joi, 11 decembrie 2025

Ben Todica - Ce este iubirea? De ce a fost creată?

 



Ce este iubirea? De ce a fost creată?

(O reflecție cu elemente speculative și științifico-fantastice)

 

În tradițiile culturale și religioase, iubirea este înțeleasă ca o forță fundamentală care ordonează existența umană, relațiile sociale și sensul creației. Analogiei electrice — doi poli opuși care generează energie — i s-a atribuit adesea rolul de metaforă pentru complementaritatea dintre bărbat și femeie în viziunea tradițională asupra iubirii. Din această perspectivă, iubirea își găsește expresia plenă în complementaritatea celor două sexe, idee prezentă în miturile fundamentale și în literatura universală.

 

Poezia a devenit, de-a lungul istoriei, mediul privilegiat prin care iubirea s-a exprimat, fie în misticismul lui Rumi, fie în erotica subtilă a lui Ovidiu (Ars Amatoria), în lirica lui Catullus, în vocea Sappho, sau în sensibilitatea marilor poeți români precum Eminescu, Nichita Stănescu și alții. Iubirea poetică, idealizată și totuși marcată de trăirile omenești, reprezintă o constantă a civilizației.

 

Teologia creștină distinge cinci tipuri de iubire:

Phileo – afecțiunea fraternă;

Epithymia – dorința pasională;

Storge – iubirea familială;

Eros – atracția romantică;

Agape – iubirea necondiționată, considerată forma supremă.

 

Narațiunea biblică a creației lui Adam și Eva reflectă un model antropologic în care omul este plămădit „din pământ”, în cadrul unei ordini divine. Însă, în contemporaneitate, această ordine este provocată de transformări rapide: revoluția biotehnologică, ingineria genetică, inteligența artificială și explorarea spațială.

 

 Demitizare, tehnologie și redefinirea condiției umane

 

Într-un discurs modern, se afirmă uneori că umanitatea „demolează mitul lui Dumnezeu” prin transferarea puterii creatoare către știință și tehnologie. Transformările identitare — redefinirea conceptelor de sex, de reproducere și de corporalitate — sunt motive de dezbatere etică și filozofică.

 

Ingineria genetică (de exemplu, tehnologia CRISPR) deschide posibilitatea modificării organismului uman pentru a elimina boli, pentru a crește rezistența biologică sau pentru a transforma radical fiziologia umană în vederea adaptării la alte planete. Aceste intervenții ridică întrebări fundamentale:

Este legitim să modificăm omul?

Există o limită morală a transformării biologice?

Ce se întâmplă cu noțiunea tradițională de „natură umană”?

Colonizarea spațiului și limitele biologice

 

Marte, una dintre destinațiile vizate de programele spațiale actuale, prezintă condiții extrem de ostile: radiații cosmice intense, gravitație redusă, sol toxic, lipsa unei atmosfere protectoare. Studiile arată efecte severe asupra ADN-ului, sistemului osos, muscular și nervos, precum și riscuri crescute de cancer. Comunicarea cu Terra este întârziată cu minute întregi, iar adaptarea psiho-biologică este problematică.

 

De aceea, se discută despre necesitatea unor modificări genetice complexe care să permită supraviețuirea în astfel de medii. Se explorează inclusiv ideea hibridizării cu gene provenite din organisme extremofile (insecte rezistente la radiații, organisme acvatice, plante capabile de fotosinteză).

 

Scenariul speculativ prevede extinderea vieții umane pe sute sau mii de ani și apariția unor noi forme ale corpului uman — adaptate condițiilor spațiale și nevoilor tehnologice.

 

Implicații etice și existențiale

 

O astfel de civilizație ridică dileme profunde:

Ce se întâmplă cu identitatea umană atunci când corpul devine complet „editabil”?

Dispare ideea de pereche biologică?

 

Poate exista iubire într-o societate construită artificial, fără vulnerabilitate, fără limite și fără tradiția umană a complementarității?

 

Ce se pierde în procesul de transformare?

 

Autorul textului evocă o temere esențială: că, în absența iubirii — înțeleasă ca legătura firească între două ființe complementare — omul va deveni o entitate tehnologică, eficientă, dar lipsită de sens.

 

Mai mult, se sugerează că dorința de a părăsi Pământul și de a construi o nouă lume reflectă nu progres, ci ruptură: pierderea recunoștinței față de „Grădina” originară și neînțelegerea propriei condiții. Istoria civilizațiilor anterioare, inclusiv miturile despre culturile care s-au jucat neînțelept cu genetica sau cu ordinea naturală, este invocată ca avertisment.

 

Concluzie

 

În locul unei goane tehnologice necontrolate, argumentul central propune întoarcerea la echilibru, la responsabilitate și la recunoașterea valorilor fundamentale: iubirea, demnitatea, identitatea, continuitatea umană și respectul față de planeta care ne susține viața.

 

În această viziune, progresul autentic nu înseamnă transformarea omului într-o ființă mecanică adaptată planetei Marte, ci îmbunătățirea condiției umane aici, pe Pământ.

O civilizație care aspiră să cucerească universul fără să fi atins pacea și bunăstarea în propria casă riscă să repete greșelile trecutului.

 

Ben Todica

(O reformulare ChatGPT a textului original.)











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu