NICOLAE Onu – Ucenic al lui ZAMOLXE și al lui HRISTOS
„Soarele Daciei
m-a născut și am fost trimis
în Egipt cu o
mână de Pământ în Sân ca
Icoană a Ființei mele de adânc!”
(Ierom.Ghelasie Gheorghe, ZAMOLXE în port
dacic, la Piramida Egipteană)
După
ce Bunul Dumnezeu l-a creat pe primul Om perfect, născând astfel seminția
pelasgă, i-a dăruit o consoartă pe măsură în care s-au sălășluit ca într-o
Corolă înmiresmată totul în toate: frumosul, adevărul, binele, ruga, cântarea,
armonia, și i-a înmulțit familia pentru a-i înlesni creația întru diversitatea
ei serafico-umană în care să premărească pururea FAMILIA cerească!
A așezat Familia umană într-un cadru
paradisiac pentru a sluji deplin LOGOSULUI, Sfintei Treimi, prin gând, cuvânt,
faptă bună în primul Templu – Natura cu toată frumusețea ei serafică prin har,
sinceritate, puritate, inteligență, înțelepciune să rămână continuu întru
comuniune cu El, ca sacerdot și terapeut deopotrivă atât pentru trupul cât și
pentru sufletul său.
În pământul ales, binecuvântat care va arde
permanent dogoarea divină, în Vatra sacră – DACIA Mare a răspândit Dumnezeu
toată Sămânța virtuțiilor în care să-și desăvârșească Omul diversitatea
vocațiilor înscrise sinelui său: învățător, preot, filosof, poet, artist,
medic, scriitor, terapeut, profet, ca o compensare suavă și divină fiindcă, ne mărturisește
marele isihast carpatin Avva Ghelasie Gheorghe-Mănăstirea Frăsinei-Vâlcea: „Poporul meu, Neamul nostru a „DUS” din
Moși-strămoși Pământ la Cer, din care DUMNEZEU „TRUP” și-a făcut!” (Ierom.
Ghelasie Gheorghe, Moșul din Carpați –
Căutarea Originilor, Colecția Isihasm – 2000)
Pe acest pământ străbun binecuvântat totul
era sacru: omul – familia, ogorul, plantele, apele, munții, codrul, „râul, ramul”, vorba geniului
național-universal Mihail Eminescu,care a gratulat PĂDUREA, în maniera lui
caracteristică, numind-o „CODRUL MĂRIEI
SALE”, florile, peștera, bogățiile subsolului, câmpiile, păsările, dealurile,
aerul, soarele, clima, toate îi slujeau terapeutic Omului și toate erau într-o
deplină armonie și comuniune cu Atotființitorul Dumnezeu.
„Ceea
ce trebuie să știm este că România, mărturisește terapeutul Nicolae Onu, are o tradiție foarte bogată de utilizare a
plantelor medicinale, atât de bogată, încât nu există nicio boală pentru care
să nu poată fi găsită o plantă de leac la noi în țară. Asta se întâmplă pentru
că aici găsim toate formele de relief, o mulțime de condiții ale solului și de
climă... Dacii au ținut plantele la îndemână atât în medicină, cât și în
ritualuri și în hrana de toate zilele, fiindcă mâncarea era și ea considerată
un mijloc de a vindeca boli.” (Nicolae Onu/ Mihaela Onu, Plante Tămăduitoare – Remedii naturale
pentru cele mai întâlnite boli, Ed. Bookzone, București – 2025)
Natura în întreaga ei ființialitate a fost
creată pentru a fi și ar mai putea fi încă TEMPLU natural în sânul căruia omul
religios pelasgo-traco-geto-daco-român și-a ridicat Templul sacru spre a aduce
cinstire și mulțumire pentru tot și pentru toate cele spre ființă,Bunului
Dumnezeu!
Natura în deplina ei sacralitatea-Dar divin era
în același timp Templu sacru și Templu natural. Aerul e în pădure, apa e în
pădure, lumina e în pădure, hrana e în pădure, casa e în pădure, biserica e în
pădure.Totul era acolo înmiresmat de Aurora cerească a fascinației
hristic-divine: poezie, folclor, rugă, basm, doină, artă, balsam, tămăduire,
știință, profeție, Om și Dumnezeu!
„În
natură ești aproape de Dumnezeu. E Dumnezeu și în biserică. Numai că biserica
noastră se închide seara, pe când cea din natură nu se închide niciodată, nici
ziua, nici noaptea.”(ibid.)
„În
priveliștea vieții pământești, în mijlocul naturii strălucitoare, mărturisea
cu admirație astronomul francez Camille Flammarion, în lumina soarelui, pe marginea mărilor înfuriate sau a fântânilor
limpezi, printre peisajele de toamnă, sau florile de Aprilie și în tăcerea
nopților înstelate, am căutat pe Dumnezeu. Natura explicată de știință mi l-a
arătat într-un chip deosebit. În ea el e vizibil ca forță intimă a tuturor
lucrurilor.
Am privit în
natură raporturile armonice, care constituie frumusețea reală a lumii și în
estetica lucrurilor am găsit manifestarea glorioasă a cugetării supreme.Nici o
poezie omenească nu mi-a părut că s-ar putea compara cu adevărul naturii și
Cuvântul veșnic mi-a vorbit cu mai multă elocvență în cele mai modeste opere
ale naturii decât omul în cele mai pompoase poeme ale sale.” (Camille Flammarion, Dumnezeu
în Natură, trad. Arhiereul Irineu Mihălcescu-Târgovișteanu, Ed. Aurom,
București-1997, p. 7)
Dacă, conaționalul său ateu August Comte,
ponegrit „părintele filosofiei pozitive”, a susținut în micimea sa rațională
că: „știința a exclus pe Dumnezeu din
natură și l-a condus până la marginea ei, mulțumindu-i de serviciile sale
provizorii,” savantul Camille Flammarion i-a înmânat Atotcreatorului
sceptrul imperial asupra naturii, prin colosala lucrare, Dumnezeu în Natură, demonstrând științific că „DUMNEZEU este în natură „FORȚĂ vie și personală, cauza mișcărilor
atomice, legea fenomenelor, rânduitorul armoniei, tăria și susținătorul lumii.”
PĂDUREA
în veșmântul sacerdotal-verde e o înaltă Școală.
O adevărată Academie a spiritului!
Creștinul ortodox valah trebuie să fie
într-o desăvârșită simbioză cu Natura așa cum tot el trebuie să fie într-o
deplină comuniune cu Dumnezeu și cu Maica Cerului – Fecioara MARIA.
„Pădurea te
învață multe, te învață inteligența naturii și uneori chiar glumele ei
tainice... Trebuie să fii în rezonanță cu pădurea și cu ce e în ea. Eu am în
mine apă cu memoria mea.” (Nicolae Onu,
op. cit.)
Marele istoric-geograf get originar din
Pont, Strabon (63 î.Hr.-17 d.Hr.), în capodopera sa, Geografia, alcătuită din
17 cărți ilustre, mărturisea despre Zamolxe – profetul, legiuitorul și
tămăduitorul dacilor, care locuia în peștera Muntelui Kogainon, la poalele
căruia susura unda cristalină a râului Kogaionon, că templul lui era doar peștera,
precum mai târziu cea a Sfântului Apostol Andrei-Ocrotitorul Daciei, iar
străbunii săi, „Dacii nu se rugau
înaintea altarelor. Cultul lor era celebrat în păduri, pe înălțimile munților,
fără temple.” (Strabon, Geografia, cartea a VII-a,c.f.Constantin Virgil
Gheorghiu, Poporul nemuritorilor, Ed.
Sophia, București - 2014)
Sacerdoții Profetului Zamolxe purtau
veșminte albe din in, cu o croială impecabilă asemeni Esenienilor-traci,
asemeni Mântuitorului Hristos și celebrau cu admirație cultul trupului și al
sufletului întru apoteoza luminii.„Sănătatea
și prospețimea trupului, grăia nemuritorul Zamolxe, se menține prin
exerciții și hrană curată, iar cea a sufletului se îngrijește prin incantații
care sunt rugăciuni și frumoase discursuri!” (Hegel, Leqons sur la philosophie de l-Histoire, Paris, 1946)
Aceste incantații sacre caracterizează în
sacerdot și credincioșii săi frumosul și divinul: „aducând înțelepciunea în
suflete și, continuă Zamolxe, odată
ce ea s-a format și este acolo, este ușor de dat sănătate capului și restului
trupului.” (Platon, Charmide, I, V.)
Așadar, Omul pelasgo-traco-geto-dac trebuia
să se conformeze împărăției luminii. „Prescripția
generală este, așadar, puritatea spiritului și a trupului...” (Herodot,
I,CXXXVI – CXXXVIII). Din înțelepciunea Profetului Zamolxe picurau peste
traco-dacii săi elixirile vieții trupești și sufletești întru admirația Cerului
și recunoștiința pământului: „apărarea
Cetății, Adevărului, ascultarea de preot, de părinți, săparea unei fântâni,
sădirea de pomi, ocrotirea naturii, a vârstnicilor, cultul strămoșilor,
curajul, libertatea, răbdarea,dreptatea, jertfa”. (Herodot,IV,XCV)
Înțeleptul sfânt Nicolae Velimirovici care,
asemeni tuturor sfinților a fost un iubitor de Natură, grăia plin de admirație:
„Natura
întreagă se aseamănă unu pian mare, în care făpturile sânt, de fapt, clape.
Orice clapă ar atinge omul, poate auzi ecoul sufletului său.” (Sfântul
Nicolae Velimirovici, Gânduri despre Bine și Rău, trad. Ionuț/ Sladjana Gurgu,
Predania)
Traco-geto-dacii spuneau întotdeauna că
oamenii la care mintea stăpânește în chip desăvârșit peste gândire sunt
inteligenți, poate chiar înțelepți. Dar Dumnezeu a înzestrat toată Creația Sa
cu inteligență. Chiar și materia. Să nu uităm că la noi și numai la noi: „Pietrele dacilor vorbesc!”
„Când
ne uităm la inteligența plantelor, reia Ucenicul lui Zamolxe..., Nicolae
Onu, ne dăm seama cel mai bine de ce nu
ne ajută doar planta în sine, ci și credința, rugăciunea, încrederea că puterea
naturii ne vindecă... Dumnezeu le-a pus acolo și le-a învățat să tămăduiască.
Fiecare plantă știe unde să se ducă... (are radarul ei de tămăduire n.a.)
Sau cum să nu
aibă inteligență copacul? Vezi când se îngălbenesc și cad frunzele, pentru că
el a simțit că vine iarna, știe că dacă îngheață apa, el crapă și moare, și
atunci își lasă seva în jos, își oprește vegetația și îi dă drumul din nou la
primăvară. Cel mai inteligent copac de pe pământ din punctul acesta de vedere
este fagul, care așteaptă 18 zile de căldură consecutiv ca să pornească în
vegetație. ” (Nicolae Onu, op.
cit.)
În pământul
Gliei nostre – Dacia Mare, binecuvântat de Zamolxe, de Dumnezeu, de Maica
Domnului, de Mântuitorul Hristos, de Patriarhii, Profeții și Sfinții noștri, în
care au odrăslit lacrimile Mamelor, Fecioarelor, Monahiilor, sfințit cu sângele
cald al martirilor și pustnicilor, „Soarele
răsare în OCHII de Țărână ai Vetrei
străbune”. (Ierom. Ghelasie
Gheorghe, Moșul din Carpați –
Căutarea Originilor, Colecția Isihasm – 2000)
Tot ce a creat Bunul DUMNEZEU – LOGOSUL în
Creația divină: om, munte, plantă, pom, floare, apă, iarbă, pasăre, animal,
pământ, cer, zi, noapte, stea, soare, lună, aur, argint, perlă, diamant,
furnică, albină, păianjen și toate celelalte aduc mulțumire,slujire, slăvire
Atotcreatorului prin: grai, semeție,
aromă, fruct, mireasmă, undă, legănare, viers, muget, odrăslire, lumina
angelică, sărbătoare, inspirație, călăuzire, surâs de luceafăr, plutire în
ambrozia inimii, strălucire princiară și clericală, prinos al frumuseții femeii,
hărnicie și sârguință, miere și nectar, harpă mirifică vibratoare...
PĂDUREA a
crescut Bradul ca simbol al înălțimii și neaplecării Marelui împărat Burebista,
cutezătorului Decebal, cuceritorului Mircea cel Mare, Leandrul Apostolului
Andrei, Smochinul Sf. Ier. Nicolae, Fagul, ca flamură a Sf. M. Mc. Gheorghe, i-a
înlesnit marelui Țepeș Vodă legiunea de țepi pentru „îndreptarea” vrăjmașilor
lăuntrici și a dușmanilor din afară, i-a dăruit lui Ștefan Vodă Stejarul din
Borzești, le-a plămădit Gorunul lui Horea și Zian Arsenie Boca, i-a conferit
Arțarul Întregitorului Daciei – Mihai Viteazul, i-a înflorit Salcâmul cu
mireasma serafică pe drumul Calvarului – Canalul Morții, altui poet nepereche
Andrei Ciurunga și multor camarazi de-ai săi, i-a mlădiat smerenia Salciei
poetei mistice Maica Teodosia – Zorica Lațcu și patriarhului Iubirii – Arsenie
Papacioc, și evident i-a decernat un Codru de argint cu Potirul de aur plin al
geniului, Craiului liric și profetului Mihail Eminescu.
PĂDUREA a dăruit
cu prisosință din bunătatea sa imperială material pentru Casă cu toate
accesoriile ei, pentru școală cu toate cele de trebuință, pentru lăcașuri
sfinte cu toate împodobirile lor: catapeteasmă, iconostas, toacă, cruce, amvon,
Crucea ca apoteoză a martirilor, Crucea Răstignirii lui Iisus – cea dătătoare
de viață întru divina Sa Înviere.
PĂDUREA
plămădește din trupul ei mare, regal și tămăduitor toată materia primă necesară
vieții omului de la naștere până la plecare, pentru școală, biserică, spital,
teatru, cinema, ateneu, stadion, palat, muzeu, instrumente muzicale, articole
sportive, iar pe întinsul ei covor de catifea găsim hrană comestibilă, plante
tămăduitoare și ciuperci vindecătoare.
PĂDUREA e cel
mai frumos POEM al NATURII în sânul căreia își concertează rapsodia toate
păsărelele măiastre și își află sălașul multe dintre viețuitoare, fiind
acoperământul sacru al Florei, Faunei, altar schimnicelor, sihaștrilor, dar și
refugiu pentru haiducii dreptății sociale. Tradiția ne amintește că pământul
Daciei Mari era de la un capăt la altul o imensă PĂDURE.
POVESTEA CODRULUI
„Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub
poale,/ Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei-Sale.// Lună, Soare și
Luceferi/ El le poartă-n a lui herb,/ Împrejuru-i are dame/ Și curteni din
neamul Cerb.// Crainici, iepurii cei repezi/ Purtători îi sunt de vești,/
Filomele-i țin orchestrul/ Și izvoare spun povești.// Peste flori, ce cresc în
umbră,/ Lângă ape pe potici,/ Vezi bejenii de albine,/ Armii grele de
furnici...// Hai și noi la craiul, dragă,/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul
și iubirea/ Să ne pară jucării.// Mi-a părea cum că natura/ Toată mintea ei
și-a pus,/ Decât orișice păpușă/ Să te facă mai presus.
Amândoi vom
merge-n lume/ Rătăciți și singurei,/ Ne-om culca lângă izvorul/ Ce răsare sub
un tei.// Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea-i peste noi,/ Și prin somn
auzi-vom bucium/ De la stânele de oi.// Mai aproape, mai aproape/ Noi ne-om
strânge piept la piept.../ O, auzi cum cheam-acuma/ Craiul sfatu-i înțelept!//
Peste albele izvoare/ Luna bate printre ramuri,/ Împrejuru-ne s-adună/ Ale
Curții mândre neamuri:/ Caii mării, albi ca spuma,/ Bouri nalți cu steme-n
frunte,/ Cerbi cu coarne rămuroase,/ Ciute sprintene de munte -// Și pe teiul
nostru-ntreabă:/ Cine suntem, stau la sfaturi,/ Iară gazda noastră zice,/
Dându-și ramurile-n laturi:// - O, priviți-i cum visează/ Visul codrului de
fagi!/ Amândoi ca-ntr-o poveste/ Ei își sunt așa de dragi!” 1878,1 Martie (Eminescu,
Poezii, Editura pentru Literatură, 1965)
Nicolae Onu – Dica, susur limpede, năvalnic și ademenitor, coborâtor din
străbunii-panduri ai lui Tudor din Vladimiri, fratele părintelui-profesor
Constantin Onu, cu care am fost coleg un an de zile la Academia Teologică
Andrei Șaguna-Sibiu, a fost hărăzit de Măicuța Domnului – Fecioara MARIA, Ocrotitoarea
Familiei creștine cu o admirabilă argeșeancă – Mihaela, tămăduitoare în trup și spirit, pildă și armonie întru
continuitatea și dăinuirea dacoromânilor.
În Corola sufletelor lor pulsează continuu
bunătatea, balsamul tămăduirii, mireasma dăruirii, care le întețesc chipurile
întru aura frumosului, din care ei zugrăvesc tainic Icoana Patriei dragi.
„Eu nu cred că există pe lume ceva mai
frumos decât ROMÂNIA!” (Nicolae Onu..., p.141)
Nicolae Onu și-a întregit în lucrarea sa de
căpătâi, „Plante Tămăduitoare – Remedii
naturale pentru cele mai întâlnite boli”, ființa și persoana, chemarea și
alegerea slujirii ucenicești a Tradiției străbune, Profetului Zamolxe,
Mântuitorului Hristos, Fecioarei Maria, sufletului daco-român, cu prodigiosele
sale cunoștințe privind farmacia și miracolul Pădurii Gliei noastre care a
odrăslit la Facere, ajungând la o înălțătoare filosofie tămăduitoare atât de
folos celui doritor întru refacerea, menținerea, perfectarea sănătății trupului
și înmiresmării sufletului religios.
Dimensiunea terapeutică a pogorârii harului
lui Dumnezeu este și în sânul Naturii nedespărțită de aspirația umană spre
sănătate fizică, psihică, spirituală, spre integritate și plenitudine, ca o
izbăvire simultană din suferință întru întregirea de sine sau desăvârșire în
iubirea creștină.
Căutările omului contemporan în domeniul
prevenirii și tratării bolilor își găsesc în Nicolae și Mihaela Onu, un răspuns
clar, cuprinzător, sigur și deosebit de actual, cu un accent deosebit pe o
abordare integrală a resorturilor bolilor și tulburărilor vieții – confirmată
de conștiința unui mare terapeut creștin ortodox, care a străbătut în lung și
în lat PĂDUREA doldora de minuni.
Întru mulți ani frumoși și binecuvântați
Nicolae și Mihaela!
6 – 7 Decembrie 2025
+ Sf.
Ier. Nicolae, făcătorul de minuni; Sf. Mc. Filofteia de la Curtea de Argeș
Prof.teolog GHEORGHE CONSTANTIN
NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu