iar
în suflete și inimi să rămânem veșnic tineri,
Nemurească-ne
COLUMNE pentru sfânta LIBERTATE,
Ca
de-acol’ să-și ia putere neamul nostru, mai departe.
Un
ZALMOXES, BUREBISTA, DECEBALUS , jertfitori,
Nimănui
venit să prade nu rămasu-i-au datori,
Să
se știe peste veacuri, că VIAȚA VAMĂ DATĂ
E
PUTEREA născătoare de VIRTUTE, nepătată.
Și
că-n vremea de-nceputuri îmi stă GLORIA străbună,
Fală
încă și mărire la istoria ce-adună
Nume,
fapte de legendă și mărețe întâmplări,
Ce
ne fie-n calea vieții, dăinuite îndreptări.
*
Mă
închin, mai cu sfială, mai smerit, la cât se poate
La
icoanele bătrâne din cea vreme de departe,
Când,
prin munți, prin deal și șesuri, bunii mei în viețuire
Înădeau
cărarea vieții și a neamului vecie.
Voi,
DESCĂLECĂTORI de țară, cu BOURII în PECEȚI
Tineri
domni cu stele-n frunte și în piept cu șapte vieți,
Voi,
SĂMÂNȚĂ de DOMNIE ce-ngânat-ați veacuri multe,
Voi
sunteți icoana țării, mari exemple de virtute.
**
Vin
la rând, ei, DOMNITORII, la cea viță românescă
Ca
s-o poarte mai departe pe sub pronia cerească,
MIRCEA,
ȘTEFAN și VITEAZUL, inimosul, domnul CUZA,
Ce
din veac în veac într-una reaprisu-mi-au iar spuza
DEMNITĂȚII
noastre care, ne-a ținut SPERANȚA vie
Că
suntem români și liberi, rotitori pe astă glie.
Cinste
lor și-nchinăciune pentru fila cea de carte
Ce
mi-au scris-o cu norodul, să mi-o ducă mai departe.
***
Vă-ncinstesc
a vostre fapte, tinerimea mea română,
Ce
cu moțul nostru IANCU, pus-ați pumnul la furtună,
Răscolindu-mi
din adâncuri cea dorință minunată
De
UNIRE-N LIBERTATE, vrerea ALBEI - ÎMPĂRATĂ.
A
fost clipa când cuprins-ați în rotundul de hotare
Limba
toată rămânescă și a inimii visare,
Ca-n
cuibarul veșniciei să fim una, strâns uniți
Și
așa să trecem lumea, în istorii amintiți.
***
ÎNSFINȚITE,
VII, ICOANE care-mi stați pe TÂMPLA ȚĂRII
Voi
ne dați puteri, speranțe, pentru visul înălțării,
Să
trezim clipita vieții, ce-i acum în amorțire
Și
uniți la neam să-i facem, clipa ei, de DĂINUIRE.
***
VORBESC
CU MUREȘUL LA OARBA
Motto:
,, Privind a tale maluri, al nostru suflet plânge,
Că
nu demult aicea, au dat obol de sânge
Ostașii
țării mele cu dorul țării-n gând,
Atunci
când către moarte tu i-am văzut mergând”.
Spune-mi!
Fostu-ți-a vreodată malul tău roșit cu sânge?
Ori
vreo soață, ori vreo mamă, ai văzut c-aicea plânge
După-un
soț, copil, ori tată, vamă dată la răboi
Ca
a noastră veche viță să trăiască prin eroi?
Spune-mi!
Au căzut aicea spice tinere în brazdă
Secerate
de pe dealuri unde moartea era gazdă?
Îmi
văzut-ai schilodiții lăcrimați de-acum o viață
Înșirați
pe drumul țării ca mărgelele pe ață?
Înroșitu-mi-s-a
apa-ți de cel sânge curs șiroaie
De
credeai că-i volburată dup-o scurtă sfântă ploaie?
Mirositu-mi-a
a moarte zile-ntregi și săptămâni
Malul
tău, cu plopi și sălcii ce făcutu-s-au cununi?
*
-Greu
mi-i Doamne a răspunde, zice Mureșu-ntristat,
Că
eu fost-am mal de jertfă pentru sufletul curat
Al
atâtor mii de tineri ce aici s-au prăpădit
Sub
o ploaie plumbuită, ce din dealuri s-a pornit.
Doamne,
mulți văzut-au cerul și-a mea apă curgătoare
Cu
privirea-ncețoșată, o ostașului ce moare
Pentru
țara lui și neamul ce-o rămâne după el,
Că
aici, atunci ei fost-au, lance sfântului drapel.
Eu
i-am pus într-un pomelnic, colo sus, la Monument,
Pe
acei căzuți atuncea, ce-au răspuns cu toți: Prezent!
Când,
ea, Țara, Muma noastră, ne-a chemat să-i apărăm
Glia
sfântă, de pe care nici un pas n-apoi să dăm.
De
aceea, când îmi treceți, printre aste sfinte dealuri
Înturnați-vă
privirea către mine, care-n valuri
Duc
de-atuncea-n largul zăii sub al plopilor sobor,
A
lor faptă jertfitoare, lumea să le de-a onor.
Ei
sunt stâlpi de demnitate, de exemple și tărie
Cum
se ține în urcare neamul, țara veșnic vie,
Iar
de astăzi, pe-a lor cruce o să-mi puneți fir de floare,
Ei
vor ști că țara, neamul, nu i-a pus încă-n uitare.
***
SUB
PLÂNSE CRUCI LA MĂRĂȘEȘTI
Motto:,,
Sub plânse cruci, de-aducere aminte,
Se
veșnicesc pomelnice de nume,
Iar
bravii mei, cât țara-i ține minte
Ne-or
ridica în fală și renume”
Din
când în când, mai trecem prin istorii
Cu
fruntea sus și pașii apăsați,
Cu
fapte mari, ca făcători de glorii,
De
crezul nemuririi avântați.
La
Baia, la Nicopole, Rovine,
La
Gorăslău, Mărăști și Mărășești,
La
Oarba-n deal, îmi știe orișicine
Au
fost minuni de fapte vitejești.
Că-n
dragoste de țară și moșie
Și-n
gând mereu cu dorul libertății,
Eroii
mei s-au dus în veșnicie
Plătind
cel ort cu însăși clipa vieții.
Sunt
peste tot pe-ntinsa mea moșie
În
cimitire triste, înstelate,
În
alte țări, pe unde nimeni știe
Ei
se-odihnesc în locuri ce-s uitate.
De-aceea-n
zile mari de sărbătoare
Noi
ce trăim acum în umbra lor,
La
capătâi le punem câte-o floare
Și-n
boaba unei lacrimi, dăm onor.
Că
fapta lor mereu ne-a dat putere
Să
viețuim aici printre nevoi,
Să
fim și noi, când țara ne-o va cere
Spre
veșnicirea ei, mereu eroi.
***
CU
PUMNII STRÂNȘI
JERTFELNICE,
prin veacuri trecător
Cu
pumnii strânși de ură și mânie,
Din
calde rugi și plâns lecuitor
Făcutu-ți-ai
speranță, să mângăie.
SMERITULE,
de veacuri răbdător
Cu
pumnii strânși de ieri, de azi și mâine,
La
nimenea rămasu-mi-ai dator
Pentru
bucata ta, de-amară, neagră pâine.
ROBITULE,
de-apururi iertător
Cu
pumnii strânși ades a neputință,
În
veacuri fost-ai veșnic truditor
Îndestulat
mereu cu suferință.
MĂRITULE,
de-a pururi stătător
Încovoiat
de-atâta umilință,
Sortit
ai fost ca veșnic veghetor
Al
ăstui neam de lungă, veche viță.
CREȘTINULE,
mereu închinător
La
sfintele icoane, cu credință,
La
Domnul Dumnezeu biruitor,
La
Maica Născătoare-n pocăință,
Din
spița ta-s și eu, INDURĂTORUL,
Înveșnicit
în astă sfântă humă,
PREABUN,
SMERIT, CURAT și IERTĂTORUL
A
toate câte veacuri îmi dădură.
Aicea
stau o clipă din vecie
Ca
Tine, Iertătorule, pe cruce,
Las
de la mine, numai fie bine
Ca-n
rai să veșnicesc, când mă voi duce.
În
mine pus-ai Doamne, toate cele
Ce
fac cea viață fie-mi nemurită,
În
fapte bune dusă, nu în rele,
Să
mărețească clipa cea trăită.
***
VOI
BOURI CU STELE-N COARNE
Motto:
,,Nu-s mai BOURI cum fost-au altădată
Ținând
în coarne stele din ceresc,
S-au
dus demult cu vremea cealaltă,
Vecii
să doarmă-n lutul pământesc”
Mircea
Dorin Istrate
Voi
bouri, ce între coarne îmi purtați în mare fală
Stele
din înalt cerescuri, dintr-o vreme milenară,
Ca
însemne că lumescul de aici, de pe la noi,
Se-mpreună
cu cerescul cela dincolo de nori,
Voi,
aminte ne aduceți de din vremile în care
Noi
umblam călcând cu grijă pe a Domnului cărare,
Iar
pe-aici, prin aste luturi erau oameni jertfitori
Cu
credință-n cela cuget și la nimenea datori.
Ei
aveau în a lor frunte nenficații domni de țară
Netemuți
de coasa morții când gândeau, că-n vreme iară
Pentru-a
țării libertate, vamă da-vor pentru ea
Viața
lor, ce pentru-a țără, merită așa ceva.
Noi,
așa am stat aicea de din timpuri vechi, bătrâne,
Vremi
prelungi și-mbucurate din veciile străbune,
Înădind
pe-aicea viața scursă-n maluri de credință
Cu
descălecătorii ce-n vremuri, ne-au purtat spre biruință.
*
Azi,
doar vechile hrisoave ce-s de-acuma prăfuite
Mai
vorbesc de voi cei care fost-ați vremuri plămădite,
Din
cea dragoste de țară și de neamul cela care,
Fostu-mi-a
jertfelnicie pe a timpului cărare.
În
a cronicilor file, în Columne și în luturi
Voi
ați fost învrednicire la acele începuturi,
Ce
și-acum, când în aminte ne gândim cu drag la voi,
Vă-ncinstim
c-o lăcrimare, marii noștri, dragi eroi.
Au
pierit demult bourii purtători de stele-n coarne,
Domnii
ceia dinceputuri ce-au știut ca să ne toarne
În
a sufletului cupă dragostea de neam și țară,
Ca
cel simț al libertății niciodată să nu piară.
*
Azi,
le-aducem închinare, purtătorilor de cruce,
Când
gândim c-au fost odată mari troițe-ntr-o răscruce
De
istorii, când voit-au din a lor înțelepciune,
Să
ne facă țară nouă, ici în margine de lume.
***
Ca
prin lumea mincinoasă să răzbesc cu fapte bune
Şi
curat în faţa sorţii să stau vrednic ca un sfânt,
V-am
luat să-mi fiţi modele, cuiburi de înţelepciune,
Măreţind
în nemurirea unei tainiţe de gând.
~*~
Mircea
Dorin Istrate
&&&
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu