OARE
SUNTEM SMERIȚI?
-
SF. CONSTANTIN SÂRBU -
Cuprinde picioarele celuilalt cu inima ta!
De multe ori Iisus privea în sus spre ucenicii Săi.
Prima dată o făcuse îndată după ce i-a ales. Dar acum privea la ei și mai de
jos. Ca să ștergi picioarele cuiva cu un ștergar cu care ești încins, trebuie
să te apleci până la pământ. Mântuitorul îngenunchea înaintea fiecăruia din ei,
când îi spăla. Dar când îi ștergea, a trebuit să se aplece și mai mult.
Când vrei să speli pe cineva, când vrei să-l mustri,
când vrei să te ocupi de murdăria pe care o are el, ca să-l poți spăla cu
adevărat trebuie să te cobori până la picioarele lui. Trebuie să fii în stare
să te apleci lângă el, până la starea în care să poți cuprinde picioarele la
inima ta, ca într-o îmbrățișare plină de dragoste pentru curățirea lui.
Cine nu poate iubi atât de mult și nu se poate apropia
atât de dulce, nu va putea spăla și curăți niciodată în chip mântuitor pe
nimeni. Dar când ștergi întinăciunea cuiva, când vrei să-i acoperi păcatul,
să-i îndepărtezi nelegiuirea făcută, când vrei să-l ierți și să-l înfățișezi
neprihănit, atunci trebuie să te apleci și mai mult. Cu cât vrei să îmbraci pe
altul, trebuie mai întâi să te dezbraci pe tine.
Trebuie să te smerești și mai mult, atât de mult încât
să te anulezi pe tine pentru el, să te uiți pe tine și să calci pe tine, pentru
a-l înălța pe el. Acesta este cel mai dumnezeiesc lucru și cel mai greu cu
putință pentru oameni.
Cu cât pui pe altul mai presus de tine, cu atât
trebuie să primești a te așeza mai întâi pe tine mai prejos. Cu cât vrei să
îmbraci pe altul, trebuie mai întâi să te dezbraci pe tine. Cu cât vrei să faci
altuia un loc mai larg, cu atât trebuie mai întâi să-l restrângi pe al tău.
Doar dragostea este aceea care le poate face pe toate!
Fiindcă singură ea poate să acopere totul, să creadă totul, să nădăjduiască
totul, să sufere totul. Ceea ce nu ai face pentru niciun preț din lume ești în
stare să faci, fără să aștepți nimic în schimb, când ai o adevărată iubire.
Un părinte, un soț... adevărat
Când ești părinte adevărat, ești în stare să veghezi
zile și nopți în șir la un căpătâi preaiubit, chinuit de febră. Să aștepți zile
și nopți fără număr un chip plecat departe.
Când ești soț adevărat, ești în stare să-ți dai
picătură cu picătură sângele și viața ta pentru a o salva pe a soției.
Când ești fiu adevărat, ești în stare de o ascultare
desăvârșită, de o recunoștință nemărginită și de o iubire totdeauna
îndatoritoare și respectuoasă.
Când ești frate adevărat, ești în stare să ierți și să
uiți orice jignire, să depui orice osteneală, să arăți orice bunătate, să
biruiești orice piedică, să asculți orice cuvânt, să dai orice jertfă.
Când ești păstor adevărat, ești în stare să-ți dai
viața pentru oile tale.
REALITATEA
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
Însusirea de a vedea realitatea fara simbol pe care o
avea Adam, dar pe care apoi a pierdut-o, si pe care Apostolii, pierduta fiind,
au primit-o din nou, Domnul a harazit-o noua, tuturor crestinilor. Noi toti am
fi avut aceasta însusire minunata a protoparintelui Adam si a Apostolilor,
intuitia si precisa perceptie a adevarului, daca, dupa ce ne-am încrestinat, am
fi ramas întru nepacatuire. Însa orice pacat ne face sa lasam privirea în jos
plini de rusine, întorcându-ne vederea de la cer catre pamânt si de la Ziditor
catre abis. Savârsind pacatul, alergam si ne ascundem din fata lui Dumnezeu,
precum Adam, care, pacatuind, „s-a ascuns printre pomii Raiului” (Facerea 3,
8). Noi ne ascundem si ne tainuim continuând sa pacatuim, pâna ce natura
noastra înconjuratoare, vestitorul nostru fara de voie si „dezvaluitorul”, ni
se face noua dumnezeire în locul lui Dumnezeu, adica pâna când treptat încetam
sa vedem adevarul, realitatea, neobservând schimbarea adevarurilor ei
simbolice. Altfel vorbind, când ochii inimii devin orbi, ne dedam pe deplin
privirii simturilor, precum animalele, si aceasta ne conduce pe noi. Iar atunci
cu noi se împlineste cuvântul: „orb pe orb conduce” (Matei 15, 14).
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 18-19.
PANZA
DE PAIANJEN
-
Sfantul Simeon din Dajbabe -
În fata unui stup, paianjenul îsi întinde adesea
pânza, în vreme ce în fata faptelor bune, satana întotdeauna pune ispite.
Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox
Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA,
2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St. Symeon’s , p. 37-53
UMUSETEA
FLORILOR
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Cât de minunate si felurite ca forma, culoare si miros
sunt nenumaratele flori si, îndeobste, plante din natura si din feluritele
clime ale pamântului! Nu te poti îndulci destul de înfatisarea si mireasma lor.
Daca plantele sunt atât de minunate, sa ne gândim ce buna mireasma vor raspândi
în rai sfintii, dreptii lui Dumnezeu din toate tagmele, rangurile si
vredniciile! „Daca pe iarba câmpului, care astazi este si mâine se arunca în
cuptor, Dumnezeu asa o îmbraca, nu cu mult mai vârtos pe voi, putin credinciosilor?”
(Matei 6, 30) Straduieste-te, omule, sa ajungi la frumusetea cea launtrica a
credintei, a virtutii si nu te lenevi. Ce buna mireasma raspândesc, mai presus
de cea a orisicarei flori, moastele sfintilor! Minunat este Dumnezeu întru
sfintii Lui!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul viu –
ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas,
Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 166
CANTAREA
INGEREASCA
-
Compozitorul Arvo Part -
Am cugetat la întelesul acestor cuvinte: „Pleni sunt
coeli et terra majestatis suae” (Pline sunt cerurile si pamântul de slava Ta).
E vorba de fapt despre cântarea îngereasca care a existat întotdeauna, pe care
Mozart a auzit-o si a pus-o pe note. Este cântarea îngereasca pe care sfintii
calugari au scris-o si care se cânta azi în biserica. Omul nu poate sa creeze
singur asa ceva, un asemenea lucru. Stim ce poate el sa creeze si aceasta nu ne
multumeste. Problema este ca omul doar cu greu poate sa ajunga la aceste legi
dumnezeiesti, caci e prea nestatornic si nedesavârsit. Legile dumnezeiesti îi
sunt ascunse pentru ca el sa nu le lepede si pentru ca nu e vrednic sa le
cunoasca. Cred totusi ca marii compozitori au avut acces nemijlocit la aceasta
comoara. Dar aceasta nu priveste numai arta. E o problema globala care e
aceeasi cu problema mântuirii: trebuie sa mori ca sa învii.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 64-65
SCRISOARE
CĂTRE UN ATEU
- SF. NICOLAE VELIMIROVICI -
Un coleg de al tău îţi repetă încontinuu: „Nu există
Dumnezeu!” Şi simţi ca şi cum te-ar biciui. Iar tu eşti foarte îngrijorat
pentru sufletul şi viaţa lui. Şi bine faci.
Dacă nu există Dumnezeu Cel Viu şi Atotputernic şi
dacă nu este mai tare decât moartea, atunci ea este singura stăpânitoare. Şi
orice fiinţă umană vie nu este decât o marionetă netrebnică la discreţia
morţii. Un biet şoarece în gura pisicii.
Odată înfruntându-l, i-ai zis: „Dumnezeu există.
Pentru tine nu există”. Şi n-ai greşit. Pentru că cei ce sunt tăiaţi de la
Veşnicul şi Dătătorul de viaţă Domn aici pe pământ, sunt lipsiţi de viaţa
adevărată. Şi astfel nici aici, nici în cealaltă viaţă nu vor gusta din măreţia
lui Dumnezeu şi a lumii Sale. Şi mai bine de nu ne-am fi născut decât să fim
tăiaţi de la Dumnezeu.
Omul fără Dumnezeu
De aş fi fost în locul tău, i-aş fi spus altfel:
„Greşeşti, prietene! Mai corect era dacă spuneai: Eu sunt fără Dumnezeu. Eu nu
am pe Dumnezeu”. Căci vezi că sunt atâţia oameni în jurul tău care au pe
Dumnezeu şi pentru aceasta vestesc că există Dumnezeu. Drept aceea, nu zice:
„Nu există Dumnezeu!”. Mai degrabă spune: „Eu nu am pe Dumnezeu!”
Greşeşti! Vorbeşti ca şi bolnavul, ce zice că nu
există nicăieri sănătate!
Greşeşti! Semeni cu orbul ce zice: „Nu există lumină
în lume!”. Însă lumina există. Şi este revărsată pretutindeni. Acest nefericit
nu are el lumină. Şi ar fi vorbit corect de spunea: „Eu nu am ochi şi nu văd
lumina!”
Greşeşti! Vorbeşti ca cerşetorul ce zice: „Nu există
aur pe pământ!” Dar aur există. Şi în pământ şi deasupra pământului. El nu are
aur! Corect ar fi fost să spună: „Eu nu am aur!”
Greşeşti! Eşti asemenea unui om rău ce spune: „Nu
există bunătate în lume”. În timp ce ar fi trebuit să spună: „Eu nu am urmă de
bunătate înlăuntrul meu”.
Te lupţi împotriva adevărului!
Asta să-i spui şi tu: „Prietene, greşeşti! Spui greşit
că nu există Dumnezeu! Căci atunci când nu ai ceva şi nu cunoşti ceva, nu
înseamnă că acel lucru nu există nicăieri şi că nimeni nu-l are! Cine ţi-a dat
voie să spui că boala ta o au toţi? Că toţi sunt stăpâniţi de rătăcirea ta?
Strigi că nu există Dumnezeu! O spui la toată lumea! Te lupţi împotriva
adevărului! Cei ce nu vor să trăiască cu Dumnezeu sunt foarte puţini. Dar şi
pentru aceştia Dumnezeu există. Îi aşteaptă până la ultima suflare pe acest pământ.
Şi numai dacă nu se îngrijesc să se pocăiască, chiar
şi în ultima clipă, doar atunci Dumnezeu
în cealaltă viaţă încetează să mai existe pentru ei. Şi îi şterge din
„Cartea Vieţii”. Pentru aceasta spune-i:
„Te rog, prietene, pentru binele sufletului tău,
pentru cereştile bunătăţi, pentru lacrimile ce le-a vărsat Hristos şi rănile ce
a primit pentru noi toţi. Schimbă-ţi viaţa! Pocăieşte-te! Îndreptează-te şi
întoarce-te la Biserica noastră!”
[1] Traducere: monah Gherontie Nica.
Epistola a fost tradusă din periodicul grecesc: „Hristos şi lumea”, anul 26,
nr. 17, sept-oct. 2008, pag. 141 a Mitropoliei de Kisamu şi Selinu.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 27)
Sfântul
Nou Mucenic Manuil robul din Sfakia, Creta, Grecia
După cucerirea Cretei de către turcii musulmani,
creștinii ortodocși cretani se răzvrătiră de mai multe ori, căutând să-i alunge
pe turci din insula lor.
După fiecare răscoală mulți creștini fugeau de pe
insulă, iar alții erau robiți și siliți să se convertească la islam. Între
acești creștini ortodocși robiți la o fragedă vârstă se afla și un tânăr pe
nume Manuil, din orașul Sfakia, care fu luat și tăiat împrejur împotriva voii
sale.
Reîntoarcerea la adevărata credință
Când i se ivi prilejul, Manuil fugi din Creta și
debarcă pe insula Mikonos, unde merse pe dată la un preot ortodox și se
spovedi.
Primind un canon, mai apoi fu primit din nou în
Biserica Ortodoxă prin Mirungere.
Pe insula Mikonos, Manuil se căsători și fu
binecuvântat cu 6 copii.
Soția sa se dovedi a-i fi necredincioasă, iar Manuil,
temându-se de Dumnezeu, hotărî să nu o pedepsească în niciun fel. Își luă
copiii și plecă de acasă.
Însă cumnatul său îl ocăra că și-a părăsit soția și
amenința să se răzbune.
Răzbunarea cumnatului
Într-una din zile, pe când mergea cu corabia cu o
încărcătură de lemne din insula Samos în insula Mikonos, Manuil întâlni un vas
pe care lucra cumnatul său.
În fața căpitanului musulman, acesta îl învinui pe
Manuil că fusese musulman și se făcuse creștin ortodox.
Dus înaintea căpitanului, Manuil fu întrebat cărei
religii aparține.
Iară Manuil răspunse:
– Am fost creștin ortodox de când m-am născut.
Dar căpitanul îi aduse aminte:
– Ai fost cândva creștin ortodox, dar apoi ai devenit
de bună voie musulman.
Deci acum trebuie să te întorci la credința ta, căci
de nu te învoiești să faci așa, am sa te chinui fără milă până mori.
Fără să se descurajeze, Manuil răspunse:
– Creștin ortodox m-am născut, creștin ortodox sunt și
creștin ortodox vreau să mor.
Mâniat peste măsură, căpitanul îl puse la cazne pe tot
drumul până la Chios, unde îl predă amiralului flotei Kapudan Pașa.
În mâinile amiralului
Când sosi, Manuil ceru unui creștin ortodox să caute
un preot care să-l sfătuiască și să-l mărturisească. Însă, de frică, niciun
preot nu vru să vină.
Unul dintre ei îi trimise sfat de îmbărbătare prin
altcineva.
Atunci Manuil își spunse:
– Mi-e totuna dacă mor azi sau mâine.Lumea aceasta
este trecătoare; decât să mor mâine păcătos, mai bine să mor azi pentru
credința mea și să-mi mântuiesc sufletul.
Kapudan Pașa puse să-l aducă pe Manuil dinaintea lui
să-l cerceteze.
Când îl întrebă pe Manuil ce este, acesta răspunse:
– Sunt creștin ortodox.
Iară Kapudan Pașa puse să fie dezbrăcat și văzând că
este tăiat împrejur întrebă cum se întâmplă.
Manuil răspunse:
– Din naștere sunt creștin ortodox, dar când eram mic
am fost luat rob și silit să mă fac musulman. Acum vreau sa fiu din nou creștin
ortodox.
O mucenicie lentă
Ca răspuns, amiralul porunci să fie deîndată executat.
Auzind porunca, Manuil spuse:
– Slavă Ție, Dumnezeule!
Ei îl duseră la Fântâna Veche unde Manuil îngenunche
de bună voie și așteptă sabia călăului.
Însă călăul, fiind nepriceput, nu fu în stare să taie
capul sfântul mucenic dintr-o singură lovitură îndelungându-i astfel chinurile
robului lui Dumnezeu.
Reușind în cele din urmă călăul să-i despartă capul de
trup , valiul hotârî ca trupul său să fie legat cu greutăți și aruncat în mare.
Creștinii ortodocși care fuseră martori la mucenicia
sfântului Manuil fură foarte mișcați de mucenicia sa.
Astfel Manuil, robul din Creta, își dădu viața din
dragoste pentru Iisus Hristos în insula Chios la 15 martie 1792, fiind de mai
bine de 2 veacuri, până astăzi, cald și tainic ocrotitor tuturor ce îi
săvârșesc pomenirea cu credință.
(sursă: https://sfintisiicoane.wordpress.com/?s=15+martie&submit=Caut%C4%83
MOLIA
SI RUGINA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Aici pe pamânt, într-o lume a desertaciunilor, într-o
lume desfrânata si pacatoasa, „moliile” si „rugina”, cele vazute numai cu
gândul, „sapa” si „fura” comoara sufletului (Matei 6, 19). Care este remediul
cel mai sigur împotriva acestei continue degradari prin pacat, împotriva
moliilor si ruginei spirituale? Rugaciuni de iertarea pacatelor si credinta.
Credinta da viata, învie sufletul istovit si ademenit de pofte, stârpeste
moliile si rugina gândurilor pacatoase. Ea le este lor bici pedepsitor, iar noua
izvor de putere, de viata, de mântuire. Slava Domnului pentru toate! Rugaciunea
ne apara si ne izbaveste de pacat. Credinta face casa buna cu rugaciunea,
fiindca prin rugaciune traim împreuna cu Domnul, care le-a fagaduit celor ce
cer cu credinta toate bunatatile: „Cereti si vi se va da, cautati si veti afla,
bateti si vi se va deschide. Ca oricine cere ia, cel care cauta afla si celui
care bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8). Slava cuvintelor Tale cuprinzatoare
a tot adevarul, Doamne! Da tuturor celor care îti cer prin mine, nevrednicul,
bunatati felurite, cele pe care si le doreste inima lor! Amin, asa sa fie!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 48.
O,
om!
Sf.
Ioan Iacob Hozevitul
O,
om! Ce mari raspunderi ai,
de
tot ce faci pe lume,
de
tot ce spui in scris sau grai,
de
pilda ce la altii dai,
caci
ea, mereu, spre iad sau rai,
pe
multi o sa-i indrume.
-
Ce
grija trebuie sa pui,
in
viata ta, in toata,
caci
gandul care-l scrii sau spui,
s-a
dus… in veci nu-l mai aduni,
si
vei culege roada lui,
ori
viu, ori mort, odata.
-
Ai
spus o vorba, vorba ta,
mergand
din gura-n gura,
va-nveseli
sau va-ntrista,
va
curati sau va-ntina,
rodind
samanta pusa-n ea,
de
dragoste sau ura.
-
Scrii
un cuvant… cuvantul scris,
e
leac sau e otrava,
tu
vei muri, dar tot ce-ai scris,
ramane-n
urma drum deschis,
spre
moarte sau spre paradis,
spre
blestem sau spre slava.
-
Ai
spus un cantec, versul tau,
ramane
dupa tine,
indemn
spre bine sau spre rau,
spre
curatie sau desfrau,
lasand
in inimi rodul sau,
de
har sau de rusine.
-
Arati
o cale, calea ta,
ce-n
urma ta nu piere,
e
calea buna sau e rea,
va
prabusi sau va-nalta,
vor
merge suflete pe ea,
spre
cer sau spre durere.
-
Traiesti
o viata, viata ta,
e
una, numai una,
oricum
ar fi tu nu uita,
cum
ti-o traiesti, vei castiga,
ori
fericire pe vecie,
ori
chin pe totdeauna.
-
O,
om! Ce mari raspunderi ai,
tu
vei pleca din lume,
dar
ce ai spus prin scris sau grai,
sau
lasi prin pilda care-o dai,
pe
multi, pe multi spre iad sau rai,
mereu
o sa-i indrume.
-
Deci,
nu uita! Fii ortodox,
cu
grija si cu teama,
sa
lasi in urma, luminos,
un
semn, un gand, un drum frumos,
caci
pentru toate, neindoios,
la
urma vei da seama.
COPILASUL
SI MAMA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca un copilas alearga mereu la mama lui pentru
orice trebuinta; de vrea mâncare, apa, sau poate altceva, i le cere mamei; daca
da de vreun necaz, iarasi fuge la maica sa. Si chiar si atunci când primeste
vreo pedeapsa de la ea, nu se desprinde de mama lui, ci ramâne în preajma ei si
se lipeste de dânsa, o iubeste si tot de la ea le cere pe toate. Întocmai este
si credinta crestina, care-L primeste si Îl are pe Dumnezeu drept Tata. Ea lasa
în urma sa tot ce este în afara Domnului si doar la El alearga pentru orice
trebuinta, zicând împreuna cu Prorocul: „Tu esti nadejdea mea, partea mea esti
în pamântul celor vii” (Psalmul 141, 5); si înca: „Lipitu-s-a sufletul meu de
Tine si pe mine m-a sprijinit dreapta Ta” (Psalmul 62, 8). Un astfel de suflet
credincios pe toate, cu smerenie si cu frica, le va cere si le va astepta de la
Dumnezeu, Tatal sau: „toata darea cea buna si tot darul desavârsit de Sus este,
pogorându-se de la Parintele luminilor” (Iacov 1, 17). De primeste cele cerute,
Îi multumeste, iar de nu, totusi nu deznadajduieste, ci le asteapta cu rabdare,
strigând cu Prorocul: „Catre Tine am ridicat ochii mei, Cel Ce locuiesti în
cer. Iata, precum sunt ochii robilor la mâinile stapânilor lor, precum sunt
ochii slujnicei la mâinile stapânei sale, asa sunt ochii nostri catre Domnul,
Dumnezeul nostru, pâna ce se va milostivi spre noi” (Psalmul 122, 1-2). Si asa
precum copilul fuge la mama când vede necazul si nenorocirea, cautând la ea
ajutor si ocrotire, iar când se afla în boala si în neputinta, suspina catre
mama sa si îsi întinde mâinile spre ea, spunându-si betesugul, asemenea si
inima cea credincioasa, în orice ispitire si nenorocire, alearga la Dumnezeu si
cere de la El ajutor si aparare, strigând catre Dânsul împreuna cu toti
dreptii: „Doamne, scapare Te-ai facut noua în neam si în neam” (Psalmul 89, 2);
si înca: „Tu esti scaparea mea din necazul ce ma cuprinde; bucuria mea,
izbaveste-ma de cei ce m-au înconjurat” (Psalmul 31, 8). Si de va primi
pedeapsa de la Tatal Ceresc, tot nu se va departa de Dânsul, ci va lua drept
bune toate cele ce sunt trimise de la Bunul Dumnezeu, amintindu-si acel cuvânt
de mângâiere pe care El îl graieste fiilor Sai: „Fiul meu, nu fi nebagator de
seama de dojana Domnului, nici nu slabi fiind certat de Dânsul. Caci pe cel pe
care îl iubeste Domnul îl cearta si bate pe tot fiul pe care îl primeste”
(Evrei 12, 5-6). Si precum un copil se departeaza si fuge de oamenii
necunoscuti si straini, caci se teme de ei chiar de nu se afla în primejdie,
asemenea si sufletul cel credincios, întrucât nu este din aceasta lume, se
departeaza si se fereste de ea si de toate cele ale ei întocmai ca de un
strain, pentru ca nu cumva prin alipirea de lume sa se departeze si sa se
lipseasca de Dumnezeu. Cinstea, slava, bogatia si dulceata lumii sunt
îndoielnice pentru acel suflet; el se pazeste de cei ce uneltesc cele
pamântesti si stricacioase atât cu fapta, cât si cu cuvântul; se fereste de ei
ca de straini si nu se poarta cu ei prieteneste, caci se teme sa nu se
departeze de Dumnezeul sau prin prietenia cu acestia si sa nu se lipseasca de
dragostea Domnului prin iubirea lor. Si asa cum un copil, chiar de va fi
ademenit de necunoscuti si ispitit de ei cu un mar sau cu orice alt lucru
asemanator, nu se va dezlipi de mama lui si nu va merge dupa straini, desi se
mai întâmpla sa se apropie de ei si sa primeasca cele oferite, însa luându-le,
cu frica si cu grabire se întoarce si fuge la maica sa, asemeni face si un
suflet credincios: desi aceasta lume îl ademeneste cu slava, cinstea si
placerea ei, el nu-i împlineste voia si nu se dezlipeste de Dumnezeul lui; nu
se tine de lume, ferindu-se de ispitele acesteia, „pentru ca toate cele ce sunt
în lume – pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii – nu sunt de la
Tatal, ci din lume sunt” (1 Ioan 2, 16). Si chiar de se întâmpla sa primeasca
cinstirea ce i se aduce, o primeste cu frica, temându-se ca nu cumva sa cada de
la Dumnezeu prin acea slavire, care în mare parte schimba înspre rau
deprinderile cele bune; si socoteste ca cinstea aceea este pentru el o
ascultare, nu o desfatare si o plineste pe aceasta cu frica, spre slava
Domnului sau si spre folosul aproapelui. Tot astfel, si de i se daruieste
bogatie, el nu-si leaga inima de ea, ci doar de Dumnezeu se lipeste; mâncarea,
bautura, haina, odihna si adapostul le primeste dupa trebuinta, caci fara
acestea nu ne este cu putinta a trai, dar nu le foloseste spre placere si
rasfat, ci se slujeste de ele cu frica de Dumnezeu, pentru a nu-L mânia pe
Domnul cu prisosinta, lipsindu-se prin aceea de mila Lui si cazând de la
Dânsul. Si dupa cum un copil, chiar de este smuls de straini de lânga mama lui
si tras în laturi, se tine totusi de ea cu putere, o strânge în brate, plânge
si striga pentru a nu se desparti de dânsa, întocmai face si inima cea
credincioasa: cu toate ca diavolul si lumea cea rea se straduieste sa o
desprinda de Domnul, aducând asupra ei necazuri, suferinte si nenorociri, ea
totusi se tine strâns de Dumnezeul sau, rugându-se Lui cu staruinta si
cerându-I sa nu o lase în necazuri si sa-i fie ajutor împotriva vrajmasilor
Lui. Într-un cuvânt: asa cum un prunc îsi pune toata nadejdea pentru bunastarea
sa întru a fi în preajma mamei lui, iar îndepartarea de ea o socoteste drept
lipsire de darea cea buna, asemenea si sufletul credincios, pentru care toata
fericirea si desfatarea este ca numai de Dumnezeu sa se alipeasca si care
gaseste ca este o nenorocire a te lipi de faptura si a te desprinde astfel de
Facatorul. Din aceasta întâmplare sa înveti, crestine, ce este credinta
crestineasca si vie, care nu poate fi fara frica de Dumnezeu si fara dragoste.
Citeste sfintii Psalmi, scrierile Prorocilor si ale Apostolilor, precum si
vietile Sfintilor, care prin credinta lor au bineplacut Domnului, si vei
întelege adevarul, iar de acea credinta care este purtata doar pe buze, însa nu
si în inima, tu sa nu te smintesti, caci multi sunt plini de una ca aceasta.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 174
TRISTETEA
-
Sfantul Ioan Casian -
Deci vom putea goni din noi aceasta patima ucigatoare
numai daca, sustinuti de speranta celor viitoare si de contemplarea fericirii
fagaduite, vom pastra mintea noastra stapânita de o necontenita meditatie
spirituala. Într-adevar, toate felurile de tristeti, fie cea izvorâta dintr-o
mânie anterioara, sau din pierderea unui câstig, ori din vreo paguba suferita
sau pricinuita de vreo jignire, de vreo tulburare fara noima a mintii, sau cele
care ne împing la o disperare de moarte, vor putea fi biruite, când având
privirea îndreptata spre lucrurile vesnice, care vor veni, vom ramâne mereu
voiosi si neclintiti. Atunci nici nu vom fi doborâti de nenorocirile prezente,
si nici înflacarati de izbânzile avute, privindu-le pe toate ca pe niste
lucruri pieritoare si nefolositoare.
Sfantul Ioan Casian, Scrieri alese,
traducere de prof. Vasile Cojocaru si prof. Nicolae Chitescu, Ed. IBMBOR,
Bucuresti, 1990, cap. Despre tristete, p. 225
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu