C.S. LEWIS - Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr

 

C.S. LEWIS

Sfaturile

unui diavol bătrân

către unul mai tânăr

unde spre sfârşit

SFREDELIN PROPUNE O ÎNCHINARE

Traducere din engleză de

SORANA CORNEANU

 

 

 

Născut în Irlanda în 1898, C.S. LEWIS este educat la Colegiul Malvern timp de un an, după care îşi continuă studiile în particular. Obţinând cea mai mare distincţie de absolvire acordată de Universitatea Oxford (triple First), rămâne în cadrul universităţii ca Fellow al colegiului Magdalen, funcţionând ca tutore, în perioada 1925-l954. În 1954 devine profesor de literatură medievală şi renascentistă la

Universitatea Cambridge. Cursurile ţinute de el, remarcabile şi populare, au influenţat în mod profund şi durabil generaţii de studenţi.

Ateu până la maturitate, C.S. Lewis îşi descrie convertirea în Surprised by Joy (Surprins de bucurie): “în 1929, pe la Rusalii, m-am dat bătut şi am admis că Dumnezeu este Dumnezeu... eram, poate, cel mai descurajat şi mai nehotărât convertit din toată Anglia. “Această experienţă a fost cea care l-a făcut să înţeleagă nu doar apatia, ci şi refuzul activ de a accepta religia; pornind de aici, în ipostaza de scriitor creştin înzestrat cu o minte excepţional de ascuţită şi de logică şi cu un stil lucid şi înviorător, C.S. Lewis a fost fără egal. The Problem of Pain (Problema durerii), The Screwtape Letters (Scrisorile lui Sfredelin sau Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr), Mere Christianity (Creştinism. Pur şi simplu), The Four Loves (Cele patru iubiri), precum şi postuma Prayer: Letters to Malcolm (Rugăciune: Scrisori către Malcolm) nu sunt decât o parte din operele sale cele mai vândute. A scris şi cărţi pentru copii şi sciencefiction, în paralel cu multele sale lucrări de critică literară. Operele sale sunt cunoscute de milioane de oameni, pretutindeni în lume, prin traduceri. S-a stins din viaţă în 22 noiembrie 1963, în locuinţa sa din Oxford.

 

Un drac cel mai bine se alungă, atunci când nu se lasă dus cu textele Scripturii, dacă îl faci de râs şi de batjocură, căci nu îndură să-l iei peste picior.

LUTHER

 

Diavolului... spirit mândru... nu-i vine la socoteală să îţi râzi de el.

THOMAS MORUS

 

 

Prefaţă

Nu am de gând să lămuresc cum anume mi-a picat în mână corespondenţa pe care o ofer aici publicului cititor.

În ce priveşte diavolii, rasa omenească poate face două greşeli la fel de însemnate, dar opuse. Una e să nu creadă în existenţa lor. A doua e să creadă în ea şi să-şi bată capul cu diavolii în prea mare şi dăunătoare măsură. Ei înşişi se bucură la fel de ambele erori şi-l vor saluta pe materialist, ca şi pe magician, cu aceeaşi desfătare. Materialul folosit în această carte e la îndemâna oricui a apucat o dată să priceapă ce şi cum; însă ranchiunoşii şi exaltaţii care i-ar da o rea folosinţă nu vor afla nimic de la mine.

Cititorii sunt sfătuiţi să nu uite că dracul e un mincinos. Nu toate vorbele lui Sfredelin trebuie luate drept adevărate, nici măcar din punctul lui de vedere. Nu am încercat nicicum să identific vreuna dintre fiinţele umane despre care e vorba în scrisori; dar tare mă îndoiesc că portretul Fratelui Spike sau al mamei pacientului, de pildă, ar fi pe de-a-ntregul fidele. Imaginaţia lucrează în Iad tot aşa cum lucrează pe Pământ.

În fine, trebuie să adaug că nu m-a preocupat deloc să pun în ordine cronologia scrisorilor.

Numărul 17 pare să fi fost compusă înainte ca raţionalizarea să devină o treabă serioasă; în general, însă, diavoleasca metodă a datării pare să nu aibă nimic de-a face cu timpul terestru şi nici eu nu am încercat săi dau de cap. Istoria Războiului European, în afară de cazul când se întâmplă să intersecteze condiţia spirituală a vreunei fiinţe umane, i-a fost lui Sfredelin, fireşte, perfect indiferentă.

C.S. LEWIS

MAGDALEN COLLEGE,

5 IULIE 1941

 

 --------

Sfredelin propune o închinare

Am fost deseori încurajat să continui seria iniţială a Sfaturilor, dar mulţi ani de zile ideea nu mi-a surâs deloc. Deşi textul a curs ca de la sine, mai puţină bucurie în a scrie ceva nu cred că am avut vreodată.

Uşor a fost, fără îndoială, din simplul motiv că, odată inventată, tehnica scrisorilor diavoleşti îşi generează singură şi în mod spontan urmarea, precum piticii şi uriaşii lui Swift sau filozofia medicală şi etică din “Erewhon”. Numai să-i dai ghes şi te poartă liniştit preţ de o mie de pagini. Dar deşi nu mi-a fost greu să intru în jocul mental al atitudinii diavoleşti, nici prea tare nu m-am amuzat, sau cel puţin nu pentru multă vreme. Tensiunea mi-a produs un fel de crampă spirituală. Lumea în care trebuia să mă proiectez în timp ce vorbeam prin gura lui Sfredelin era tot o prăfoşenie şi-un zgrunţur, o secătuială şi-o scabie. Orice urmă de frumuseţe, prospeţime şi jovialitate trebuia lăsată deoparte. Aproape că m-a dărâmat înainte să-i pun punct. I-ar fi dărâmat şi pe cititorii mei dacă aş fi continuat.

În plus, purtam într-un fel pică textului meu pentru a nu fi ieşit o altfel de carte, pe care însă nimeni n-ar fi putut să o scrie. În mod ideal, sfaturile lui Sfredelin către Amărel ar fi trebuit însoţite de învăţăturile unui arhanghel către îngerul păzitor al pacientului. Fără de ele, imaginea vieţii omeneşti e trunchiată. Dar cine şi-ar fi putut lua asupră-i sarcina? Chiar dacă un muritor — care ar trebui oricum să fie unul mult mai bun decât mine — ar putea să se ridice la anvergura înălţimilor spirituale cerute de încercare, cum s-ar putea decide asupra unui “stil potrivit”? Pentru că aici stilul ar fi într-adevăr parte din conţinut. Simpla povă- ţuire n-ar fi de ajuns; fiecare propoziţie ar trebui să poarte cu sine iz de Rai. Iar în zilele noastre, chiar dacă cineva ar fi în stare să scrie proză în maniera lui Traheme, nu ar primi încuviinţarea să o facă, pentru că cerinţa “funcţionalismului” a sărăcit literatura de jumătate din funcţiile ei. (în esenţă, orice ideal stilistic dictează nu doar felul în care lucrurile trebuie spuse, ci şi ce fel de lucruri pot fi spuse.)

Apoi, pe măsură ce anii treceau, iar experienţa sufocantă a scrierii Sfaturilor se atenua în cămările memoriei, gândul a început să mi se oprească asupra a tot felul de lucruri care păreau să invite comentariul unui Sfredelin. Hotărâsem să nu mai scriu niciodată vreo “scrisoare”. În schimb, ideea unui soi de “cuvântare” îmi tot dădea târcoale, mai mult sau mai puţin insistent, fără să apuc s-o pun pe hârtie. Apoi a venit invitaţia din partea The Saturday Evening Post şi aşa m-am apucat de lucru.

C.S. L.

 

 

 

 

Scena se petrece în Iad, la dineul anual al înaltului Colegiu de Pregătire a Tinerilor Ispititori Decanul, Dr. Balelungi, tocmai a ridicat paharul în sănătatea oaspeţilor. Sfredelin, care este invitat de onoare, se ridică şi întoarce închinarea: Domnule Decan, Iminenţa voastră, distinse Scărboşenii, dragii mei împieliţaţi şi Necuraţi, iubiţi Diavoli: Se obişnuieşte în astfel de ocazii ca vorbitorul să se adreseze mai ales proaspeţilor absolvenţi care vor fi trimişi în curând pe Pământ pentru stagii de ispitire. Obicei căruia mă supun cu plăcere. Îmi amintesc foarte bine cu câtă trepidantă nerăbdare mi-am aşteptat şi eu prima mea misiune. Am speranţa şi credinţa că fiecare dintre voi încearcă aceeaşi tulburare în seara aceasta. Aveţi toată cariera înainte. Iadul se aşteaptă şi vă cere ca ea să fie încununată — aşa cum a fost şi a mea — de neîncetate izbânzi. Dacă nu, ştiţi ce vă aşteaptă.

Să nu vă faceţi iluzii: fără veninul sănătos şi realist al terorii, alături de neîncetata muşcătură a neliniştii, încercările voastre sunt sortite eşecului. Cât de des îi veţi invidia pe oameni pentru a fi fost înzestraţi cu darul somnului! Aş vrea, totuşi, să vă înfăţişez şi o imagine moderat optimistă a situaţiei strategice generale.

Temutul vostru decan s-a referit, printre multe alte lucruri, la masa festivă din faţa voastră, cerându-şi, într-un fel, iertare. Aflaţi, iubiţi diavoli, că nu e neapărat vina lut Nu putem să nu recunoaştem însă că sufletele omeneşti din ale căror chinuri ne-am înfruptat în seara aceasta au fost de foarte slabă calitate. Cu toată arta culinară a specialiştilor noştri în tortură, tot fără gust au rămas. Ah, de-aş putea să-mi mai înfig dinţii în carnea unui Farinata, a unui Henric al VlII-lea sau chiar a unui Hitler! De-aţi fi văzut ce crustă, numai bună de crănţănit! Ce furie, ce egoism, ce cruzime, de o robusteţe aproape la fel de mare ca a noastră. Cât deliciu să simţi cum se împotriveau devorării! Iar când îi înghiţeai, cum ţi se mai încălzeau măruntaiele!

În loc de aşa ceva, cu ce ne-am ales noi în seara asta? Am avut mai întâi o autoritate municipală în sos de fraudă. Doar că eu unul nu am putut distinge savoarea unei avariţii cu adevărat pasionate şi brutale de care se încântau simţurile pe vremea marilor rechini din secolul trecut. Pe când acum, e foarte clar, am avut în farfurii o piticanie — un aventurier de paie care, între cunoscuţi, învârtea câte o glumă nesărată, iar în public se producea cu cele mai răsuflate banalităţi — o zgaibă de om care a dat cu nasul de corupţie şi s-a trezit şi el că nu e rău să fii corupt, la fel ca toată lumea.

Apoi a venit o supă călduţă de adulteri. Aţi mirosit oare vreo urmă de hormoni inflamaţi, de carne aţâţată, rebelă şi nesătulă? Eu n-am simţit nimic. Pentru mine au avut cu toţii gust de idioţi cu prohabul plat care din prostie sau meschinărie rămân cu pantalonii-n vine pe unde apucă, doar pentru că li se trage de la vreo reclamă cu femei goale, sau că încearcă să se simtă moderni şi emancipaţi, sau ca să se asigure că sunt şi ei virili ca toţi bărbaţii “normali”, sau chiar pentru că nu au nimic altceva de făcut. Sincer, mie unul, care am gustat dintr-o Messalina ori un Casanova, mi s-a făcut greaţă. Doar sindicalistul cu garniture de gogoşi umflate a fost poate ceva mai bine. Individul chiar a făcut ceva rău la viaţa lui. De pe urma lui s-a lăsat, nu chiar fără să ştie, cu vărsare de sânge, foamete şi ameninţarea libertăţii. Da, într-un fel. Dar ce fel!

S-a gândit atât de puţin la aceste obiective ultime. Toată viaţa i-a fost dominată de grija de a urma linia partidului, de propria importanţă şi, mai presus de toate, de simpla rutină.

Să ne înţelegem. Gastronomic vorbind, situaţia e deplorabilă. Sper însă că nici unul dintre noi nu pune gastronomia pe primul loc. Nu avem oare, într-un sens diferit şi mult mai serios, motive de speranţă?

Să ne gândim mai întâi la simpla cantitate. Calitatea poate să lase de dorit; niciodată însă nu am avut mai mare abundenţă de suflete, fie ele şi mediocre.

Şi apoi triumful. Ne-am putea spune că asemenea suflete — mai bine zis asemenea băltoace noroioase rămase din ceea ce a fost odată un suflet — nici nu merită damnate. Da, dar Duşmanul (din cine ştie ce raţiuni obscure şi perverse) s-a gândit că merită salvate. Credeţi-mă pe cuvânt, aşa e. Voi tinereii care încă nu V-aţi început activitatea nici nu vă închipuiţi cu cât efort şi câtă iscusinţă au fost într-un sfârşit capturate aceste mizerabile creaturi.

Dificultatea s-a tras tocmai din nevolnicia şi moliciunea lor. Am avut aici de-a face cu atâta noroială a minţii, cu atâta lentoare în reacţii încât ne-a fost extrem de greu să îi ridicăm la acel nivel de claritate şi forţă a deciziei la care păcatul de moarte devine posibil. Atenţie însă: i-am ridicat atât cât trebuie, şi nu dincolo de milimetrul fatal al lui “prea mult”. Fiindcă atunci, desigur, totul ar fi fost, poate, pierdut. Ar fi putut vedea şi s-ar fi putut căi. Pe de altă parte, dacă i-am fi ridicat prea puţin, s-ar fi calificat mai degrabă pentru Limb, precum creaturile care nu-şi află locul nici în Rai nici în Iad — suflete cu rezultate modeste, cărora li se permite să se afunde de-a pururi într-o subumanitate mai mult sau mai puţin împăcată.

În faţa fiecărei alegeri individuale a ceea ce Duşmanul ar numi calea “cea rea”, astfel de creature sunt, la început, aproape sau total lipsite de responsabilitate spirituală deplină. Nu înţeleg nici sursa şi nici adevărata natură a interdicţiilor pe care le încalcă. Nici nu se poate vorbi la ei de conştiinţă, în afara atmosferei sociale care îi înconjoară. Şi fireşte că le-am încurcat şi le-am dat peste cap limba însăşi; ceea ce în profesia altcuiva s-ar numi mită pentru ei se cheamă “atenţie” sau cadou. Prima însărcinare a Ispititorilor care s-au ocupat de ei a fost să facă din astfel de alegeri ce-i aşezau pe calea spre Iad un obicei solid, prin neîncetată repetiţie. Iar apoi (pasul crucial) să transforme obiceiul în principiu — un principiu pe care creatura să fie oricând gata să-l apere. După asta, totul merge ca la carte. Conformismul social, practicat întâi pur şi simplu din instinct sau chiar în mod mecanic — cum ar putea o moluscă să nu se conformeze? — devine astfel, pe nesimţite, un ideal al vieţii împreună sau al traiului ca toată lumea.

Simpla ignoranţă a legii pe care acum o încalcă ia forma unei vagi teorii desemnate — nu uitaţi că stau prost cu istoria — drept “moralitate” convenţională sau puritană sau burgheză. Se formează astfel puţin câte puţin în inima creaturii un miez tare, bine tăbăcit şi înrădăcinat în care se adună convingerea că trebuie să continue să fie ceea ce este şi chiar să reziste oricărei tentaţii de a schimba ceva. E un miez foarte mic, deloc reflexiv (sunt prea ignoranţi) şi prea puţin sfidător (uscăciunea lor emoţională şi imaginativă exclude posibilitatea), umil, în felul lui, dar de o modestie falsă; un miez ca o pietricică sau un început de cancer. Dar numai bun să ne potrivească ţinta. Ne oferă, în sfârşit, condiţiile unei respingeri reale şi deliberate, deşi încă nu deplin articulate, a ceea ce Duşmanul numeşte Har. Avem aşadar sub ochi două fenomene de bun augur. Mai întâi, abundenţa capturii; oricât de insipidă ne-ar fi hrana, nu ne putem teme de foamete. Şi apoi, triumful; nicicând nu au dat dovadă Ispititorii noştri de mai mare îndemânare. A treia morală, însă, pe care nu am tras-o încă, este cea mai importantă dintre toate.

Soiul de suflete din disperarea şi năpasta cărora ne-am — bine, n-am să spun înfruptat, dar în orice caz ne-am asigurat minimul de hrană în seara aceasta sunt şi vor fi din ce în ce mai numeroase.

Comandamentul nostru Inferior ne asigură că aşa stau lucrurile; directivele primite ne cer o gândire tactică adecvată situaţiei de fapt. “Marii” păcătoşi, la care pasiuni dintre cele mai vii şi mai plăcute nouă trec dincolo de orice limită, iar voinţa se concentrează cu imensă ardoare asupra unor obiecte detestate de Duşman, nu vor dispărea. Dar vor fi din ce în ce mai rari. Capturile noastre se vor înmulţi; doar că vor fi cel mai adesea simple gunoaie — gunoaie pe care altă dată le-am fi aruncat Cerberului şi hăitaşilor Iadului, căci ne-ar fi părut nedemne de gurile diavoleşti. Şi vreau să înţelegeţi bine două lucruri. Unu la mână, că oricât de deprimant ar părea, lucrurile se schimbă de fapt în bine. Şi doi, v-aş atrage atenţia asupra felului în care am ajuns aici.

E o schimbare în bine. Marii (şi delicioşii) păcătoşi sunt făcuţi din acelaşi material ca şi oribilele fenomene cărora li se spune mari sfinţi. E adevărat că din cauza virtualei penurii de astfel de material ne alegem noi cu hrană searbădă. Dar nu duce ea, în acelaşi timp, şi la absoluta frustrare şi foamete a Duşmanului? El nu i-a creat pe oameni — şi nu s-a făcut El însuşi om şi nu a murit printre ei sub tortură — ca să livreze candidaţi Limbului, “jumătăţi” de oameni. El a vrut să producă sfinţi; oameni divini; creaturi care să-i semene. Nu este sărăcia bucatelor de pe masa noastră im preţ infim de plătit în schimbul asigurării că marele Lui experiment dă semne de epuizare? Şi nu numai atât. Pe măsură ce marii păcătoşi se împuţinează, iar majoritatea îşi pierde orice urmă de individualitate, marii păcătoşi devin mult mai eficienţi ca agenţi în serviciul nostru. Orice dictator sau chiar demagog — aş zice că orice vedetă de cinema şi orice folkist — poate acum trage după sine turma umană cu zecile de mii. Gloata se oferă lui (atât cât poate ea oferi) şi prin el, nouă. Se poate să vină o vreme când nu va mai fi deloc nevoie să ne chinuim cu ispitirea individuală, cu excepţia câtorva cazuri speciale. Nu vom avea decât să prindem fluieraşul şi toată turma îl va urma de la sine.

Dar înţelegeţi voi oare cum de am reuşit să reducem atât de mult din rasa umană la nivelul unor simple cifre? Aşa ceva nu a venit de la sine. A fost răspunsul nostru — şi salutăm grandoarea lui — la una dintre cele mai serioase provocări cu care ne-a fost dat să ne confruntăm.

Daţi-mi voie să vă înfăţişez felul cum se prezenta situaţia omenirii în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea — perioada în care eu mi-am încetat activitatea ca Ispititor activ şi am fost recompensat cu un post în administraţie. La acel moment, marea mişcare umană în slujba libertăţii şi egalităţii ajunsese la o fază matură şi dădea deja roade trainice. Sclavia fusese abolită. Războiul american de independenţă fusese câştigat. Revoluţia franceză reuşise. Toleranţa religioasă era îmbrăţişată aproape peste tot. Iniţial, mişcarea fusese punctată de multe elemente favorabile nouă. Se amestecau acolo mult ateism, mult anticlericalism, multă invidie şi sete de răzbunare, până şi câteva încercări (cam absurde) de revitalizare a păgânismului. Nu ne-a fost atunci prea uşor să hotărâm care avea să fie linia noastră. Pe de o parte, primisem o dureroasă lovitură — care încă ne ameninţă — prin faptul că orice individ de orice soi, care până atunci suferise de foame, acum primea hrană de la alţii, sau că oricine trăise mult şi bine cu lanţuri la picioare acum se putea elibera. Dar pe de altă parte, mişcarea se însoţea cu atâta respingere a credinţei, cu atât materialism, secularism şi ură, încât am simţit că era de datoria noastră să o încurajăm.

Către sfârşitul secolului, însă, situaţia devenea mult mai simplă şi în acelaşi timp mult mai gravă.

În sectorul englez (unde am activat cel mai mult în linia întâi), se întâmplase ceva oribil. Duşmanul, abil ca întotdeauna, îşi trăsese spuza pe turta lui şi dăduse acestei mişcări progresiste şi eliberatoare o tentă care să-i convină. De-abia dacă se mai ghicea ceva din vechea înclinaţie anticreştină. Periculosul fenomen numit socialism creştin lua deja proporţii. Proprietarii de fabrici care altă dată se îmbogăţeau din sudoarea amărâţilor, în loc să fie asasinaţi de către propriii muncitori — de asta ne-am fi putut folosi — primeau acum admonestări din partea celor din aceeaşi clasă cu ei. Bogătaşii renunţau în număr din ce în ce mai mare la privilegii nu prin forţa revoluţiilor sau sub constrângere, ci ascultând de propria lor conştiinţă. Iar săracii, care aveau de câştigat de pe urma situaţiei, se purtau de-a dreptul lamentabil. În loc să profite de noile libertăţi — aşa cum speram şi aveam motive să ne aşteptăm — pentru a trece la masacre, violuri şi vandalizări, sau măcar la beţii fără capăt, s-au apucat ca proştii să se facă mai curaţi, mai cumpătaţi, mai chivernisiţi, să-şi îmbunătăţească educaţia şi chiar să ducă o viaţă virtuoasă. Credeţi-mă, iubiţi diavoli, ameninţarea unei societăţi sănătoase părea atunci perfect plauzibilă.

Însă graţie Tatălui Nostru din Adânc, ameninţarea a fost îndepărtată. Contraatacul s-a dat pe două nivele. La nivelul cel mai adânc, s-a lucrat la exprimarea deplină a unui element care germinase înăuntrul mişcării încă de la începuturile ei. Ascunsă în inima acestei propagande pentru libertate stătea şi o profundă ură pentru libertatea personală. Acel nepreţuit individ pe nume Rousseau a fost primul care să vorbească deschis despre ea. În comunitatea lui democratică perfectă, vă amintiţi, numai religia de stat e permisă, sclavia e repusă în drepturi, iar individul trebuie să ştie că ceea ce guvernul îi spune să facă este şi dorinţa lui, chiar dacă nu-şi dă seama de asta. Pornind de aici, via Hegel (un alt propagandist indispensabil pentru noi), am obţinut fără probleme şi nazismul şi statul comunist. Până şi în Anglia am avut succese.

Am aflat cu câteva zile în urmă că în această ţară nu poate nimeni, dacă nu are permis, să-şi taie pomul din propria grădină cu propriul topor, să facă din el scânduri cu propria drujbă şi din scânduri să-şi construiască un hambar în propria lui grădină.

Acesta a fost contraatacul nostru pe primul nivel. Voi, care de-abia vă începeţi stagiul, nu veţi primi încă sarcini de acest tip. Deocamdată veţi fi distribuiţi ca Ispititori pe lângă persoane private.

Împotriva acestora, sau prin intermediul lor, contraatacul ia o formă diferită.

Democraţie e cuvântul cu care trebuie să-i duceţi de nas. Experţii noştri filologi au reuşit deja atât de bine să corupă limba omenească încât nici nu mai e nevoie să vă atrag atenţia că, pentru ei, înţelesul cuvântului trebuie să rămână obscur şi prost definit. Nu au de ales. N-are să le treacă niciodată prin minte că democraţie desemnează în fapt un sistem politic, ba chiar un sistem electoral, şi că ceea ce încercaţi voi să le vindeţi aduce doar pe departe cu aşa ceva. Evident că nici nu trebuie să li se dea voie să formuleze întrebarea aristotelică dacă prin “comportament democratic” se înţelege comportamentul pe care democraţiile îl adoptă sau comportamentul care susţine o democraţie. Pentru că dacă s-ar gândi aşa, nu se poate să nu le dea prin cap că între cele două nu se pune neapărat semnul echivalenţei.

Voi să folosiţi termenul numai şi numai ca formulă incantatorie; sau, dacă vreţi, numai pentru puterile lui comerciale. E un cuvânt pe care ei îl venerează. Şi, fireşte, el se leagă de idealul politic care spune că oamenii trebuie trataţi în mod egal. Veţi opera astfel subtil în minţile lor tranziţia de la acest ideal politic la credinţa că toţi oamenii chiar sunt egali. Mai ales acela de care vă ocupaţi. Drept urmare, puteţi folosi cuvântul democraţie pentru a legitima în mintea lui cele mai degradante (şi de asemenea cele mai puţin plăcute) sentimente umane. Astfel îndrumat, va îmbrăţişa, nu doar fără pic de jenă, dar chiar cu  zâmbetul pe buze, purtări pentru care, de n-ar fi apărate de aura cuvântului magic, oricine l-ar da de ruşine.

Sentimentul despre care vorbesc este, desigur, acela care îl face pe om să spună: Sunt la fel de bun ca tine.

Primul şi cel mai evident punct câştigat este că astfel îl împingeţi să aşeze în centrul vieţii lui o minciună sfruntată. Ce vreau să spun nu este pur şi simplu că lucrurile pe care şi le spune sunt false în sine, că la fel de egal este cu ceilalţi în ce priveşte bunătatea, onestitatea şi simţul măsurii pe cât de egal le este în înălţime sau greutate. Ce vreau să spun este că nici el nu le crede. Nimeni care spune că e la fel de bun ca altul nu crede aşa ceva. N-ar spune asta dacă aşa ar gândi. Câinele St. Bernard n-ar spune-o niciodată căţeluşului de pluş, nici învăţatul idiotului, nici omul cu serviciu amărâtului care bate străzile, şi nici femeia frumoasă unei slute. În afara arenei politice, despre egalitate nu vorbesc decât cei care se simt în vreun fel inferiori. Un astfel de discurs exprimă tocmai sentimentul iritant şi coroziv al unei inferiorităţi pe care pacientul refuză să o accepte.

Şi pe care astfel o detestă. Da, şi prin urmare ajunge să deteste orice tip de superioritate care s-ar manifesta la alţii; ajunge să o denigreze, să o vrea ştearsă cu buretele. Curând va suspecta că orice diferenţă ascunde pretenţia unei superiorităţi. Nimeni nu are voie să-i fie diferit, nici prin voce, nici prin haine, nici prin maniere, tipuri de distracţie ori preferinţe culinare. “Ia uite la ăsta ce engleză cursivă şi melodioasă are — trebuie să fie un snob fandosit care face pe nebunul. Uite-l şi pe ăla care zice că nu-i plac crenvurştii — fireşte, nu sunt de nasul lui, ce să zic. Şi ăstălalt care a dat drumul la tonomat — un deştept care nu poate fără să se dea mare. Dacă ar fi oameni ca lumea, ar fi şi ei ca mine. De ce trebuie să iasă neapărat în evidenţă? Nu e democratic.”

E adevărat că acest fenomen foarte folositor nu e în sine o noutate. De mii de ani e cunoscut printre oameni sub numele de invidie. Doar că până acum a fost întotdeauna considerat drept cel mai odios, şi în acelaşi timp cel mai comic, dintre vicii. Aceia care şi-l descopereau, se ruşinau singuri; iar dacă nu, semnele vădite de alţii se bucurau de prea puţină simpatie. Încântătoarea noutate a situaţiei prezente este că invidiei i se poate da credit — devenind astfel lucru demn de laudă şi respect — prin puterea incantatorie a cuvântului democratic.

Sub influenţa melodiei vrăjite a cuvântului, cei care sunt în vreun fel sau oricum inferiori altora vor încerca mai cu sârg şi mai eficient ca niciodată să coboare pe toată lumea la propriul lor nivel. Dar asta nu e tot. Aceeaşi influenţă îi va face pe cei care se apropie, sau s-ar putea apropia, de măsura întreagă a umanităţii să dea înapoi, speriaţi că ar face astfel dovada unui comportament nedemocratic. Sunt informat din surse sigure că tinerii îşi reprimă înclinaţiile incipiente pentru muzica clasică sau literatura bună de teamă că astfel ar putea să nu mai fie ca toată lumea; că oamenii care şi-ar dori cu adevărat să fie — şi care sunt dăruiţi cu har pentru a fi — oneşti, căşti ori temperaţi refuză să o facă. Acceptând, ar deveni diferiţi, ar putea impieta asupra stilului de viaţă, s-ar desface din ograda lui “împreună”, şi-ar periclita “integrarea în grup”. Ar fi pe cale (oroarea ororilor!) să se transforme în indivizi.

Întreaga atitudine se poate rezuma prin cuvintele cu care o tânără femelă se pare că se ruga recent: “O, Doamne, fă să fiu şi eu ca toate fetele din ziua de azi!” Mulţumită eforturilor noastre, aşa ceva se traduce din ce în ce mai frecvent prin: “Fă să fiu o obraznică, o proastă şi o leneşă.”

Pe de altă parte, ca efect secundar ce nu poate decât să ne încânte, cei câţiva (din ce în ce mai puţini) care nu admit alinierea la normalitate, obişnuit, traiul ca toată lumea şi integrare, tind pe zi ce trece să se preschimbe în nişte fandosiţi şi nişte excentrici, aşa cum şi apăreau oricum în ochii gloatei. Căci suspiciunea adesea produce ceea ce suspectează. (“De vreme ce, orice-aş face, vecinii tot au să mă creadă o vrăjitoare sau o securistă, ce-ar fi să nu-mi mai pese de nimic şi să le dau motive întemeiate.“) Drept urmare avem acum o intelighenţie care, deşi nu foarte numeroasă, e de mare folos cauzei Iadului.

Dar aici avem un simplu efect secundar. Ceea ce trebuie să vă solicite neîncetat atenţia este vasta şi generala mişcare în slujba discreditării şi, în cele din urmă, a eliminării oricărei forme de excelenţă umană — morală, culturală, socială sau intelectuală. Nu e oare amuzant să vedem cum Democraţia (în sensul încântător al cuvântului) ne slujeşte în acelaşi fel în care o făceau cele mai vechi dictaturi, şi prin aceleaşi mijloace? Vă amintiţi cum unul dintre dictatorii greci (pe vremea aceea îi numeau “tirani”) a trimis o dată solie altui dictator ca să-i ceară sfatul în ce priveşte principiile guvernării. Cel din urmă i-a condus pe soli într-un câmp de porumb, unde a zburat cu sabia toate vârfurile care depăşeau cât de puţin nivelul general. Morala era evidentă. Să nu îngădui nici un soi de distincţie printre supuşii tăi. Nimeni nu are voie să fie mai deştept, mai bun, mai faimos sau chiar mai frumos decât restul lumii, iar dacă e vreunul, căsăpeşte-l. Adu-i pe toţi la acelaşi nivel: toţi nişte sclavi, toţi nişte cifre, toţi nişte nulităţi. Toţi egali.

Astfel au putut tiranii practica, într-un sens, “democraţia”. Însă acum “democraţia” poate opera foarte bine fără să aibă nevoie de alt fel de tiranie decât aceea proprie ei. Nimeni nu mai trebuie astăzi să meargă pe câmp cu sabia în mână. Ştiuleţii cei mici le vor mânca singuri capetele ştiuleţilor mai răsăriţi. Iar ştiuleţii mai răsăriţi încep şi ei să-şi roadă din vârf, în dorinţa de a fi una cu Ştiuleţimea Generală.

Am spus mai devreme că damnarea acestor suflete prăpădite, a acestor creaturi care aproape că au încetat să mai fie indivizi, cere o muncă laborioasă şi plină de neprevăzut. Dar cu îndemânare şi eforturi bine direcţionate, puteţi fi aproape siguri de rezultat. Marii păcătoşi par mai uşor de prins. Dar de la ei nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. După ce i-ai jucat cum ai vrut timp de şaptezeci de ani, Duşmanul poate să ţi-i smulgă din gheare în anul următor. Vedeţi voi, astfel de oameni sunt capabili de adevărata căinţă. Sunt conştienţi de adevărata vină. În cazul în care lucrurile iau o întorsătură proastă, sunt gata să înfrunte de dragul Duşmanului presiunile sociale din jur la fel de bine cum erau gata să le înfrunte de dragul nostru.

Într-un fel, e mai dificil să urmăreşti şi să plesneşti o viespe zburătăcită decât să împuşti de aproape un elefant sălbatic. Dar dacă nu-l nimereşti, elefantul e mult mai periculos.

Eu unul am activat, aşa cum am amintit, mai ales în sectorul englez, şi încă primesc de acolo mai multe veşti decât de oriunde altundeva. E posibil ca lucrurile pe care le voi spune acum să nu se aplice în întregime la sectoarele unde vor opera unii dintre voi. Puteţi însă, odată ajunşi la locul faptei, să faceţi modificările necesare. De aplicat le veţi putea aplica, într-o măsură mai mare sau mai mică. Dacă măsura se dovedeşte prea mică, rămâne în sarcina voastră să faceţi din ţara de care vă ocupaţi un soi de Anglie aşa cum se prezintă ea astăzi.

În această ţară cu mare potenţial, spiritul lui Sunt la fel de bun ca tine a trecut de stadiul unei simple influenţe sociale generale. Începe deja să-şi facă simţită prezenţa în sistemul de învăţământ. Nu-mi propun să estimez cu precizie măsura în care s-a întins acţiunea lui în acest domeniu. Nici nu contează.

Odată sesizată tendinţa, se pot uşor prevedea dezvoltările ulterioare; mai ales că aici vom avea şi noi un cuvânt de spus. Principiul de bază al noului sistem are să fie că proştii şi leneşii nu trebuie făcuţi să se simtă inferiori elevilor inteligenţi şi silitori. Aşa ceva ar fî “nedemocratic”. Diferenţele între elevi — căci sunt, indubitabil, diferenţe individuale — trebuie muşamalizate. Lucrul se poate înfăptui pe mai multe nivele. În universităţi, examenele trebuie astfel gândite încât aproape toţi studenţii să obţină note mari.

Examenele de admitere trebuie astfel concepute încât toţi, sau aproape toţi cetăţenii să poată intra la universitate, indiferent dacă au sau nu capacitatea (sau dorinţa) de a se alege cu ceva de pe urma învăţământului superior. În şcoli, copiii care sunt prea slab dotaţi sau prea leneşi să înveţe limbi străine, matematică sau noţiuni ştiinţifice de bază vor fi încurajaţi să facă ce făceau cândva copiii în timpul lor liber. Pot, de exemplu, să facă turtiţe de nămol şi asta să se cheme curs de modelaj. Dar în nici un caz nu trebuie să li se dea de înţeles că simt inferiori copiilor care studiază. Oricât de stupide le-ar fi preocupările, ele trebuie să primească — englezii deja folosesc expresia, mi se pare — “partea lor de respect”. Ba se poate opera încă şi mai drastic. Copiii care se dovedesc apţi de un nivel superior pot fi ţinuţi în loc în mod artificial, doar pentru că ceilalţi copii s-ar alege cu o traumă — Belzebut, ce cuvânt bun! — dacă s-ar vedea lăsaţi în urmă. Copilul eminent va rămâne astfel în mod democratic ţintuit locului în grupa lui de vârstă pe tot parcursul şcolii, iar un elev care ar fi în stare să-i priceapă pe Eschil sau Dante va trebui să stea cuminte şi să-l asculte pe colegul lui care încă silabiseşte “Ana are mere”.

Într-un cuvânt, avem motive întemeiate să sperăm într-o viitoare abolire a învăţământului, atunci când va ajunge să domnească triumfător principiul lui Sunt la fel de bun ca tine. Orice recompensă pentru rezultatele bune şi orice pedeapsă pentru rezultatele proaste vor dispărea. Cei câţiva care ar vrea să înveţe vor fi împiedicaţi să o facă; cine se cred ei să-şi depăşească colegii? Şi oricum profesorii — sau poate ar trebui să-i numesc bone? — vor fi mult prea ocupaţi să-i cocoloşească pe nerozi ca să mai piardă vremea cu predatul profesionist. Iar noi nu vom mai fi nevoiţi să ne cheltuim inteligenţa şi energia pe răspândirea imperturbabilului amor-propriu şi a ignoranţei incurabile printre oameni. Nevolnicele târâtoare au s-o facă singure.

Bineînţeles, asta se poate întâmpla doar dacă tot învăţământul devine învăţământ de stat. Va deveni. E parte a aceleiaşi mişcări. Taxele penale, concepute în acest scop, încep să lichideze clasa de mijloc, adică acea clasă socială care era gata să strângă şi să cheltuiască bani şi să facă tot felul de sacrificii pentru a-şi trimite copiii la colegii particulare. Desfiinţarea acestei clase, care merge mână în mână cu  abolirea învăţământului, este, din fericire, un efect inevitabil al spiritului care spune Sunt la fel de bun ca tine. Acesta este, în definitiv, grupul social care a dat umanităţii covârşitoarea majoritate a oamenilor de ştiinţă, a medicilor, filozofilor, teologilor, poeţilor, artiştilor, compozitorilor, arhitecţilor, juriştilor şi economiştilor pe care i-a avut vreodată. Dacă era vreun lot de ştiuleţi înalţi care să trebuiască forfecaţi, cu siguranţă ei erau. Aşa cum remarca nu demult un politician englez, “O democraţie nu se împiedică de oameni importanţi”.

Ar fi de prisos să întrebi o astfel de creatură dacă prin nu se împiedică înţelege că “nu-i fac trebuinţă” sau “nu şi-i doreşte”. Dar vouă ar fi bine să vă fie clar. Căci aici se pune din nou întrebarea lui Aristotel.

Noi, aici în Iad, sperăm la desfiinţarea democraţiei în sensul strict al cuvântului: acela de sistem politic astfel numit. Ca orice formă de guvernământ, lucrează de cele mai mute ori în avantajul nostru; dar, una peste alta, mai puţin decât alte forme. Iar ceea ce trebuie să înţelegem noi e că “democraţia” în sensul diavolesc (Sunt la fel de bun ca tine, traiul ca toată lumea, idealul lui împreună) este cel mai eficace instrument pe care îl putem mânui pentru ştergerea democraţiilor politice de pe faţa Pământului.

Asta pentru că “democraţia** şi “spiritul democratic** (în înţeles diavolesc) duc la o naţiune lipsită de oameni importanţi, o naţie alcătuită mai ales din semidocţi de o moralitate flască din pricina lipsei de disciplină în tinereţe, plini de aroganţa pe care o naşte ignoranţa tămâiată, debili de prea multă alintătură.

Adică tocmai ce aşteaptă Iadul de la orice popor democratic. Iar atunci când o astfel de naţie intră în conflict cu un popor care şi-a trimis copiii la şcoală să studieze, care îşi recunoaşte şi îşi recompensează talentele şi care nu dă drept la cuvânt masei ignorante, balanţa va înclina doar într-un singur sens.

Una dintre democraţiile acestea s-a declarat nu de mult surprinsă să afle că Rusia i-a luat-o înainte în domeniul ştiinţei. Minunat specimen de orbire omenească! Când toată societatea lor nu ştie cum să mai pună beţe-n roate oricărui soi de excelenţă, de ce se miră că la ei ştiinţa stă pe loc?

E de datoria noastră să încurajăm comportamentul, manierele şi întreaga atitudine pe care democraţiile le preţuiesc în mod natural, pentru că tocmai ele vor duce, dacă li se lasă frâu liber, la distrugerea democraţiei. V-aţi putea întreba cum de nu pricep până şi ei cum merg lucrurile. Chiar dacă nu pun mâna pe Aristotel (asta ar fi nedemocratic), te-ai gândi că Revoluţia Franceză i-o fi învăţat deja ceva: anume că modul de viaţă îmbrăţişat în chip firesc de către aristocraţi nu este modul de viaţă care să susţină aristocraţia. Ar fii putut apoi aplica principiul la toate formele de guvernământ.

N-aş încheia totuşi pe această notă. Nu aş vrea — ferească Iadul! — să arunc în minţile voastre sămânţa iluziei pe care voi înşivă trebuie să o răsădiţi cu grijă în minţile victimelor voastre omeneşti. Mă refer la iluzia care spune că soarta naţiunilor este în sine mai importantă decât soarta indivizilor.

Răsturnarea oamenilor liberi şi multiplicarea statelor ridicate pe sclavie sunt pentru noi un mijloc (în afară de faptul că sunt, fireşte, şi o distracţie); dar adevărata ţintă este distrugerea indivizilor. Pentru că numai indivizii pot fl salvaţi sau damnaţi, pot deveni fii ai Duşmanului sau hrană pentru noi. Valoarea reală, în ce ne priveşte, a oricărei revoluţii, conflagraţii sau perioade de foamete stă în spaima, înşelăciunea, ura, furia

şi disperarea individuală pe care ele le pot produce. Sunt la fel de bun ca tine este un mijloc folositor pentru distrugerea societăţilor democratice. Dar e mult mai valoros ca scop în sine, anume ca stare de spirit care va duce în mod necesar la excluderea simplităţii, a dragostei pentru semeni, a împăcării şi a tuturor mulţumirilor date de recunoştinţă şi admiraţie, şi astfel va îndepărta fiinţa umană de orice cale care i-ar putea conduce paşii către Rai.

Ajung acum la partea mai plăcută a misiunii mele. Mi-a revenit sarcina ca în numele oaspeţilor să închin în sănătatea domnului decan Balelungi şi a înaltului Colegiu de Pregătire a Ispititorilor. Vă invit să vă umpleţi paharele. Dar ce avem aici? Ce să fie acest minunat buchet care îmi desfată nările? E oare cu putinţă? Domnule decan, îmi retrag toate cuvintele aspre despre dineu. Ochii şi nasul mă încredinţează că, până şi în vremuri de război, pivniţele colegiului încă mai păstrează câteva sticle din vechiul şi nobilul vin de Fariseu. Măi să fie! E ca în zilele cele bune. Ţineţi-l o clipă în dreptul nărilor, iubiţi diavoli. Ridicaţi-l şi priviţi-l în lumină. Priviţi acele filoane vârtoase care se zbat şi se încolăcesc în inima lui întunecată, ca şi cum şi-ar disputa un drept. Asta şi fac. Ştiţi oare cum e amestecat vinul acesta? Mai multe tipuri de Fariseu s-au recoltat, s-au pus la macerat şi au fermentat împreună pentru a produce această subtilisimă savoare.

Tipuri care pe pământ erau duşmani de moarte. Unele erau toate numai reguli şi moaşte şi rozarii; altele, mai ales zdrenţe şi feţe lungi şi meschină abstinenţă, ură moştenită împotriva vinului, a cărţilor de joc sau teatrului. Amândouă se făleau cu aceeaşi rectitudine morală şi împărtăşeau aceeaşi distanţă, aproape infinită, între ceea ce în fapt sunt ei şi ceea ce este sau voieşte cu adevărat Duşmanul. Singura doctrină vie din religia fiecăruia era anatema împotriva decăderii celorlalte religii; afurisenia le era singura evanghelie şi denigrarea toată liturghia. Cum se mai urau acolo sus unde străluceşte soarele! Şi cât încă mai vârtos se urăsc acum când s-au unit pe vecie în neiertarea şi neîmpăcarea lor. Uluirea şi furia înciudată cu care s-au trezit împreunate, puroiul fermentat al vrajbei lor etern impenitente vor curge ca focul, foc întunecat, prin măruntaiele noastre spirituale. Aş zice, prieteni, că ne aşteaptă vremuri de restrişte dacă vreodată ceea ce oamenii numesc îndeobşte “religie” ar dispărea cu totul de pe pământ. Ea încă ne poate dărui păcate dintre cele mai fine şi mai nobile. Minunata floare a nesfinţeniei nu poate să crească decât în imediata apropiere a Celor Sfinte. Nicăieri nu avem mai mare succes în ispită decât anume pe treptele altarului.

Iminenţa voastră, distinse Scârboşenii, dragii mei împieliţaţi şi Necuraţi, iubiţi Diavoli: Ridic paharul în cinstea Decanului Balelungi şi a Înaltului Colegiu!