Ioan
Miclău-Gepianu: Despre Cartea dlui Alexandru Nemoianu:
”SEMNELE VREMII”
Chiar titlul acestei cărți ne aduce în minte amintirea
unor izvoare ale tradiției noastre românești, de cunoștințe, de experiențe de
viață ce vin din și prin infinita cale existențială a modelului românesc, care
nu rareori egala dacă nu chiar întrecea așa zisul modernism științific. Autorul
cărții, dl.Alexandru Nemoianu descoperă mai mult adevăr purtat în contextul
milenar al tradiției neamului, asigurat prin purtătorii acesteea, pentru că:
“Tradiția” este o entitate vie, care trebuie înțeleasă și pentru a fi înțeleasă
trebuie trăită”. (Semnele vremii, pag.7)
Despre autorul cărți, date biografice, studii, etc., a
făcut referiri dl.dr.Artur Silvestri în prefața cărții, dând la iveală valoarea
unui om de seamă, istoric, arheolog, muzeolog. Pot doar să recunosc cu plăcere,
că într-un schimb de scrisori electronice, realizasem cu dl. Alexandru Nemoianu
un schimb de salutări frățești, dându-mi astfel posibilitatea să descopăr un om
ales, care împarte aceeași soartă ca a mea, adică cea a emigrantului român.
Pentru cartea domniei sale, am o aplecare mai viu
simțită în îndemnul meu înspre cărți, deoarece prea eram legat prin intuiții și
imaginații, prin realitatea propriei mele vieți de ideile practice, profetice
și vizionare ale autorului, idei așezate sub acest titlu sugestiv “Semnele
Vremii”.
Semnele vremii sunt multe, dar omul nu ia seama, și ce
este mai interesant este că omul voit nu ascultă glasul sfânt adus de
catastrofele naturale, dar nici de cel al credinței în care propriul spirit se
zbate, vrea doar îmbuibare si împlinirea poftelor trupești, animalice, atât.
Asta nu e însă fericirea cea adevarată. “Ca și potopul, căldurile sunt semn al
unei mânii binecuvântate având de scop smerirea” ne spune profetic borloveanul
nostru din America. In același timp eu priveam la albinele mele din Australia,
care rătăceau calea stupinei lor datorită dezorientării create de posibile
răsuciri polare ale electromagnetismului cosmic.
Clima vorbește dar omul nu ascultă. Dar de cine
ascultă omul care-și părăsește tradiția neamului său? Va învăța traditia altui
neam? Au alte popoare o istorie și o tradiție existențială mai adâncă in timp
și vremuri decat cea a Daciei, a Romaniei, în acest spțiu carpato-dunărean?
Cartea aceasta o asemui unei oglinde în care ne privim
într-o imagine tridimensională, fiindcă acest intelectual robust și
tradiționalist desăvârșit Alexandru Nemoianu, trece peste fruntea istoriilor de
interese, si spune, citez: “In istoriografia și antropologia românească există,
de vreo trei sute de ani, o fascinație cu “modelele” la modă. Aceasta
inclinație are mereu urmări tragice. Dacă un Neam renunță la identitatea sa, la
modelul lui existențial, trecerea fizică în subjugare și irelevanță nu mai este
decât un detaliu în așteptare și asteptare scurtă. Cred că această obsesie, cu
modelele la modă, poate fi cel mai bine ilustrată de împrejurarea cu un
dezastru istoric, cucerirea romană, a fost prezentată ca “certificat de
naștere” al neamului românesc. Iar aceasta obsesie cu “modelele”la moda, a
generat si prăpastia dintre ceea ce este real si authentic în lumea românească
și formele suprapuse, între ele și “statul”. (ibidem.pag.11)
Se desprind apoi idei, una după alta, care trebuiesc
descoperite și readuse specificului nostru, tradiției noastre românești. Am
avut întotdeauna convingerea mea anume despre folclorul romanesc, ca fiind
drept izvorul cel mai authentic în care se reflectă sufletul și geniul acestui
neam dacic românesc. Acum, mi-am mai adăugat o convingere, și anume, încadrarea
acestuia(folclorul) în marea și străvechea tradiție existențială
românească, fiindcă tradiția unui popor este nemuritoare. La grele încercări,
suferințe, aduse până la gura prăpastiei, tradiția se poate “strânge până la
esență, care este indestructibilă”, dar stă mereu în același duh, iar când
condițiile optime revin, aceasta se reface cu vioiciune. Deaceea, tradiția “nu
cade niciodata”. (ibidem.pag.8)
Dar, emigranți fiind, atât autorul cărții cât și eu
cititorul, avem mai mare apăsare sufletească prin ruperea de locul natal, locul
unde tradiția s-a legat cu glia, iar noi cei plecați prin lume cu “țara în
traistă”, ducem parcă mai dureros dorul de acea specifică, simplă și sfântă
viață a tradiției, uneori mai vie decât acelora de acasă.
Ce e rău și ce e bine, nu este un mister pentru
românul de rând, mai ales cetind cartea “Semnele Vremii”, vom descoperi lupi
ajunși păstori la oile Domnului, numai că “Păstorul cel bun”, va căuta și de
oaia rătăcită, să nu fie sfașiată.
Acest Păstor bun, nu m-a lăsat nici pe mine pradă
rătăcirilor neștiute.
Din locul acela sfânt, de unde atârnă însăși tradiția
neamului, mi se spunea, în singuratate și lacrimă, nu răspunde bârfitorilor
tăi, dacă te știi curat, nu încerca nici măcar a te apăra. Dreptul la replică,
auzi vorbă, e in fapt incitarea și mai crudă a certurilor. Eram fericit în
munca mea și sunt și azi, mă rog in familie cand nu mă vede nimeni, ma rog si
pentru bolnavii de invidie să pună Creatorul dragoste în inima lor, caci eu nu
urăsc pe nimeni, iar Dumnezeu cunoaște sufletul fiecăruia. Asa am dus-o ani
mulți in Australia, luminat de raza ce vine de la Cel Drept.
Cetind acum cartea profetică și savantă a istoricului
Alexandru Nemoianu, mi s-a confirmat încă odată deplina convingere că primeam
prin duh îndemnul divin în a mă comporta și conduce familia mea. Semnele vremii
sub care trăim, alegându-ne singuri binele sau răul, desigur liberi dar cu
responsabilitatea obligatorie.
Și ne mai spune autorul savant în cartea sa: “Este
absolută pierdere de vreme și din tot sufletul nădăjduiesc să nu vă lasați
prins în capcană, să “explicați”. Este un lucru elementar: cu necuratul nu se
intră în dialog. Elementar. O alta greșeală funestă ar fi să căutați să vă
“apărați”. Nu intrați în defensivă ! Cui să vă cereți “scuze”?
Unor oameni care știu doar să mintă ? A caror obraji
pot fi înroșiți doar cu palmele? (ibidem pag.30)
Dumnezeule, cat adevăr găsesc eu, caci despre mine
vorbesc, ca autodidact, constiinta mea prinde rezonanta expresiei fratelui de
pe alt continent. Dar profeticul autor, dl. Nemoianu duce mai departe această
carte a semnelor vremii, asigurandu-ne prin viziunea divină, ca toate aceste
suferințe, fragmentări in grupurile și societațile românesti, rămân in
realitate în unire pe fondul veșniciei tradiției existențiale românesti,care
este indestructibilă, fiind o lucrare Divina. Ceea ce omul creează, nu capătă
pecetea veșniciei. Cad împărățiile, cad marii regi si castelele lor, dar nimic,
fie si un fir de iarba, cei lucrarea lui Dumnezeu nu va cădea, poartă pecetea
veșniciei. Și omul de bunăseamă poartă pecetea veșniciei, prin perpetua
procreere, darul începuturilor avand pecetea veșniciei. Păcatul vine prin
neatenția noastră, când omul nu privește cinstit si cu grijă ce e rau si ce e
bine, caci și acesteea au pecetea veșniciei.
Nici românul, nici vecinii lui apropiați s-au mai
îndepărtați nu sunt creatii aparte, ci ies din aceiași iubire si dragoste
dumnezeească, numai că flamânzenia dupa acele promisiuni de mărire ale
anticristului, au dus pe multe capete conducatoare la rătăcire, la pierderea
iubirei și dragostei dintre ei în primul rând, vărsând apoi otrava răutatii
între mulțimile neamurilor pe care le conduc. Vremurile scurse dealungul
istoriilor au purtat întotdeauna semnele indicatoare ale credinței celei
salvatoare, dar deavolul a corupt iubirea schimbând direcția indicatoarelor
înspre deșertaciunile mândriilor și aurului, supărând însași pe Tatăl Cel
Ceresc, care ne-a dat viața !
Rețin din cartea dlui Alexandru Nemoianu încă o idée,
pe care o explic prin experienta proprie, citez: “Cred ca exista cel putin trei
stări ce nu pot fi distruse; persoana, familia si neamul. Atingerea
distructivă a uneia dintre ele poate avea și, mai intotdeauna, are efecte
distrugătoare. Chiar si atunci cand ea s-ar face involuntar, din prostie”. (ibidem
pag.9)
Așadar, o actiune neprielnică , poate penetra și disturba pacea familiei, dar greșeala în acest caz, pare să aparțină ambelor părți – binelui și răului.. Singura salvatoare are sa fie totuși tradiția, mai ales cea creștină. Știam de la părinti un adevăr dupa care mi-am ghidat viata familiară, si anume: “căsătoria nu este o joacă, ci este o taina sfântă, căci prin ea se împlinește darul harului sfânt dat omenirii nepieritoare.
Pot spune fără să greșesc că, aceasta scriere a dlui
Alexandru Nemoianu, este mai mult o esență decât o carte; o esență a unor
studii largi și experiențe a unei vieti trăite la temperaturi inalte, cum de
altfel autorul se destăinuie celor apropiați, dar mai ales în cărțile publicate
dealungul anilor. Citind această carte – capodoperă ași zice – te vei regăsi
legat vechiului arhetip românesc, pe care noi il apărăm de milenii, căci nu
este nicidecum un model nou cu care abia ce ieșim in lume !
Scriitor: Ioan MICLĂU – AUSTRALIA
2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu