Mircea Dorin Istrate - Nostalgii, în seri de vară

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

Nostalgii, în seri de vară

 

Citiți, ca să uitați o clipă, de amăreala ăstor zile

 

Sorbindu-ți ceașca de cafea

 

 

~*~

 

Sorbindu-ți ceașca de cafea, în al ei abur urcător,

În scânteierea unei clipe te-ntorci cu gându-ți visător

În timpul tinereții noastre, în care fost-am doi iubiți,

Ce au trăit imboldul vieții, arzând frumos, curat, cuminți.

 

Și chipul tău se-nseninează în zâmbet tainic, luminos

Și-a ta simțire iar vibrează, sorbind din timpul norocos

Dulceți de rai, dumnezeire înălțătoare și divin,

Și ceea lungă așteptare și frământări și dor și chin.

 

Și cum ai vrea măcar o clipă să mai trăiești acel fior

Și cum ai vrea a ta ființă să urce iarăși lin, ușor,

Să lași în urmă astă lume cu tot păcatu-i omenesc

Și zborul ei să mi te-nalțe, spre nesfârșitul cel ceresc.

 

Dar nu-i mai chip, că ce îmi fost-a, a fost demult, în altă lume

Trecută e de-acuma dară cu a ei toate, rele, bune,

N-apoi nu vine, că e lege, rămâie-acolo, în trecut,

Cum fost-au toate-atunci, odată, cum ai simțit, cum tu le-ai vrut.

*

Ți-i bea cafeaua-ngândurată și-o lacrimă în ea de-ți pică

Să știi că-i tot trecutul care, din amintiri mi se ridică

Ca al tău gând să-l înfioare tot îndulcindu-l cu visare,

Ca să-mi mai arzi încă odată, ca sfântul muc, de lumânare.

**

Ai fost cândva, o știi prea bine, icoana mea de închinat,

Altar de suflet, rug, văpaie, vis de-nălțare-naripat,

Rămasă clipă veșnicită în taina unui gând trecut

Pe care eu, îmi știi tu cine, și-acum cu patimă-l sărut.

***

Cafeaua care-o beau  cuminte, îmi e dulceață și amar,

Iar fierbințeala ei plăcută mă înfioară iar și iar,

În timp ce rugător la ceruri tot cer la Domnu-n schimb să-mi de-a,

Din viața care mi-i rămasă, o ziuă doar, din vremea ce-a.

 

Va face cât  făcut-a viața ce am trăit-o pân-acuma,

Va fi divinul celei clipe, în care pierdeni-s-o urma,

În veșnicia care vine, când vom lăsa acest lumesc,

Să fim de-apururi împreună, în raiul cel dumnezeiesc.

 

***

 

 

 

Tomnatic vis

 

Mai ții minte cum odată, sub o salcie, pe maluri,

Ce-și clătea a sale ramuri în săltate veșnic valuri,

Îmbătat de fericire că mi-ai dat o sărutare

Ți-am jurat, c-a mea iubire, ți-o voi pune la piciore.

 

Și că tu-mi vei fi regină peste sufletu-mi smerelnic

Și o steauă lucitoare în oceanul de-ntuneric,

Visul care-o să-mi mângâie clipa mea de fericire,

Ca din tina pământească, urce-mă-n dumnezeire.

 

Cuib de rai ne-o fi viața până-n cea din urmă clipă,

Iar cerescul ne-ocroti-va sub sfințita lui aripă,

Eu Adam și tu o Evă vom împărăți pământul,

Și uitați afar’ din lume, veșnici-vom legâmântul.

*

Nu ți-am spus atunci nimica, deși asta-m vrut a-ți spune,

Eram mut de fericire cum n-am fost de-atunci pe lume,

Dar așa simțit-a încă al meu suflet îmbătat

De dulceața gurii tale, când sărutul mi l-ai dat.

 

Sigur gândurile noastre toate astea și-au șoptit,

Sigur simțurilele noastre toate astea și-au dorit,

Sigur că și tu Mărite, ne-ai lăsat de capul nostru

Și-n divinul celei clipe ne-ai făcut pe viață rostul.

**

Azi, pustiu îmi este malul, iară salcia bătrănă

Se-oglindește încă-n valuri și-a ei șoaptă-mi tot îngână,

Ce n-am fost atunci în stare, în cea vreme din-nainte

Să  ne spunem, cum  noi vrut-am, în acelea jurăminte,

***

Doamne,  fă-mă pentr-o clipă tânărul de altădată,

Ce-ntr-o vară lenevită, sub o salcă, cu o fată,

Îndulciți c-o sărutare, în cuvântul cela mut,

Din a sufletului vrere, noi să facem tot ce-am vrut.

 

Și acolo, pe vecie, de vei vrea ne uită Doamne,

Nevăzuți de restul lumii, tot rămași din toamnă-n toamne,

Până când ne sătura-vom și atunci n-apoi ne pune

Ca să mai trăi o ziuă, în nebuna astă lume.

 

***

 

 

 

Regrete amare

 

M-am săturat să scriu, că n-am la cine

O inimă și visu-i să-nfior,

Că-n inimă nu-i loc de al meu dor,

Iar visul cum îmi știți, nu-i pentru oricine

De n-are-n el smerit, de muritor.

 

M-am săturat să vă-nfior iubirea

Punând în ea divinul cel de miere,

Crezând că ea din noi nicicând nu piere

Că ține cât va ține omenirea,

Dar văd că azi iubirea-i doar, plăcere.

 

M-am săturat să vă înalț spre stele

Și să vă port prin largul infinit,

Să fac al vostru suflet fericit

Că sunteți plămădiți, la fel ca ele

Și-aveți sămânță-n voi, de veșnicit.

 

M-am săturat să vă întorc în vremea

De miere, pusă-n cea copilărie

Și-n tinerețea cea cu feerie

În care a pornit de-atunci iubirea

Pe care eu v-am pus-o-n,  poezie.

 

M-am săturat de-acum de tot și toate,

Câte v-am scris de-alungul unui vers,

Cum inima mi-a dat atuncea ghes,

Că voi, nesimțitori, vă doare-n coate

De cât mă zbat vă fac, cuvântu-ales.

 

Nu meritați de-aceea fericirea,

Că nu aveți în voi pic de visare,

Nici bucurii din ceea înălțare

De-aceea-n voi n-o fi dumnezeirea

Clipitei  unei boabe, de iertare.

 

***

 

 

 

Uitatele scrisori

 

Lasă-ţi picurate lacrimi să-ţi sărute

Rânduri adormite puse pe-o scrisoare,

Ce demult, odată, scrisu-le-ai vrăjite

Când a ta simţire, vru să te-nfioare.

 

Şi te du cu gândul la acele timpuri,

Când doi ochi în rouă fost-au sărutaţi,

Când plăceri cuprins-au sângele din trupuri

Şi bujori pe-obrazu-ţi, pus-au ruşinaţi.

 

Când beţia clipei te-a topit pe dată

În visări de miere spre Dumnezeiesc,

Când ardeai de doruri, ce vroiau să facă

Din a ta fiinţă, flacără-n cresc.

 

Pus-ai pe hârtie vraja celor gânduri

Către cela care, tainic l-ai iubit,

Şi-ndulcite vorbe, tremurate rânduri

Din fântâni de suflet, toate ţi-au pornit.

 

***

Azi, citind scrisoarea din cel timp de miere

Vin spre tine vremuri în văpăi trăite,

Ţi se-ascund în minte, suflet în durere,

Că nimic acuma, nu-i ca mai ’nainte.

 

***

 

 

 

În seara vremilor trecute

 

În seara vremilor trecute, când luna sus pe bolţi răsare,

Tu, ca de-atâtea ori iubito, te duci cu gându-n depărtare

Şi-n noapte, ochii minţii tale tot cată timpuri îndulcite,

În care tu erai minunea, clipitelor neprihănite.

 

Pierdută-mi stai în aşteptare, ca să cobor din al tău vis,

Să-ţi bat în tocul de la poartă, şi-aşa precum odat’ ţi-am zis,

Să te răpesc, şi-o zi din viaţă să fim a lumii doi nebuni,

Topiţi în vremea tinereţii, din anii noştri, ceia buni.

 

Ca şi atunci, te-oi ţine-n braţe, şi-n spusa mutelor cuvinte

A noastre suflete-n văpaie, s-or înţelege din-nainte,

Eu lungi săruturi îţi voi pune pe-a tale gene-nlăcrimate,

Tu, buze arse, doritoare, îmi vei plăti nenumărate.

 

Şi-apoi, dacă ne-o vrea vecia ne-ncapă-n clipa ei cuminte,

Ne facă lungi şi nesfârşite aceste timpuri fericite,

Când nopţile pe flori de nuferi te-oi trece lumea ca luntraşii,

În urma ta, ca rob nevolnic, ţi-oi săruta de-apururi paşii.

 

Târziu în noapre ne vom face din gânduri calde jurăminte

Şi cu peceţi de dulci săruturi le-om face toate însfinţite,

Iar când miji-vor încă zorii, cea vrajă care se destramă,

Ne va lăsa, ca altădată, în inimi, neînchisă rană.

 

Tu, iar vei sta în nopţi de miere rugându-ţi vremile trecute

Să-ţi privegheze somnul tainic, ca amintiri să te sărute,

Că ce au fost a tinereţii clipite puse-n sfântul mir,

Acum le-ascunzi, de ochii lumii, în bobul lacrimii, divin.

 

***

 

 

 

ÎN  LUNGA  ZI  DE  VARĂ

 

E început de vară și-n an în an la rând

În sfinte anoptimpuri mi te rotesc în gând,

Pe tine, care fost-ai icoana  tinereții

Și mi-ai rămas aceeași pe-altarul sfânt al vieții.

 

Mai știi cum cele zile erau dulceți de miere

Și-n seri îmbietoare, în umbră de unghere,

Eram dedați iubirii și robii ei spășiți,

Urmând imbold de inimi și tainice dorinți.

 

Juratu-ne-am iubire vecie de vecii

Și-n mutele cuvinte ne-am spus dorințe mii,

Luceferii din ceruri și-n nouri luna plină

Ne-au tăinuit de lume în  noaptea cea divină.

 

Nu sunt atâtea stele pe cerul cel știut

Câte săruturi încă ne-am dat cu împrumut,

Și câte vise încă și arzătoare patimi

Ne-am pus atunci, odată, în boaba unei lacrimi.

*

Așa a fost atuncea, în veri arzând fierbinte

Ce cât voi fi pe lume mereu le-oi ține-o minte,

C-aleși  am fost de soartă din humă de lumesc

Ca să gustăm dulcețuri, din rai dumnezeiesc.

*

E început de vară, fierbinte-nflăcărată,

Tu nu mai vii de-acum, cum ai venit odată

Să stăm în nopți cu stele o clipă-mbrățișați

Și-apoi de Tine, Doamne, acol’ să fim uitați.

 

Ne las-așa-n vecie, să vezi de-om fi în stare

Să stâmpărăm dorința iubirei ce nu moare,

Să fim preumblătorii prin lumile de vis,

Să ardem în tăcere în cer cu astre nins.

 

Te-oi regăsi iubire cu tot și câte-și toate

În nesfârșite timpuri ce fi-vor după moarte,

Și-om fi atuncea iarăși nebuni-ndrăgostiți,

Arzând în focul veșnic, de patimi și dorinți.

 

***

 

 

 

Toate-au fost odată

 

Buze ca o fragă, veşnic doritoare,

Gene tremurate, taină şi fior,

Sărutări furate, raiuri ’nălţătoare,

Toate-au fost odată, lacrimă şi dor.

 

Calda-mbrăţişare, foc nestins de ape,

Scurta despărţire, vremuri nesfârşite

Gura, o fântână, însetat s-adape,

Toate-au fost odată, clipe fericite.

 

Ochii, două stele lucitoare-n noapte,

Trupul, vagă umbră unduind uşor,

Sânul, două mere, îndulcite, coapte,

Toate-au fost odată, patimă-n fior

 

Şoapte nerostite, plânset şi durere,

Nopţile-n păcate, ruguri de iubire,

Toate-au fost odată fagure de miere,

Taină-n gând să-mi steie, sfântă amintire.

 

***

 

 

 

La poarta ta

 

Când trec și-acum prin fața casei tale,

Mă-nfiorez și pasu-ncetinește,

În dreptul porții, unde-n gând, agale,

Văd ca prin vis făptura-ți cum zâmbește.

 

Și-n cea clipită sufletu-mi se frânge

Și gândul mi se umple de tristețe

Și nu știu cum, dar inimă îmi plânge

Că nu-i mai cum a fost, în tinerețe.

 

Ferestra ta nu-i plină de mușcate,

Nu mai miroase stratu-a lămâiță,

Din când în când oblonul vântu-l bate,

Iar casa e cuprinsă-n deasă viță.

 

Tu nu mai vii la-inimii chemare

S-aștepți înfiorată la portiță

Și cu peceți de dulce sărutare

Să ne jurăm iubire și credință.

 

Ne prindă noaptea-n caldă-mbrățișare,

Ne-ascunză luna când intra-va-n nor,

Cu stele mi s-o umple bolta mare

Să ne-ndulcească visele cu dor.

 

Vor fi clipite câte veacuri toate,

Va fi divinul cuibărit în noi,

În dulce vis cerescuri vom străbate

Și-n universuri fi-vom doar noi doi.

*

Pe strada ta, acum, doar vântul bate

Tot ridicând din colburi amintiri,

Le pună-n poarta casei, îngropate,

Ca să le ai când poate o să vii.

 

Eu încă de mai trec pe-aici vre-odată

Îți las în taină lacrimile mele,

Să veșnicesc cea vreme de-altădată,

Iar poarta ta, s-o țintuiesc, cu stele.

 

***

 

 

 

În crângul meu

 

Icoană fac din ce-am iubit odată

În  vremea ceea dusă, de demult,

Din chipul tău smerit de dulce fată

Ce l-am iubit și cât m-a mai durut

 

Din crângul nostru plin de lăcrămioare

Amirosin a rai dumnezeiesc,

Când te-am cuprins de mijloc pe cărare

Și cu-n sărut urcat-am în ceresc,

 

Am fost atunci, în vremea miruită,

Copii nebuni sub umbră de noroc,

Simțirea noastră toată, nemințită,

Ne-a ars în para dragostei de foc.

 

Am zis atunci că lumea e a noastră,

Că piedici nu-s ca să ne țină-n loc,

C-avem cu toți-n frunte câte-o astră

Ce ne va face viața cu noroc.

 

Noi am uitat că lumea-i îm schimbare,

Că cei luceferi mi se sting în zori,

Că două fețe cel bănuț îmi are,

Că soarele-i umbrit de negri nori.

*

Azi crângul meu și-a înierbat cărarea

De câtă vreme m-așteptat să vin,

S-a ofilit sub stele lăcrămioara

Și mi-a murit norocul, sub melin.

 

Din viață Doamne, lasă-mă să iau

O clipă doar, ca să mi-o fac icoană,

Ce mai rămâne, înapoi îți dau,

Dar uită-mă în crâng, cu-a mea codană.

 

***

&

Mircea Dorin Istrate