miercuri, 1 mai 2024

Mircea Dorin Istrate - Gustat-am mierea dulcilor iubiri

 



O mică pate din volumul care va avea peste 400 de poezii

Cu poezia ,,Vis de codană,, am ajuns la 61 de versuri, dar voi mai continua

 

Mircea Dorin Istrate

Gustat-am mierea dulcilor iubiri

 

Cuvintele-mi arzânde, toate vii,

Și ale mele încă poezii,

Iubirea mea, ți-s toate închinate,

Doar ție, îndulcita mea cu toate,

Că e târziu și poate nu mai vii

**

 

 

Fără păreri de rău

Motto

Ce fericiți eream,

Atunci când nu știam....

 

De mâine mor, o clipă rău nu-mi pare,

Că viața-mi dat-a tot ce dânsa are,

Din preacurata cea copilărie,

Din tinerețea, ce-a dorit să-mi fie

Clipită îndulcită de divin,

Într-un pocal cu ambră-n, toate plin.

*

Mărite Doamne, raiul Tău ceresc

Aicea l-am avut, în pământesc,

Iar ce o fi la Tine-n ceruri sus

Poate-oi afla de-aci, când m-oi fi dus.

Dar orice-ar fi, aici doar am trăit

Înfiorat de tot ce am iubit,

Nu cred să ai pe-acolo, prin ceresc

Așa ceva, cu ce să mă-ndulcesc.

**

Așa că Doamne, când la Tini’m-oi duce

Îmi iau cu mine vremea mea cea dulce,

S-o tot revăd vecie de vecii,

În cerul Tău, acolo de voi fi,

Iar dacă viața ține pân’ se gată

Aicea pe pământ, nu-n lumea altă,

Măcar voi ști c-am dat de-n bob de miere

Pe huma asta plină, de lacrimi și durere.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Timpul tinereții

 

Și câte Doamne încă aveam a ne mai spune,

Și câte Doamne încă aveam să mai visăm,

Și câte Doamne încă am vrut ca-n astă lume

Un loc în ea odată și noi să ne cătăm.

 

N-a fost așa să fie cum încă noi am vrut,

Pe cine să dăm vina? pe ceruri?pe vre-un sfânt?

Pe noi? pe soartă noastră ce încă ne-a făcut?

E prea târziu de-acuma, că timpu-i dus în vânt.

*

În scurgeri de-anotimpuri uitarea tot mă-ncearcă

Să-mi fure, de se poate, trecutele-amintiri,

Să-mi lase ceea vreme pustie, goală, seacă,

Să uit că fost-a plină de doruri și iubiri.

 

Nu las să pierd vre-odată un timp ce-a fost de aur,

Un timp când tinerețea a fost dulceața vieții,

Atunci pe cap avut-am coroana cea de laur

Ce-a dat avânt, speranțe și-ntregul sens al vieții.

 

Să nu-l uitați vre-odată, că-n el a fost atunci

Sămânța purității, cel adevăr curat,

Tu vreme preacerească, n-ai unde să te duci,

Așa că stai în gându-mi, acolo-n, lăcrimat.

 

***

 

 

 

Timpuri de-nceput

 

Crezut-ai că te-nvinge timpul și nemiloasa cea uitare?

Să nu mai ști c-ai fost odată, frumoasă, tânără, o floare?

Și c-ai iubit ca toți de-o seamă, cinstit, curat și simțitor,

Un suflet ce cuprinsu-mi-te-a și îndulcitu-te-a cu dor?

 

Cum să îmi uiți prima iubire, aceea care nu se uită?

Cum să îmi uiți îmbrățișarea și sărutarea cea dorită

Ce te-a-nălțat întâiași dată cu-a ta ființă spre ceresc

Și-n clipa cea înfiorată, ai zis că-i Rai, dumnezeiesc.

 

Și cum să uiți când înserată, cu luna luminând cerescul,

Erai cu dor îmbrățișată și-n jurul tău tot universul

Mi se rotea-n nemărginirea-i aceea fără de sfârșit,

Pentru ca tu, o muritoare, să-mi arzi clipa de iubit.

 

Nimic c-atuncea, niciodată n-a fost atât de-adevărat,

Simțiri și viile dorințe ademenitute-au pe dat,

Și-au răscolit în tine totul stârnind plăceri de paradis,

Trăiri ce ți-au purtat simțirea pe neumblate căi de vis.

 

Hai vino dar, cu-a tale toate, în doi să fim dulce visare,

N-apoi să mergem în trecuturi, pe-abia văzuta cea cărare,

Ce înierbatu-s-a de-acuma de lungul timp care-a trecut

Și care-a fost cândva, odată, drumul iubirii de-nceput.

 

Te-oi ține-n caldă-mbrățișare, și-ți da-voi sărutări pe rând

Și sub cerescul plin de stele, iubiri jura-ți-oi murmurând,

Vom fi Adamii lumii noastre ce o trăi-vom în visare,

O clipă care-o sta atuncea, în netrecut și-n nemișcare.

 

***

 

 

 

Icoană de-nchinat

 

De-aș fi zugrav de chipuri, icoană mi te-aș face

Și pe altar de suflet te-aș pune la-nchinat,

Că tu, cea purtătoare de patimi și de pace,

Îmi ești  fiorul lumiî, cu sufletul curat.

 

Din stele și luceferi la ochi le-aș da lumină,

Iar gurii pătimașe i-aș pune foc divin,

Ți-aș împleti șuvițe de-a candelei feștilă,

Iar maci îmbujora-vor obrazul tău, vergin.

 

În mers ți-aș pune-ntr-una smerit și legănare

Și-n șoapta vorbei tale doar faguri dulci de miere,

Cu roua dimineții îți spăl a ta cărare

Și bunătate-n toate, cât inima ți-o cere.

 

Că tu ești născătoare de neamuri noi sub soare,

Izvorul de iubire ce-mi fi-va nesecat,

Frumoasă ca o zână, ne-asemuită floare,

Mereu ademenire la dulcele păcat.

 

Așa că-n zi de ziuă tu meriți închinare,

Icoană la altare, de pus la sărutat,

Tu, începutul lumii ce seamă încă n-are,

Ești darul cela care, cerescul ni l-a dat.

 

**

 

 

 

Venerație

 

Când vă-nălţăm în slavă în miere de cuvinte

Şi viaţa noastră toată v-o punem înainte,

Ca valurile mării, talaz sau ape line

A noastre ’nalte vise, de voi sunt toate pline.

 

Din ceruri înnoptate v-aducem roi de stele,

Vă ardem în văpaia iubirilor rebele,

Vă punem la picioare averi ce-n lume sunt

Jurându-vă credinţă, nălţându-vă în cânt.

 

Vă îmbrăcăm în aur clădindu-vă palate,

Şi pentru voi pornite-s războaie sângerate,

Murim pe câmpul luptei vrăjiţi de-o sărutare

Şi mari păcate facem să fiţi în împăcare.

 

Voi daţi la schimb un zâmbet, şăgalnic, doritor,

Smerita cea privire-ncărcată de fior,

O pleoapă tremurată, o lacrimă fierbinte,

O şoaptă-abia rostită din gura care minte,

 

Un mers în legănare, un şal pe umeri goi,

Obrazul în roşeaţă şi buze calde, moi,

O taină veşnicită închisă-n al vost trup,

Iubirea nesătulă ca foamea unui lup.

 

Ne vindem soarta noastră pe-o boabă de speranţă

Şi-n aurite lanţuri ne pune pentr-o viaţă,

Dar meritat e târgul făcut nepriceput,

Că-n el stă fericirea din cela început.

 

***

 

 

 

Îți amintești iubit-o….

 

Îţi aminteşti iubito, cum nedormiţi stăteam

Şi-a timpului secunde cu grijă număram,

Să fim copiii clipei norocului cerşit,

Cu mintea învrăjită şi inima-n iubit.

 

Îţi aminteşti iubito cum încă număram

Ferice zile-n care iubirilor ne dam,

Ne ducă în urcare spre lumile de sus,

Ne uite în divinul ce inimii l-au pus.

 

Îţi aminteşti iubito cât însetat eram

De-al tău sărut fierbinte, când dragoste-ţi juram

Şi-apoi feriţi de lume, ca hoţii pe ascuns,

Furam din rai clipite nicicând îndeajuns.

 

Îţi  aminteşti iubito de nopţile-nstelate

Când simţurile noastre vorbeau în mute şoapte,

Când tremuraţi luceferi din ceruri culegeam

Şi pleaopa-ţi lăcrimată cu drag ţi-o sărutam.

 

***

De-ţi aminteşti iubito de vremea ce s-a dus

Ce tăinuit ai pus-o în gândul tău ascuns,

O scoate din uitare şi-n caldă mângâiere

Trăieşte-o în visarea clipitelor de miere.

 

Voi fi cu tine-alături ţinându-te de mână

Să simţi iar bucuria că suntem împreună

Şi în mireasma dulce a florilor de Mai,

Să retrăim iar timpul ce-a fost cândva, un Rai.

 

***

 

 

 

Două suflete și-o taină

 

Unde aş putea iubito, să-mi întorc tăcutul gând

Când rămân cu mine însumi în a nopţii feerie?

În afundul minţii mele, unde-n lacrimi suspinând,

Stau ascunse mii de taine, renăscând melancolie.

 

Unde aş putea iubito să-nfior a mea simţire

Dintr-o vară moleşită în căldurile solare?

Doar în umbra răcoroasă unde fără de-ngrădire

Tu sub streaşina pădurii îmi dădeai o sărutare.

 

Unde aş putea iubito să mă-nvălui în iubirea

Ochilor ce mă mângăie ca o aripă de dor?

Doar în sufletu-ţi smerelnic, unde e ademenirea

Nopţilor ce dăruit-au clipa dulcelui amor.

 

Unde aş putea iubito să te-ascund de răul lumii,

Să rămâi necunoscuta tuturor ce ne-nconjoară?

Doar în mintea mea ce-ndură toată mârşăvia hulii

Preaştiind că am răsplată, a ta inimă uşoară.

*

Deci rămâi, rămâi iubito, înger născător de vis,

De iubire care leagă două inimi ce îmi cheamă,

Mierea vremii, când o clipă am trăit în Paradis,

Două suflete ce fost-au, caldă lacrimă, sub geană

 

 

 

 

Taină

 

Vino! Spusu-mi-ai sfioasă într-o şoaptă  rugătoare,

Să ne pierdem printre sălcii despletite-n val de ape,

Tu încearcă de mă prinde, eu ţi-oi da o sărutare

Ca răsplată, ş-apoi nimeni taina noastră n-o să afle.

 

Mai la vale, mură neagră vom culege de pe maluri

Să-ndulcim clipita zilei încărcată de fior,

Apa-n vaduri o să treacă tremurând uşor în valuri

Spună lumii că doi tineri se îmbată cu amor.

 

Iar de-o fi ca înserarea să ne prindă-mbrăţişare,

Un luceafăr din înalturi s-o aprinde pentru noi,

Eu ţi-oi spune jurăminte şi cu inime uşoare

Ne vor pierde pe-o cărare, ca de-atâtea alte ori.

 

Iar când luna o să iasă din cuibarul dintre dealuri

Cu-a sa rază mângâia-va lumea dusă la culcare,

Noi, ruga-ne-von de dânsa să nu spun-a noastră taină

Nimănui şi sub un nour, să ne-ascundă-n desfătare.

 

***

 

 

 

De-oi fi o clipă cu noroc

 

Neștiut rămâne gândul ce se-ascunde-n amintiri,

Când aduc din timpuri duse, vremea dulcilor iubiri,

Când în vraja unei clipe te țineam îmbrățișată

Și-atunci Raiul din cerescuri, cobora pe noi, îndată.

 

Nu erau pe-atunci cuvinte pentru-a noastre vii doriri,

Le lăsam să-și facă vrerea din pornitele simțiri,

Ne înfiora divinul cel ascuns în sărutări

Și topiți eram ca ceara unei sfinte lumânări.

 

Gând curat îmi era totul, în simțire și-n porniri,

Parcă noi eram Adamii lumii toată în trăiri,

Sufletele amândouă își făceau voit plăcerea,

Desfătându-se în voie, după cum le era vrerea.

*

Oare unde e izvorul lumii ceea ce s-a dus?

Și de ce așa de iute a secat și a apus?

Nu putea să țină încă toată viața, pân’ la moarte?

Ori de nu e cu putință, fie doar și jumătate?

 

De ce pus-ai Preamărite la-nceput dulcia miere

Care ține o clipită, și-apoi lunga cea durere?

Cred c-așa ne amăgit-ai, cum că viața e frumoasă,

S-o râvnim în mii speranțe, când ea-n toate-i mincinoasă.

**

De-aș putea să iau vre-odată viața de la început,

Mi-aș trăi cea tinerețe în iubire ne-ntrerupt,

Nu mi-ar trebui nimica, decât dulcea mea codană,

Și-o clipită veșnicită, cineva să-mi de-a pomană.

 

Și  ne lase vremi la rândul să le trecem în iubiri

Să ne sature dorința și simțirile-n vroiri,

Ca la urmă, când ne-ntoarcem din visare în cel loc,

Să putem a spune dară, c-am fost clipă de noroc.

 

***

 

 

 

Tăinuitele iubiri

 

Tăinuitele iubiri

Poartă miere-n amintiri,

Iar pe suflet, picurate,

Lacrimi multe, înfundate,

Neştiute, neuitate,

Doar de tine-s numărate.

 

Petrecutele iubiri

Fă-le vis de amintiri

Şi le lasă-n voia lor

Să colinde călător,

Iar la porţile ştiute

Să oprească, să-mi sărute

Ochii ceia-nlăcrimaţi

Ce-s pierduţi, dar nu-s uitaţi.

 

Când uitatele iubiri

Scormonesc în amintiri,

Fă din ele vin-pelin

Şi mi-l picură puţin

Peste sufletu-mi târziu

Să-nfioare-al meu....pustiu.

***

Îndulcitele iubiri,

Frământatele-amintiri,

Foste-s viaţă şi trăire,

Nestemate-n nepieire,

Leac la suflet, mângâiere,

Căzătoare arse stele.

 

***

 

 

 

Așteaptă-mă

 

Aşteaptă-mă că vin din nou diseară

Să umplem cu iubire nopţi de jar,

Să-ţi fac divine clipe, că afară

Se zvârcoleşte iarna-n Făurar.

 

Cănd vom aprinde focu-n şemineu

Şi caldul său ne va topi-mpreună,

Îmbrăţişaţi pluti-vom, tu şi eu

Prin lumi ce au luceferi în cunună.

 

Ne-om îmbăta cu şoapte de iubire

Şi-om pătimi ca doi amanţi focoşi,

Ca să păstrăm în dulcea amintire

Nebunii ani trăiţi, nemincinoşi.

*

Nu suspina cănd dimineţi se crapă

Că fi-vor încă seri nenumărate,

Când însetatul vine şi se-adapă

Cu ale tale toate lacrimi neuscate.

 

Vor fi aceste nopţi de catifea

În cele vremi ce încă or să vină,

Licoare aburindă de cafea

Şi-o amintire tainică, divină.

 

***

 

 

 

Patimă și lacrimă

 

Pune-ţi doru-n lacrimă

Şi iubirea-n patimă ,

Şi m-aşteaptă c-am să vin

În cel vis, dulce-pelin .

 

Pune-ţi doru-n patimă

Şi iubire-n lacrimă ,

Şi mă iartă , n-am să vin

Visurile să-ţi alin .

 

Pune dor şi patimă

În iubirea-lacrimă ,

Şi mă-nchide pe deplin

În iubirea ta, de chin.

 

***

Şterge-ţi dulcea lacrimă ,

Uită de cea patimă ,

Fă din ele vin-pelin

Că-i tarziu, şi nu mai vin,

 

***

 

 

 

Picuri de lacrimă

 

Picuri de lacrimă

Rouă-s ce pier ,

Nopţile-n patimă

Stele-s pe cer .

 

Vreau  reîntoarcerea

Zilei ce-aştept ,

Dulce-i renaşterea

Visului drept .

 

Fie-ţi cărările

Câmpuri cu flori ,

Facă-ţi iubirile

Nopţi de nesomn .

 

Arse-ţi-s buzele

După sărut ,

Mari îs cuvintele

Gestului mut .

 

Tainic durerile

Fost-au ce-au vrut,

Iar împăcările

Nou început .

 

***

 

 

 

Târziu

 

În gând, în vis, în lăcrimate şoapte,

Te-aştept iubire-n fiecare noapte

Să-mi stai o clipă-n inimă ascunsă,

Aminte să-mi aduci, de viaţa-mi scursă,

De ce-am trăit odată-n desfătare,

De ce-am pierdut acuma şi-i uitare.

 

Să-mi aminteşti c-a fost cândva o fată

Cu suflet cald, cu inima curată,

Ce visul mi-a-nălţat spre ‘nalte stele

Şi pironit acolo printre ele,

M-a-nfiorat c-o dulce sărutare

Şi sclav i-am fost, pe-a vieţii ei cărare.

 

A fost iubire pură, ne-ntinată,

In focul tinereţii arsă toată,

Cu zbucium, cu tumult, cu aşteptare,

Cu vieţile trăite în urcare

Curate ca o lacrimă de rouă

Ce ne-a făcut o inimă, din două,

 

Şi ne-a-noptat sub stele tremurânde,

Ne-a răscolit simţirile flămânde

Ca un pârjol nestins de nici o apă,

Ca un izvor ce-un însetat adapă,

Ca un pojar ce-n trup ţi se întinde,

Te-văluie-n plăceri şi te cuprinde.

 

Cum am jurat atunci că nu-s pe lume

Puteri să ne despartă-n stricăciune,

Că fi-vom împreună pe vecie

Aleşii sorţii, dulcea ei solie

Spre vremuri ce-or să ţină pân’ la moarte

Şi mai apoi spre cerurile ‘nalte.

 

Mă-ntreb acum, de ce perfida viaţă

Ne-a înşelat cel vis de dimineaţă,

Când am crezut că soarele răsare

Să vadă de-om putea, să fim în stare

Să umplem cu iubire, ca-n poveste,

Ce sufletul atinge şi-nfloreşte.

***

Târzie-i viața şi pe-a vieţii cale

Prea multe ape curs-au către vale,

Prea line şi domoale mi-s de-acuma,

Prea duse-n vânt, odată cu furtuna

Spre marginile vremii în uitare,

Si-n lacrima fierbinte, din visare.

 

***

 

 

 

Când ai trecut iubit-o...

 

Când ai trecut iubito prin somnul meu din gând

Şi gingaşa-ţi făptură a mângâiat cărarea,

Îmbietoarea-ţi gură şi şoapta-ţi aţâţând

Topitu-mi-au simţirea, cum se topeşte ceara.

 

Eu sărutat-am urma rămasă la plecare

Iar umbra-ţi tremurată ce s-a pierdut uşor,

M-a îmbătat cu vise şi cu păcatul care

Mă dăruia clipitei şi dulcelui fior.

 

Pe unde tu călcat-ai crescut-au roi de stele

Şi roze ce păstrează parfumul tău discret,

Un lac cu apa-n tremur şi graţioase iele

Sunt ochii-ţi care-n lacrimi, vrăjitu-m-au încet.

 

Acuma eşti departe, şi-n colţul tău de lume

Îţi duci sortita-ţi viaţă cum ştii şi poţi mai bine,

Şi doar aşa-ntr-o doară, când vremile-s mai bune

Nostalgice clipite te-ndreaptă către mine.

 

Eu simt că tu mă cauţi în vremea depărtată

Chemându-mă la tine cu suflet rugător,

Să fim pentr-o clipită cum fost-am altădată

Doi tineri ce se-mbată cu dulcele  amor.

 

Şi-atunci, a noastre gânduri, de-acuma întâlnite

Se vor iubi fierbinte de nimenea ştiute,

Şi-acolo-n cuibul cela, tăcută şi cuminte

Vei lăcrima iubito, în colţul tău de minte.

 

Rămasă-n  amintire eşti taină nevăzută,

Clipită veşnicită ce niciodat’ nu moare,

Eşti lacrima din suflet de nimenea ştiută,

Speranţa strânsă toată în lunga aşteptare.

 

***

 

 

 

Din tainițe de inimi

 

Din tainiţe de inimi, pierdutele iubiri

Ne cern pe-al nostru suflet parfum de nostalgii,

Să ne-nfioare clipa iertatelor păcate,

Purtând mirosul fraged de vieţi neîntinate.

 

Când cele inimi pure, necunoscând minciuna

Topite în săruturi făcutumi-s-au una,

În vis plutind pe aripi de doruri legănate,

S-au îndulcit din mierea iubirilor curate.

 

Şi-au ars apoi trăirea din clipele divine,

În focuri pârjolite din nopţile senine,

Şi înălţaţi la ceruri pe scară de lumină

Sperau ca veşnicia le ierte a lor vină.

 

De ce nu-i laşi Mărite acolo să-mi rămână

Acele inimi care jurat-au împreună,

Tu ţine-mi-i în toate de viaţă neminţiţi

Şi-atunci avea-vei Doamne, cohorte lungi de sfinţi.

 

De-i laşi viaţa-şi facă aşa cum şi-o doresc

Tu ne-ncăpute raiuri avea-vei în ceresc,

Le umple cu aceia la-ntâiul lor iubit

Şi nesfârşite timpuri vei fi de ei slăvit.

 

De-ai să le dai Mărite putere, bogăţie,

Avere doar la unii, la alţii sărăcie,

Iar pe deasupra încă şi suferinţi din ele,

Puţini mai aduna-vei în raiurile cele.

*

Că cea dintâi iubire e lacrimă curată

Sfinţită-n puritate, trăită-adevărată,

De-aceea şi rămâne în suflet tăinuită,

Bănuţ dintr-o avere, de-acuma risipită.

 

***

 

 

 

Smerita mea urare

 

Din spus-a mea, înrostuitor cuvânt,

Vă fac acum din inimă și gând,

Cuvânt cuprins în scurta mea urare

Ce-i cam atât, Măritul să vă de-a, că El îmi are,

Cei mai de preț pe lume, SĂNĂTATE

Că-i cea mai bună astăzi, dintre toate.

Apoi, că-n viața voastră mai e loc

Vă de-a, cum dă la alții, MULT NOROC,

Și dacă tot îi darnic, vre-o doi BANI,

Că nu se poate fără gologani.

Iar pentru-a fi cu voi în tot și toate

Din partea Lui și-a nostră, cât se poate,

Urarea ce v-o fac de-atâțea ani

La ce-ai acuma încă ,,LA MULȚI ANI!”

Și cât o fi să fie, NUMAI BINE,

S-aveți de-acuma ZILELE SENINE,

Să strălucești întocmai ca o stea,

Să fiți a primăverii VIOREA,

Atâta vă doresc din partea me.

Mircea Dorin Istrate

 

 

****

 

 

 

Vis ferice de codană

Motto

Nu mai coborâ din ceruri, tu, Lucefere de seară,

Să tot cerci a noastre fete, în iubiri de-o lungă vară.

Du-te-n ale tale ceruri necuprinse în rotire,

Lasă ale noastre fete, ici să-și cate-a lor iubire

 

Pe cerul nopţi-n val trec lin

Scânteietoare stele,

Dintr-un adânc grăbite vin,

Şi-n altul merg să-mi steie.

 

Se tot rotesc prin infinit

De timpuri ne-ntrerupte,

Umplând cel gol nemărginit

Şi hăurile-abrupte.

 

Nouă ne par că vieţuiesc

Acol’ din totdeauna,

Dar ele-n timpul lor ceresc

Se nasc şi mor într-una.

 

Dar până asta noi s-o ştim,

El, neamul, ni se gată,

Aşa că cerul ce-l privim

Acu-i, ce-a fost odată.

*

Pe pat de flori a înoptat

O tânără codană,

Priveşte cerul înstelat

Cercându-i a lui taină.

 

Ceva o-atrage-n spre ceresc,

Spre bolta înstelată,

Spre cei luceferi ce lucesc

În ochii ei de fată.

 

Şi-un gând îmi suie spre înalt,

Spre adâncimi celeste,

Simţind de-acolo ceva drag

Ce parcă mi-o vestește,

 

Că-n cele large profunzimi

Un ochi mi-o cercetează

Şi din celeste înălţimi

Cu drag o priveghează.

 

Că dar de unde-i cel fior

Ce-n trupu-i i se-ntinde

Şi-n suflet ea îmi simte-un dor

Ce toată mi-o cuprinde?

**

De undeva, din nesfârşit,

De pe-o departe astră,

Un chip nepământean ivit

Privea spre lumea noastră.

 

Şi ce pe-aicea îmi văzu

Sub luna lucitoare,

Pentr-o clipită-i se păru

Că parcă-i arătare.

 

Ceva ce ştie al său gând

Din vremii de mult uitate,

Ca umbra unei frunze-n vânt,

Ca spus-a unei şoapte.

 

Ce chip frumos, nemaivăzut,

Ce tremurat de pleoape,

Ce trup născut-a cela lut

Cu unduiri de ape,

 

Ce ochi ca perla de mărgean

Ce buze doritoare,

Ce păr ca-ngălbenitul lan

În veri dogoritoare.

 

Nici când văzu pe-acol’ pe sus

Minune mai frumoasă,

De-aceia-ar vrea, un rob supus

Să-i fie, dacă-l lasă.

 

Cu cerul face legământ

Că de nimic nu-i pasă

Şi că-mi coboară pe pământ

Că vrea să mi-o peţească.

***

-Din lumi ce înroiesc lumini

Eu mor spre-a mă renaşte,

Mă-mpărăţesc cununi de spini

Şi mă jertfesc de Paşte,

 

Să pot gusta dureri şi dor,

Fiorul din iubire,

Va trebuit întâi să mor,

Ca să renasc, simţire.

 

Acum, mă-nfăţişez ca-l tău,

Un păcătos, oricare,

Un coborât din cer în hău

Să gust o sărutare.

 

Că tu-mi vei fi durerea mea,

Fiinţă trecătoare,

Când cupa buzelor ţi-oi bea

Să-mi fie sărbătoare.

 

Tu mă cuprinde-nbrăţişări,

La pieptul tău mă strânge,

Şi-aşa mă ’nalţă în visări

Când sufletu-mi va plânge.

 

Te-oi duce-n ceruri de mărgean

Pludind în unduire,

Avea-voi chip de pământean

De la a ta iubire.

 

Mi-i picura cu cel divin

Să nu mai am scăpare,

Să te doresc şi să revin

Mereu la-ta chemare.

 

Vom trece hăuri de lumini,

Genuni ce-s născătore

Şi în cântări de heruvimi

Prin lumi îmbătătoare,

 

Te duc la cap de infinit,

De timp şi loc, de unde,

Nici gândul încă n-a dorit

Mai jos să se afunde.

 

Vei şti ce n-a ştiut nicicând

Vre-o biată muritoare,

Vei fi visarea unui gând,

Vecie curgătoare.

 

Mai mult nici eu nu pot de-mi ceri

Să fac cu-a mea putere,

Pe tine doar în primăveri

Te-oi ţine cât mi-i cere.

****

 

Ea, îmbătată de lumini

Nimic nu are-a spune,

Dar gândul şi a ei priviri

Sunt către astă lume.

 

 

Acolo nu-i ce vrut-a ea

Şi-a sale vii dorinţe,

Nu-i zbatere ce i-ar plăcea

Ca plată biruinţei.

 

Nu-s crânguri verzi ca pe la noi,

Nici limpezi, reci, izvoare,

Nu-s fluturi jucăuşi în roi,

Nici păsări cântătoare.

 

Acele lumi, o spun şi-n somn,

Sunt reci în toate cele,

Tu n-ai să fii nicicând cel domn

Stăpân al vieţii mele.

*

Şi el îmi simte că-i despart

Gândire, simţ şi timpuri

Şi lumi ce încă îi împart

Vecii de anotimpuri.

 

Aşa că-n sufletul lui blând

Îşi spune pentru sine

Că lumea lui şi-a ei, nicicând,

Nu s-or uni-n iubire.

***

 

-Când săturată de amor

Mă vei lăsa durerii,

Chiar de va fi nicicând să mor

Tot mă vei da uitării.

 

C-aşa eşti tu şi sunteţi toţi,

Fiinţe uitătoare,

Furaţi iubiri ca nişte hoţi

Şi-a voastre vieţi uşoare

 

Vi le topiţi în bucurii,

Şi-n clipe de-amăreală,

În schimbătoare, dulci iubiri,

Ce-s toate doar spoială.

 

De-aceea nu trăiţi vecii

Gustând dumnezeire,

Ci picuri scurte de trăiri

Mereu în rennoire.

 

Doi paşi îmi faceţi îndărăt

Şi unul înainte,

Mult prea departe-i până- hăt,

Iar voi nu ţineţi minte,

 

 

Că-n lumile de-acol’ de sus

De-am fi ca voi de-acuma,

De mult de tot am fi apus

De nu ne-aţi şti nici urma.

 

Că-mi sunteţi umbră la păcat

De el nedezlipiţi,

Nimicuri dulci, de mestecat

Atâta cât trăiţi.

 

N-aveţi în voi simţiri, dorinţi,

Voinţă urcătoare,

Putere de la-voştri sfinţi

Să faceţi o schimbare.

 

Rămaşi sunteţi o rece tină

La fel cum fost-aţi la-nceput,

Nu rază pură de lumină,

Nu foc divin cum s-a tot vrut.

 

Îmi staţi în cuibul vostru strâmt

Cu clipa ce vă trece,

Nicicând nu fi-ve-ţi chip de sfânt

Ci doar o umbră rece.

 

Vâ-mbăt prea des dulcegării,

Cuvinte-mbietoare,

Dulceţi de vis, copilării,

Şi-n urmă totul moare.

 

În lumea mea, cu dreptul meu

V-aş pustii-ntr-o clipă,

Noroc aveţi, că Dumnezeu

Vă ţine sub aripă.

 

***

Cui faci codană ochii dulci

Dezmierdători de patimi?

Iar vrei pe vre-unul să-l apuci

Şi să mi-l laşi în lacrimi?

 

Nu mi te saturi, nu-i de-ajuns

Cât suflete rănit-ai?

Şi câtă jale ai adus,

Cât rău mai rânduit-ai?

 

-E timpul meu şi-n acest loc

În toate mi-a mers bine,

Trăiesc sub umbră de noroc,

Încearcă-te cu mine!

 

Aicea fac a mele legi

Că stiu că sunt frumoasă,

Tu n-ai să poţi să le dezlegi

Că eşti la mine-acasă.

 

În lumea ta îmi eşti un zeu,

Aici, un oarecare,

La noi doar banu-i Dumnezeu

Slăvit de fiecare.

 

Aici trăiesc, şi-acum sunt stea

În clipa-mi trecătoare,

Şi până când voi fi ca ea

M-oi măreţii sub soare.

 

Aicea-i dulcele păcat

Ce nu-l vei ştii vre-odată,

Aicea toate-s de gustat

Cât eşti frumoasă fată.

 

Decât nimic în lumea ta

Cea bună şi curată,

Mai bine fi-voi cineva

În lumea-mi deochiată.

 

Că lumile de-acol’ de sus

Au stele căzătoare,

Aici visăm cu gândul dus

Ce-i dincolo de soare.

***

Nu jinduiţi nebuni frumoşi

La lumea toată vrută,

Săraci mai bine, dar voioşi

Că viaţa noastă-i, scurtă.

 

Lăsați Luceferii din cer

Să lumineze-n noapte,

Voi, doritorii de mister

Chemați iubiri în șoapte,

 

Trăindu-mi clipe de iubiri

Ca arsa lumânare,

Uitați nevoi, nenorociri

Și-n bob de lăcrimare

 

Îmi puneți doar păreri de rău

Că viața nu-i mai lungă

Să-mi țină pân’ la cap de hău,

Vecii să nu ne-ajungă.

 

Suntem copii cu nenoroc,

Cu viață mult scurtată,

Iubirii-i facem iute loc

Când o-ntâlnim vre-odată.

 

Păcatului suntem dedați,

Sorbind a lui plăcere,

Mereu cu dor înveșmântați,

Gustăm amar și miere

 

***

 

 

 

Zburătorul

 

Zburător trecând prin ceruri cu aripile-ți de vis

Prin Lactee Căi de stele din cuprinsul necuprins,

Tu nu vezi că-n pământescul, rece glob de neagră tină

O codană stă în noapte visătoare și suspină?

 

Doamne cum o stoarce dorul și cum inima îi bate

Când pe perini pune capul și cea geană i se zbate,

Că ceva din ’nalte sfere ca o umbră se întinde

Și-n molatică căldură, trupul gingaș mi-l cuprinde.

 

Tu ești oare ceea umbră, cea simțire arzătoare

Ce îmi tulbură copila și mi-o face visătoare?

Ia mai lasă-mi-o în pace c-ai mai fost pe-aici odată

Să furi inima-n văpaie, la o altă crudă fată.

 

N-ai tu lumea la picioare și-apoi cerurile toate,

Nesfârșite lumi de-asupra ce scânteie viu în noapte?

N-ai tu timp pentru iubire, Nesfârșitul, cum ți-l vrei?

Lasă-mi fata asta-n pace, să-i mai treacă două veri.

 

Lasă-mi să-și găsească partea printre ceilalți muritori,

Că și-așa vor fi pe-aice încă roi de doritori

Să mi-o ducă la altare și s-o facă a lor soață

Fericittă și iubită, pentru-ntreaga astă viață.

 

Tu ce-i dai? O nemurire într-o lume mare, rece,

Unde viața-i nesfârșită zi de zi la fel i-o trece?

Lasă-mi-o mai bine-aicea, în păcatul pământesc,

Fie soață iubitoare, nu în sterpul tău ceresc

*

Așadară, du-te numai prin a tale galaxii,

Lasă-mi fetele în pace când pe-aici o să mai vii,

Ia-ți cu tine Universul și îți fă din el plăcere,

Nouă, lasă-ne ce este și cum inima ne-o cere.

 

Tu, rămâi prin ’nalte ceruri ca sămânța unui vis

Cuibărit în inimi crude, ce se vor în paradis,

Și din licărul de-asupra când încerci câte-o copilă,

Tu gândește că pe-aicea-i, doar un glob de rece tină.

 

***

 

Urmează alte 20 de poezii data viitoare

 










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu