Urma pașilor pierduți
~*~
E ștearsă urma pașilor trecuți, când amândoi de
mână, neștiuți,
Tot cărăream prin crânguri și prin lunci, în
primăveri ce ne păreau atunci,
Că-s raiuri coborâte din ceresc, pe păcătosul
ăsta de lumesc,
Când două tinereți împreunate mi se topeau în
vise preumblate,
Prin lumile de sus, cu-n cer de stele,
pierzându-se prin căile lactee.
O, cum aș vrea, pe urma celor pași și eu și tu o
lacrimă să lași,
Obol să fie vremilor curate, că ne-au ținut în
vise-nfiorate,
Și-apoi ne-au nins clipita de iubire punând în
noi din cer dumnezeire,
Să nu uităm cât fi-vom pe pământ, că ea,
iubirea-i lucru cel mai sfânt,
Iar dacă vine din simțire adevărată, atunci așa
va fi, cât ține viața toată.
Acum, în iarna vieții îmbrumată, nebunul dor din
gându-mi gândul mi te-așteaptă,
Să îmi mai vii odat’, ca împreună, ca tinerei
ținându-ne de mână
Să colindăm cărările albite, ce de acum și ele-s
troienite,
Știind că sub zăpada ceia rece, e-un ghiocel, ce
somnul și-l petrece
Visând la cum va bucura în primăvară, doi tinerei
cu inima ușoară,
Ce se-ndrăgesc ținându-se de mână, dorind că
toată viața fi-vor, împreună.
*
Tu, n-ai să vii, că ești de-acum plecată, să
viețuiești prin lumea ceealaltă,
Dar nu-i nimic, că vin și eu curând, să cărărim
veciile la rând,
Prin cerul cela ce e plin de stele, până vom fi
uitații lumii,
ce-odată tot
va
piere.
~*~
Mircea Dorin Istrate
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu