Miorița,
citită ca lumea
30
martie 2025|Doctrină naţionalistă
Miorița,
citită ca lumea.
4
august 2013|Doctrină naţionalistă
În
apărarea Mioriței
Rândurile de faţă sunt scrise dintr-un impuls polemic,
stârnit de numărul tot mai mare al referinţelor stupide care apar în presa
românească şi pe la autori mai căzniţi, având ca ţintă comportamentul
„mioritic” al ciobănaşului sau alte aspecte ale celebrului text. Paharul
răbdării s-a fost umplut când am auzit de Nicolae Manolescu, de însuşi Nicolae Manolescu,
că ar fi scris undeva sau a afirmat cândva, că Mioriţa ar trebui inclusă în
opera poetică a lui Vasile Alecsandri… Chip, Doamne, că Alecsandri ar fi
„stilizat-o” într-atât încât nu mai aparţine folclorului, sufletului etnic
românesc etc., ci a devenit o creaţie – o capodoperă, ce-i drept, a unui autor
anumit, numitul Vasile Alecsandri!…
Manolescu îmi aduce astfel aminte de acel truditor
ingenuu la Căile Ferate care a ieşit la pensie după o viaţă întreagă petrecută
pe lângă vagoane, ale căror roţi le-a ciocănit cu o conştiinciozitate
ireproşabilă zi de zi, pe ploaie, pe ninsoare sau pe arșiță, vreme de câteva
decenii. La pensie ieşind acel Nae Manolescu, tot staful CFR-ului s-a adunat în
păr să-l sărbătorească în mod exemplar pentru ceilalţi salariaţi. „Spune-mi,
nene Nicky, i-a zis însuşi ministrul de resort, acum când ieşi la pensie după o
carieră, repet, aşa de ireproşabilă și de exemplară, cu ce-ţi putem fi de
folos? Ai vreo dorinţă mai deosebită pe care noi am putea să ţi-o împlinim?
Hai, zi, nu te sfii!” La care ceferistul Manolescu a îndrăznit să fie ca
niciodată de sincer şi descătuşat de prejudecăţi: „Da, domnule ministru, acum,
că plec din triaj pentru totdeauna, n-aş vrea să mor înainte de a afla la ce
folosea ca eu să trec pe la toate vagoanele şi să tot dau cu ciocanul în roţile
alea, săracele de ele?!”…
Cam aşa şi cu Nicolae Manolescu al nostru: iese la
pensie, dă colţul mâine-poimâine şi nu a aflat, căci nu l-a căutat, răspunsul
la o întrebare pe care şi-o pune orice tînăr cât de cât preocupat de fenomenul
literar românesc: cât din Mioriţa „lui Alecsandri” este text autentic şi cât i
se datorează romanticului boier? Eu unul m-am ales încă din liceu cu această
întrebare incomodă, dar tot în anii de liceu am aflat răspunsul, simplu,
mergând la alte variante ale Mioriţei şi constatând, cu nesfârşită încântare,
că există variante ale Mioriţei – varianta Tocilescu, Densusianu şi altele,
uitate acum de mine, cel puţin la fel de reuşite ca text literar… Ca
literatură! Ca literaritate! Se pare că Nicolae Manolescu nu s-a ostenit să
meargă „la text”, la textul celorlalte variante, și a trăit toată viaţa sa atât
de total dedicată literelor româneşti cu convingerea ieftină că Mioriţa nu
există de fapt… Nu există ca text folcloric, ca reper etnic sufletesc, ca „mit
fondator”!…
Păi handicap mai deformator de suflet de literat român
mi-e greu să imaginez…
Asemenea concluzie, cum că Miorița aparține
literaturii culte, concluzie cu care contrariezi chiar pe toată lumea, nu poate
să apară decât din lipsa de aderență organică la fenomenul numit destul de
impropriu literatură populară. Adică din lipsa lecturii, în cazul unui literat
din a doua jumătate a secolului al 20-lea. Contactul cu folclorul este, la noi,
cei școliți după 1945, aproape exclusiv livresc. Ține însă de o erudiție minimă
obligatorie pentru un istoric literar să frecventeze antologiile și studiile de
folclor (literar și nu numai). Se vede clar că Manolescu nu a trecut prin
această experiență, că nu a trăit șocul inițiatic (sic!) pe care orice literat,
orice filolog român îl resimte la contactul consistent, adică edificator, cu
folcloristica românească, implicit cu folclorul românesc. Dacă în alte culturi
și literaturi, mai ales occidentale, folclorul nu este propriu zis un capitol
de istorie a literaturii (culturii) respective, în spațiul românesc nu poți să
faci istorie, a culturii și literaturii naționale, fără să pornești de la cea
populară și la ea să te întorci mereu, ciclic, pentru a te verifica și întrema
(sic!).
O evaluare a literaturii noastre culte din această
perspectivă ne impune o concluzie deopotrivă incomodă și reconfortantă: avem
mari datorii față de folclorul românesc, față de imaginarul și mentalul
românesc, pe care scriitorii români nu l-au scos la lumina cuvîntului tipărit
decât fragmentar, cu mari lacune și deseori în chip formal, de ochii lumii…
Folclor pe care suntem tare departe de a-l fi epuizat… Folclor care ne așteaptă
pentru creații mai inspirate, mai sincere decât cele deja existente! Mai autentice…
La fel din istorie, istoria națională, mari capitole
sau momente de maximă concentrare existențială și emoțională lipsesc din
inventarul surselor de inspirație deja valorizate literar. În tradiția
imperială a Eneidei, nu e cazul să ne sfiim a menține și chiar a spori
sentimentul datoriei pe care, ca literați, ca artiști, literații și artiștii îl
au față de istoria națională, față de sufletul etnic românesc. Marile subiecte
ale literaturii și artei inspirate din istorie sunt încă nescrise, neîncepute,
neidentificate ca atare… Compromisă în anii stupizi ai realismului socialist,
ideea de „a fi suflet din suflerul neamului meu” a avut până acum, de-a lungul
istoriei noastre culturale, productivitatea literară și culturală totuși cea
mai ridicată. Fără consecințele literare și culturale pe care le-a determinat
trăirea acestui imbold, trei sferturi din literatura și cultura noastră ar
lipsi de la apelul de seară… Această idee nici pe departe nu și-a trăit traiul,
chiar dacă unii s-au priceput să-i mănânce mălaiul, ca jalnici profitori ai
ideii naționale… De douăzeci de ani ideea națională este pe față atacată și
discreditată, atât cât reușesc s-o facă condeiele năimite în acest jalnic scop.
Nu puține! Și cu susținere „logistică” oficială. Bașca cea externă!
…Dar, slavă Domnului, nu mor caii când vor potăile!…
Bizara teză a lui Nicolae Manolescu privitoare la
Miorița își are logica ei de îndată ce este poziționată în contextul largului
front anti-naționalist și anti-românesc deschis după 22 decembrie 1989…
*
Nu departe de Nicolae Manolescu „se postează” de la
sine neisprăviții care găsesc cu cale să se pronunțe superiori și lucizi asupra
propriei lor condiții de român pentru a o repudia, cu indignare, ca pe un trist
produs al spiritului mioritic. Da, zic aceștia, Miorița este un text
fundamental pentru conștiința etnică românească, numai că rezultatul
răspândirii la scară națională a acestui text a fost lamentabil: generalizarea
printre români a resemnării lașe, lipsite de vlagă în fața provocărilor cu care
istoria încearcă fiecare popor. Românii, mai ales cei de azi, au avut neșansa
să moștenească „din părinți” acest text deformator și pervertitor de suflete…
Poporul român, cu sute de ani în urmă, a inventat și adoptat soluția mioritică,
cea mai lipsită de bărbăție, lipsită de „șira spinării”, cum s-a pronunțat de
curând un trubadur pârît, devenit pedagog național. Cândva, orice lăutar știa
să cânte Miorița și deseori li se cerea s-o facă… Azi, un lăutar burduhănos și
unsuros, preferă Miorița la proțap… De când n-ai mai citit-o, amărîtule?!
Dar trebuie să-i mulțumesc histrionului pentru
nerușinare, abia așa paharul lehamitei mele, iată-l, deversează în sfârșit…
Făcându-mă să le propun, celor capabili să mai priceapă ceva,
O
INTERPRETARE CUMINTE LA MIORIȚA
Pornesc de la un dat unanim acceptat de specialiști:
Mioriţa a fost la origine un colind…
Mi-aduc bine aminte mirarea cu care, student fiind, am
luat cunoştinţă de acest detaliu „biografic” al baladei, la cursul lui Mihai
Pop, bătrînul. La vremea mea am fost colindător înfocat. Ani la rând am mers în
seara de 23 decembrie cu Bună, bună seara la Moş Ajun, a doua zi cu Bună, bună
dimineaţa la Moş Ajun, în seara de Crăciun cu Florile dalbe, de Crăciun cu
Steaua, cu Pluguşorul în ultima zi a anului, iar în prima zi de An Nou, cu
Aratul şi semănatul. Textele colindelor le luasem de la copiii mai mari şi nu
vedeam nicio posibilitate ca vreun colind să semene cu Mioriţa… Abia apoi am
aflat şi am priceput că în satul tradiţional colindele erau altele, atât ca
funcţie, cât şi ca text. Mai întâi că nu se mergea pe la toate casele cu
acelaşi text. De cele mai multe ori colindul însemna un text pregătit ad hoc,
adică într-un scop anumit, acela, imaginat anume pentru fiecare casă unde se
făcea uratul, un text „personalizat”, care dezvolta un detaliu legat de
„istoria” familiei respective. Dacă gazda era pătimaş vânător, i se zicea
colinda Cerbului, alta decât colinda pentru o gazdă împătimit pescar. Şi aşa
mai departe…
Altă informaţie: colindătorii se organizau în cete cu
multă vreme înaintea zilelor de colindat şi pregăteau un repertoriu anumit, cam
la fel cum fac elevii de azi când pregătesc din timp o serbare şcolară.
Desigur, era o participare colectivă, dar cu talent literar creator nu puteau
fi toţi. Puteau să aibă gust literar ca să recunoască valoarea unui text, ceea
ce este altceva. Dar de regulă, într-un astfel de grup, unul sau cel mult doi
sunt „mai” autori decât ceilalţi, creatori propriu ziși. Detaliu esențial:
colindatul nu era practicat numai de copii, dimpotrivă, cetele de flăcăi erau
cele mai active, mai legate de rigorile și obiceiurile colindatului.
Cu ani în urmă, la o sesiune ştiinţifică, am ascultat
o comunicare despre o colindă culeasă pe la 1900, de Constantin Brăiloiu,
colindă imaginată special pentru o gazdă care fusese implicată într-un accident
de cale ferată ce făcuse multă vâlvă la vremea respectivă. …Cred că atunci s-a
declanşat în mintea mea procesul asociativ, de idei şi fapte, al cărui rezultat
sunt însemnările de faţă. Aşadar, am înţeles eu, colinda putea să fie legată şi
de o întâmplare anumită din viaţa familiei colindate, de un „accident”!
Evident, colinda inspirată de accidentul CFR nu putea supravieţui, nu se putea
impune conștiinței colective, căci puţine sunt familiile astfel lovite, aşa cum
puţine sunt şi accidentele feroviare, din fericire. În schimb, moartea
năpraznică a unui păcurar, a unui oier, era în vechime un „accident” care
ocolea puţine comunităţi rurale.
Câteva cuvinte despre ciobănie, despre oieritul
tradițional. Este greşită imaginea, oarecum curentă, a „ciobănaşului cu trei
sute de oi”, care trece prin marginea satului spre a umple de dor inima
fetelor. Ciobanii de odinioară străbăteau cu oile sute de kilometri, până
departe de casă, deseori trezind ostilitate printre localnici. Drumul lor era
plin de felurite „provocări”, la care nu era ușor să le faci față. Străbunicul
meu Licoi, din Răşinari, ducea turma la iernat în bălţile Nistrului, alţi
țuțuieni iernau în Crimeia, iar sate de mocani plecaţi cu oile şi care au fost
prinşi de Revoluţia rusească departe de casă, nemaiputând să se întoarcă, se
găsesc mai multe, dincolo de Bug şi până la poalele munţilor Caucaz… Oieritul
era primejdios în mai multe feluri și pretindea bărbați adevărați, tari de
„vîrtute”…
La români ciobănia poate fi comparată cu marinăria la
englezi. Prin marinari, prin corăbieri s-a lăţit teritoriul limbii engleze,
dusă astfel până la capătul Pământului. Limba română, la rândul ei, a cucerit
teritorii noi mai ales prin ciobanii întemeietori de sate în proximitatea
teritoriul româno-fon, dincolo de Nistru sau de Tisa, ocupând şi românizând
teritorii nelocuite, pustii la acea vreme. Turmele plecau la iernat
grupându-se, ca nişte flote ale uscatului, căci o turmă răzleaţă se oferea unor
primejdii mult prea mari. Drept care ciobanii erau bine militarizaţi, înarmaţi
şi pregătiţi să facă faţă atacurilor unor răufăcători. De regulă ciobanii se
întovărășeau la drum, asociindu-se pe bază de încredere, încrederea cea atât de
omenească, de indispensabilă societății umane. În aceste condiţii, satul de
munte, mocănesc, de unde se pleca în transhumanţă, nu era deloc ocolit de
vestea neagră a omorului, a crimei nelegiuite căreia să-i fi căzut victimă un
fecior din sat, probabil mai neştiutor de răutăţile lumii. Iar când omorul ce
producea în interiorul „asocierii”, în disprețul încrederii, crima atingea
culmea nelegiuirii!
Nu mi-e greu să mi-l imaginez pe acel flăcău fără de
noroc care să le fi fost prieten din copilărie celor din ceata de colindători,
camarad aşadar. Cu ce colind se puteau înfățișa foştii tovarăşi de jocuri şi
isprăvi tinereşti la casa bătrânei mame, cea cu brâul de lână?… Colindătorii nu
puteau ocoli „subiectul”, rostind un colind „neutru”. Tot satul o căina şi
sângera alături de sufleţelul bietei mame pentru nenorocirea abătută asupra ei.
Făcându-i un colind pe acest „subiect”, subiectul nu putea fi ocolit sau
schimbat, fecioraşul nu putea fi înviat şi adus acasă ori pus să se lupte,
biruitor și pilduitor, cu tâlharii! Mortul de la groapă nu se mai întoarce…
Moartea nu dă nimic din ce apucă să ia! Şi atunci cum să fie prezentate
lucrurile?! În ce fel ca în felul acela să mângâie cât de cât sufletul maicii
bătrâne?
Imbecilii de azi se revoltă: de ce mândreţea aceea de
voinic nu s-a apărat?! De ce s-a împăcat cu soarta lui, atât de nedreaptă, pe
care alţii i-au hotărît-o?!…
Bieţi infantili, care nu pricep că în momentul când
„textul” a fost „scris”, eroul era mort, mort nu în imaginaţia autorului, ci în
realitatea cea mai dureroasă, a faptelor. Venind la uşa mamei, ceata de
colidători nu avea ce căuta acolo decât dacă aducea o formulă salvatoare,
sufleteşte vorbind. Salvatoare pentru mamă!
De regulă, la asemenea năpraznă – vezi cazul recent și
atât de asemănător al handbalistului Marian Cozma, cei mai mulţi care vin să
mângâie prin prezenţa lor suferinţa familiei, a părinţilor, a mamei îndeosebi,
nu găsesc cuvinte potrivite. Unii chiar o declară explicit: „nu avem cuvinte…”
Ceata de colindători trebuie să se fi frământat tare mult atunci când s-a decis
s-o colinde şi pe bătrână. Bănuiesc că nici nu se putea să nu meargă cu uratul
la mama prietenului dispărut. Dar cu ce cuvinte, cu ce text s-o colinzi când
toată lumea, pretutindeni şi dintotdeauna, în asemenea împrejurări, nu găseşte
cuvinte potrivite?!…
E foarte probabil că mulţi au trăit acest sentiment,
al neputinţei de a face ceva, ceva care să se potrivească pentru a micșora
suferinţa maximă, a mamei care a pierdut un copil, odorul ei… Nu poate fi
durere mai mare! Şi e de bănuit că nu totdeauna şi nici la fiecare caz de omor,
ci numai o dată, o singură dată cineva a găsit formula potrivită, textul cu
care să aibă curajul să se prezinte în seara de Ajun la uşa casei îndoliate.
Căci aceasta a fost funcţia primordială a Mioriţei: să aline suferinţa mamei…
Să-i ofere bietei femei o interpretare a morţii fiului drag care să-i modifice
percepţia catastrofei. Nu relatarea faptelor este ţinta textului, ci efectul
mângâietor asupra bătrânei, asupra familiei care, din tinda casei, ascultă
jelania colindei: Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai…
Repet: punctul de plecare a fost un fapt real.
Petrecut de nenumărate ori în lumea românească. Odată făptuită crima,
nenorocirea devenea un dat imposibil de ocolit. Nimic nu se mai putea face.
Aparent, nimic! Dacă totuși ceva-ceva tot se mai putea face, acel ceva nu era
pentru victimă, ci numai pentru cei rămaşi în viaţă ca să sufere tot restul
zilelor lor… Numai pentru suferinţa lor se mai putea face sau încerca ceva.
Ceva care să-i ajute să „vadă” altfel cele petrecute. Aceasta era şansa
colindătorilor şi totodată datoria lor, ca artiști: să găsească formula, textul
mângâietor cu care să ajungă la sufletul bietei mame, ogoindu-l…
A vedea în Mioriţa un text imaginat de colindătorii
care merg la mama ciobănaşului ca să o „panseze”, cred că este o perspectivă
utilă mai ales pentru cei care se grăbesc să proclame precaritatea unui aşa zis
comportament „mioritic”. Acest comportament nu este cel real, al ciobănașului,
despre care nici nu se știe cum a murit în fapt. Căci nu are importanță ce
anume și cum s-au petrecut lucrurile în planul real, al faptelor. În acest plan
nimic nu mai poate fi schimbat! Dacă se mai poate schimba ceva e numai în
planul ficțiunii, al imaginarului. Tentația de a-l salva pe ciobănaș se poate
împlini numai în planul ficţiunii, al unei ficţiuni cât mai convingător
prezentată, care s-o ajute pe bătrâna maică să-şi mai ducă zilele lăsate de la
Dumnezeu, zile pe care nu se mai simţea în stare să le suporte. Îi va fi fost
oare măicuței de mocănaș mai uşor după ce vor fi trecut pe la fereastra ei
colindătorii şi vor fi desfăşurat dinaintea uimirii sale tabloul fantast al
nunţii cosmice, al nunții mioritice?… E greu de spus! Dar cu siguranță le-a
fost mai ușor după aceea colindătorilor înșiși, participanți și ei la jalea
lăsată în urmă de dispariția camaradului… Asupra acestora ar trebui cineva să
insiste mai mult. Adică asupra autorului!…
Desigur, a fost „o clipă astrală” aceea în care a fost
imaginată colinda măicuţei lovite de cea mai nedreptă dintre nenorocirile ce se
pot abate asupra unui om. Cine va fi fost acel colindător „de geniu”?!… Nu vom
ști niciodată. O singură certitudine: nu a fost Vasile Alecsandri, domnule
Manolescu… Dar încă mai semnificativ este „succesul la public” al acestei
colinde, al formulei prin care moartea s-a transfigurat şi a căpătat alt chip,
devenind astfel mai uşor de îndurat. Ba chiar dându-ţi sentimentul ciudat şi
neaşteptat că transformă crima într-un eşec al asasinilor. Căci ei au gândit
să-l dea morţii pe fecior, şi iată, moartea lui nu mai este moarte! Moarte
mizeră şi urîtă, netrebnică ca înşişi făptaşii ei. Ci este cu totul altceva! Un
spectacol cosmic, al întregii firi, care îl salvează pe fecior din mizeria
asasinatului laş, proiectându-l transfigurat în peisajul cosmic, celest, şi
atribuindu-i o postură mântuitoare, la care râvneşte orice mamă: să-şi vadă
feciorul mire! I se oferă mamei această bucurie, fictivă, dar potenţată
miraculos și mângâietor de viziunea binecuvîntatului „autor” al colindei.
Recuperându-l astfel pe cel ucis pentru partea frumoasă, nobilă a existenţei, a
fiinţei umane.
Mai sunt de amintit și variantele în care „balada”
apare ca bocet. Cred că o strategie didactică corectă de aici trebuie să
pornescă. Elevilor și, în general, publicului, trebuie să li se explice clar
faptul că în mod impropriu Miorița este categorisită ca baladă, ca și când ar
putea fi comparată și înseriată cu Toma Alimoș!… Miorița nu este o baladă! Este
altceva! Iată: este colindă în multe din variantele ei. În altele apare în
ipostaza de bocet și unii specialiști cred că așa a apărut Miorița, ca bocet. Bocetul,
în satul tradițional, era și el îndătinat a fi „personalizat”… Mi-aduc aminte
cum a fost, în temeiul nopții, în holul de la Uniunea Scriitorilor, bocit
sărmanul Gheorghiță Pituț. L-a bocit sora lui, despre care atunci am aflat că
este „solistă de muzică populară”! Și autentică. Am ascultat-o înfiorat, un
text de mare „valoare artistică”! Era un bocet, se vedea bine, păstrat din
vechime, cu viersuri bine șlefuite de scurgerea anilor și a lacrimilor. Era un
bocet specializat, prin care o soră își bocește fratele matur, care pleacă din
casă lăsând-o plină de copii și nepoți!… Avea alt dramatism, ponderat, așezat,
împăcat, dar tot bocet rămânea! Despre același mister veșnic al morții,
încercând să-i facă față, să-l îmblânzească, să-i dea un sens! Să-l facă
suportabil!
Aidoma morţii, care nu dă nimic înapoi, funcţionează
când şi când şi „teroarea istoriei”. Sunt momente în istorie când Istoria te
striveşte, nu-ţi dă nicio şansă de a-ţi alege destinul, nu ai cum să i te pui
de-a curmezişul ori s-o ocoleşti, să te dai la o parte!… Seamănă moartea
ciobănaşului, odată petrecută, cu unele momente din istoria Neamului, zice
Mircea Eliade, momente în care biet românul nu avea cum să se împotrivească
cataclismului, la fel cum nici ciobănașul nu a putut evita trădarea, sperjurul
infam al tovarășilor săi. Un asemenea cataclism, zice Mircea Eliade, a fost şi
instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne-românesc şi
anti-românesc. Victimele imediate ale acestui regim, ne asigură Eliade, au fost
românii nevoiţi să ia calea pribegiei, a exilului. Drama lor a cunoscut-o bine
Eliade. Drama neputinţei de a interveni în rostogolirea grea, surdă şi
implacabilă a Istoriei asupra Neamului tău. Neputinţa de a o opri sau de a
devia Istoria din şleaul ce şi-l făcuse prin inima fiinţei româneşti.
Zice Eliade: „Mesajul cel mai profund al baladei îl
constituie voinţa păstorului de a schimba sensul destinului său, de a preface
nefericirea lui într-un moment al liturghiei cosmice, transfigurându-şi moartea
în „nuntă mistică”, chemând pe lângă el soarele şi luna şi proiectându-se
printre stele, ape şi munţi. (…) El a impus deci un sens absurdului însuşi,
răspunzând printr-o feerie nupţială nefericirii şi morţii.”
Cu alte cuvinte, românii din exil, incapabili să
riposteze fățiș, ba chiar aflați unii, acolo, în Occidentul liber, sub
interdicția de a acționa politic împotriva ocupantului bolșevic din Țară, au
găsit, au știut acei români mioritici ce să facă pentru a da un sens superior,
recuperator de idealuri, suferinței de a trăi departe de orizontul natal…
Însăși opera lui Mircea Eliade, meșterită cu conștiința netă de a răspunde prin
ea absurdei istorii moderne, face parte din răspunsul mioritic dat de exilul românesc.
Dat de Enescu, Brâncuși, Cioran, Ionescu, Vintilă Horia, Uscătescu și atâți
alții, inclusiv feciorii mioritici care s-au înrolat la sacrificiu ca să fie
parașutați în Țară, pentru a-i sprijini pe și mai mioriticii partizani din
munți…
Eliade ne amintește, în celebrul său studiu (vezi
volumul De la Zamolxis la Gingis-Han), faptul că aceeaşi transfigurare o găsim
şi în textul unor bocete, când este plânsă moartea unui fecior nenuntit. Ce a
fost la început, colinda sau bocetul? Răspunsul este de-o importanţă secundară.
Succesiunea în timp nu putem fi siguri că este cea sugerată de Eliade, căci
circulaţia extraordinară pe care a avut-o Mioriţa în toate ţinuturile şi
mediile româneşti ar explica orice iradiere dinspre textul baladei în textul
altor „manifestări” folclorice. Nu cumva textul Mioriţei este sursa unor
viziuni prin care bocetele încearcă și ele să facă mai uşor de suportat
despărţirea de cel drag? Oricum, ideea că Miorița este și un soi de bocet vine
să dea o și mai mare complexitate acestui text. Rostul său este însă oricum
acelaşi: absurdul, absurditatea morţii la omul tînăr, poate căpăta un sens, iar
acel sens este mângâietor pentru cei apropiaţi sufleteşte de feciorul pierdut…
Adică ţinta colindei, ca şi a bocetului, sunt rudele cele mai apropiate ale
mortului, în mod specific maica cea bătrână, a căror inimă trebuie mângâiată…
Textul eseului despre Mioriţa a fost publicat de
Eliade în 1962. Scris cu câțiva ani mai înainte de data publicării, era prea
devreme pentru ca Mircea Eliade să se fi gândit la un alt, anume, moment
românesc de sublimă „prefacere a nefericirii într-un moment al liturghiei
cosmice”. Instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne-românesc şi
de anti-românesc a fost o fatalitate tragică, impusă românilor cu o forță care
depășea capacitatea lor de opoziție. Nu resemnarea „mioritică” a dus la instaurarea
comunismului în România și în jumătate din Europa, ci cârdășia Est-Vest a
marilor puteri nelegiuite. Ba, pe plaiurile mioritice, adică în adâncul
codrilor și pe crestele munților, românii au avut reacția cea mai bărbătească
din toată Europa comunistă, căci numai românii, mereu mioritici, au organizat
singura rezistență anticomunistă armată, fățișă, haiducească. Eroică și deseori
martirică! Singura din tot lagărul comunist, chiar dacă perfect inutilă,
pragmatic vorbind…
Paranteză: unde ne sunt trubadurii care să consemneze,
cu inspirație, chiar și în ritm de rock sau folk, acest moment sublim de
afirmare a sufletului românesc?! De ce nu răzbate, în mizerabile textele
textierilor ce se imaginează trubaduri moderni, de ce nu răzbate fiorul eroic,
elanul august al fraților Arnăuțoiu, al Elisabetei Rizea, al lui Gavrilă
Ogoranu, al partizanilor din munți, pe care securitatea bolșevică i-a hăituit
și ucis, dar de îngropat în mormîntul uitării îi îngropăm noi, cei de azi, noi
îi îngropăm!…
Tragedia produsă în anii 50, ai deceniului cu pricina,
se traduce mai ales prin numărul imens de vieți distruse, stâlcite, călcate în
picioare, batjocorite de justiția comunistă, de sistemul penitenciar
cominternist, care a imaginat în România cel mai cumplit concept de tortură din
tot lagărul comunist! Nu resemnarea mioritică a umplut temnițele comuniste din
România, domnilor!… Ci dimpotrivă, neputința românului, neputință mioritică, de
a se supune absurdului, de a accepta fața inumană, chipul drăcesc al noului
regim! Din această neputință a resemnării s-au iscat feluritele acte de
rezistență la regimul criminal cominternist! O statistică a acelor ani pune
imediat în evidență că românii români, majoritari în Țară, erau minoritari în
rândurile partidului comunist opresor, în schimb tare puțini minoritari din
România au participat la popularea temnițelor din RPR cu anti-comuniști! În
comparație cu românii, puțini etnici minoritari au ajuns să se înfrunte cu
fiara, cu regimul de exterminare din închisori!…
Anticomuniști cu arma în mână, dispuși în orice clipă
să se sacrifice pentru libertate și demnitate, au fost numai românii români!
Niciun minoritar etnic sau religios printre partizanii anticomuniști din munții
României! În Făgăraș sau în pădurea Babadagului, în Maramureș sau în munții
Banatului, în Apuseni sau Vrancea, au suferit și au jerfit numai urmașii
ciobănașului mioritic, care ortodox, care greco-catolic… Și atât! Alții nu au
mai fost! Picior de ungur sau de sas, de evreu sau de țigan! De reformat sau
adventist!, care să fi urcat pe cărările de munte ale suferinței și jertfei…
Ale demnității eroice!… Faptul că fiecare dintre acei partizani din munți,
martiri și eroi deopotrivă, știau ca pe Tatăl nostru colinda baladei Miorița nu
i-a făcut să lepede arma din mână! …Ci – iar, dimpotrivă!
Așadar, zeci de mii de români au înfundat Piteștiul și
Gherla, Aiudul și Canalul… Sute de mii de ani de suferință absurdă, mai absurdă
ca moartea!… Torționarii neamului românesc i-au sortit exterminării lente, prin
suferințe fizice cumplite și prin degradare morală, pe cei mai buni fii ai
Neamului, pe cei mai „verticali”! Un regim penitenciar conceput pentru a
batjocori omul, pentru a-l secătui sufletește înainte de a-l termina fizic!…
Ținta predilectă: credința strămoșească a românului în Domnul nostru Iisus
Hristos!
Numai că a existat un răspuns – pe care l-aș numi
omenesc înainte de a-l numi românesc, un răspuns totalmente mioritic la
comportamentul bestial al ocupantului cominternist: în spațiul concentraționar
românesc, adică în temnițele comuniste, românii siliți de teroarea istoriei
să-și petreacă cu lanțuri la picioare anii cei mai frumoși ai tinereții, au
găsit motive să aducă pentru această șansă și onoare mulțumire și cuvinte de
glorie Mântuitorului Iisus Hristos, tovarășul lor de suferință, antemergătorul
lor!… Nicăieri în spațiul încăput sub cizma bolșevică, cominternistă, a
ateismului agresiv, militant, nu s-a mai produs un fenomen de amploarea și
profunzimea trăirii religioase din temnițele comunismului ateu, din care s-a
prefirat până la noi, cu valoare de document fără pereche, poezia detenției,
scrisă în temnițele din Republica Populară Română…
E un fel de a spune „scrisă”, căci regimul bolșevic nu
le-a admis academicienilor, savanților și poeților încarcerați accesul la
hârtie și creion. Toată poezia detenției – capitol eminamente românesc în
rezistența anti-comunistă planetară, a trăit și a supraviețuit numai pe căile
oralității, motiv în plus să apropiem această poezie, această literatură
fantastă, această reacție eminamente românească să o legăm de magnifica
Mioriță, ziditoare de suflet etnic, cu ale sale o mie și una de variante culese
pe întreg spațiul românesc!
Cuvintele lui Mircea Eliade despre Miorița, cât de
bine se potrivesc pentru camarazii din Țară ai lui Mircea Eliade! Încarcerați
cu maximă duritate, unii exterminați, cu toții supuși unui regim de
dezumanizare, deținuții noștri politici au avut harul și voința de a schimba
destinul impus de Istorie, de a preface suferința lor și a Neamului într-un act
liturgic, de sfințire a omului, în felul acesta transfigurându-și moartea și
însăși starea nedemnă de robie a întregului Neam într-un moment istoric de grație…
Comportamentul în temniță al camarazilor și camaradelor lui Nae Cojocaru sau
Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu ori Petre Țuțea sau Aspasia Petrescu Oțel, a
dat un sens absurdului însuși. Iar acest sens a însemnat în fond dejucarea
proiectului demențial și diabolic al celor care, ca instrumente oarbe ale
absurdului însuși, au conceput sistemul politic și penitenciar din România…
Românii, deținuții politici din România, au introdus un sens mântuitor, un
logos în haosul și arbitrarul acelei lumi concepută în dispreț și ură față de
om, față de Cel Ce ne-a împrumutat chipul Său. Au știut să transfigureze
infernul concentraționar într-un spațiu binecuvîntat de Dumnezeu! Într-o gură
de rai…
L-am întrebat pe părintele Radu Leonte din Sibiu,
arestat în seara nunții sale, în iarna lui 1941, și întors la soția sa abia în
septembrie 1964, l-am întrebat cu teamă, cu sfială, cum e, părinte Leonte, să
stai în temniță 24 de ani?…
Și mi-a răspuns cam așa: „Dragul meu, primii
patru-cinci ani sunt mai grei, căci abia după aceea pricepi care este câștigul
tău că te afli acolo…”
De ce oare, când am primit acest răspuns, mi s-a părut
unul mioritic?!… Mioritic în totului tot… Resimțindu-l ca pe dovada de eșec al
teroarei cominterniste!
*
Așadar, ciobănașul mioritic când află că i se dorește
moartea, că uciderea sa este deja plănuită, nu pune mâna pe par, nici măcar nu
fuge, nu dispare „englezește” de la fața locului. Ci rămâne locului, și-și
acceptă soarta „românește”, zic imbecilii. Fie cum zic ei!… De data asta însă
s-ar putea să aibă dreptate!
Comportamentul mioritic, al ciobănașului, este, da,
tipic românesc! Numai că este cazul să se știe și să se înțeleagă că în acest
mod tipic românesc nu se comportă numai ciobănașul nostru arhetipal. Dacă este
să numim mioritic sau tipic românesc acest comportament, atunci trebuie să se
știe că la fel de mioritic, de „românește”, reacționează Însuși Iisus Hristos
când află ce i-a pregătit Iuda și sponsorii Iudei. Căci în loc să se depărteze
de primejdie, să părăsească grădina pierzaniei în graba cea mai mare, El Își
adună mai aproape învățăceii și le ține predica cea mai înălțătoare, învățătura
cea mai adâncă, lauda cea mai aprinsă adusă Domnului, vieții adevărate! Sfidând
moartea și forțele întunericului, ale răului și ale minciunii! Exact ca în
Miorița, oameni buni!…
Tot după tipicul mioritic, românesc – nu eu i-am zis
așa!, se defășoară alt moment de răscruce din istoria lumii, perfect
comparabil, cel al morții lui Socrate. El, omul cel mai ințelept, cel mai
priceput în a descifra tainele minții omenești și ale lumii în care trăim, a
fost condamnat la moarte de concitadinii săi, prin acuzațiile aduse de niște
neica nimeni… Detaliu important: a fost condamnat în modul cel mai democratic
cu putință: prin vot, prin scrutin, prin referendum… Ca și Iisus, de altfel!
…A avut Socrate nenumărate ocazii să se sustragă
pedepsei capitale și n-a făcut-o. În ajunul morții, de acord cu temnicerii,
prietenii i-au aranjat o evadare. A refuzat din nou Socrate, iar ca să-și
consoleze amicii de plecarea sa din această lume, le-a ținut „predica” sa cea
mai emoționantă, mai tulburătoare. El, Socrate, care peste câteva clipe urma să
bea cucută din cupa izbăvitoare, și-a încurajat prietenii vorbindu-le până la
ultima suflare a sa despre nemurirea sufletului… Consemnată de Platon în vestitul
dialog Phaidon.
E greu de precizat și de stabilit o ierahie a celor
trei texte, care din ele este mai important pentru românii de noi! Miorița,
Evanghelia sau Phaidon? Ceea ce putem preciza, în termenii propuși de nedemnii
noștri preopinenți – nedemni nedemnii, dar teribil de băgăcioși cât mai în
față!, este că atât Iisus, cât și Socrate, adică atât omul cel mai curat din
câți au existat, cât și omul cel mai înțelept, puși în fața morții, au avut un
comportament, da, mioritic! Un comportament tipic românesc!… Nu s-au temut de
moarte, au preamărit norocul de a viețui pe această lume totuși trecătoare,
înșelătoare, în drum spre certitudinile de Apoi…
Iar dacă am pomenit de comportamentul românesc al
românilor confruntați cu „teroarea istoriei”, în postura de deținuți politici
în temnițele cominterniste, nu putem să nu ne aducem aminte că mulți dintre
acei deținuți diafani erau tineri din Frățiile de Cruce, adică chiar la vârsta
ciobănașului mioritic. Nu fusese departe de această vârstă nici Căpitanul, în
1938, când, avertizat asupra intențiilor criminale ale regelui sperjur, este
sfătuit să plece pentru o vreme din Țară. Care dintre noi, oamenii obișnuiți,
nu regretăm că acest sfat nu a fost urmat de Căpitan?! Regretăm și nu înțelegem
de ce Corneliu Zelea Codreanu nu a reacționat instinctiv, ci s-a purtat aidoma
ciobănașului matricial, aidoma lui Socrate și Iisus: nu a întors spatele
morții, evitând-o, depărtându-se de ea, ci s-a lăsat în voia altui instinct,
superior, instinctului pe care îl naște în tine conștientizarea sinceră,
profundă, autentică a valorii vieții, a valorilor sufletești legate de condiția
divină a ființei umane… A ta, cititorule!
Comportamentul mioritic – sau cristic (sic!), cum vrem
să-i spunem, al Căpitanului în fața morții e întregit de felul cum, alături de
ceilalți 13 camarazi, și-a trăit ultimele clipe, horcăind pe gâtlejul sugrumat
cuvinte de laudă Domnului, Slavei divine, cerești!
…Fiecare dintre noi, dinaintea unui text, a unui gest
public sau privat, încercăm să ne punem în postura personajului și aprobăm sau
repudiem purtarea insului, ne identificăm sau nu cu fapta sa. Reacția
ciobănașului, chiar așa cum a fost ea imaginată de ceata de colindători, este o
reacție posibilă, totuși. Dovadă, cum am arătat, faptul că regăsim această
reacție, acest comportament și la alții… E drept, nu la fitecine. Ci la „alde”
Iisus și Socrate, printre alții, nu mulți! De aceea nu e de mirare că unii dintre
noi nu înțeleg, nu-și pot asuma comportamentul ciobănașului sau al lui Socrate…
Nu înțeleg, dar cei mai mulți, printre care și subsemnatul, simt că le scapă
înțelegerea acelor fapte și trăiesc, cu onestitate, sentimentul limitării
înțelegerii… Nimic nu este mai reconfortant decât bunul simț al celor săraci cu
duhul, deficitari la capitolul înțelegerii acestei lumi. Mai devreme sau mai
târziu, la un nivel sau altul, fiecare însă atingem un asemenea prag al
înțelegerii și ne împăcăm cu fatalitatea: nu suntem programați de Marele
Softist să pricepem chiar totul!… Unii mai mult, alții mai puțin, dar niciunul
totul!…
Ce te faci însă cu obrăznicătura care face din propria
sa limitare cheia înțelegerii acestei lumi, etichetând drept lipsă de
consistență, de autenticitate, toate cele la care nu are acces prin capacitatea
sa, fatal mărginită, de a se pune în pielea altuia, de a-l înțelege pe
Celălalt?! Nu mă văd capabil de comportamentul lui Socrate sau al ciobănașului
mioritic în fața morții, dar când iau cunoștință de acest model îmi dau seama
că, dacă aș fi avut puțin mai mult noroc la naștere, mi-ar fi plăcut să mă fi înzestrat
Dumnezeu cu un caracter atât de puternic… Nu mă reped, în apărare prostească de
sine, să declar că tot ceea ce eu nu înțeleg sau nu sunt în stare să fac nu are
valoare, este gest sau comportament penibil, caraghios, descalificant… Cum fac
toți neisprăviții care, de câțiva ani post-decembriști încoace, vor să facă
pedagogie națională cu noi, oferindu-ne modelul neîmplinirii lor înfumurate!
Dacă, dintre aceștia, mai e careva recuperabil, îl sfătuiesc, inclusiv pe
Nicolae Manolescu, să mai citească o dată, dacă deja a făcut-o vreodată,
Apologia, adică Apărarea lui Socrate și textele legate de moartea sa, inclusiv
dialogul Phaidon, să mai citească o dată și Evangheliile, despre cum a fost
„arestat” Iisus, inclusiv Rugăciunea pentru unitatea om-Dumnezeu, iar după
aceea să citească sau, în cel mai bun caz, să recitească Miorița, eventual în
vreo două-trei variante ale acesteia, pentru un dosar complet al cauzei… Altfel
nu văd cum ar reintra în normalitate. În normalitatea ființei umane în ipostaza
ei românească!…
Iar tuturor celor de față cititori le aduc la
cunoștință că în hrubele cominterniste ale obsedantului deceniu, Miorița a fost
atât de prezentă în mintea românașilor noștri, mioritici până la Dumnezeu!,
încât unul dintre ocnași, nu de capul său, ci mereu cercetându-și camarazii de
extaz penitenciar, făcând deci din acel text un soi de operă colectivă,
anonimă, s-a încumetat să imagineze continuarea baladei!
Da, există o continuare a Mioriței! Nu romanul
Baltagul, care este și el așa ceva, dar în alt fel, ci un text poetic, în metru
popular, să semene cât mai mult cu textul primordial, „al lui Alecsandri”. S-a
încumetat cineva să se măsoare cu Miorița!… Cred că numai spațiul binecuvîntat
al temniței, al suferinței nedrepte, putea cuiva să-i dea curajul de a scrie
„continuarea” Mioriței, dar și inspirația, de natură cert divină, de a produce
un text care să facă față comparației cu oricare dintre cele o mie de variante
ale Mioriței… Iar acel ocnaș nu a făcut-o ca să schimbe cu vreo iotă destinul
și comportamentul mioritic al ciobănașului, ci pentru a răspunde la o
întrebare, extrem de justificată: cum le-a fost asasinilor după? Cum de i-a mai
răbdat pământul?…
Întrebarea aceasta și-a pus-o Radu Gyr și a scris
drept răspuns Balada unui plai de munte.
Ce s-a întâmplat cu asasinii ciobănașului nostru
mioritic?, se întreabă așadar Radu Gyr și dă la această întrebare un răspuns,
adică un text, o baladă, care îl situează cert printre marii poeți ai lumii.
Iată primele catrene:
„Pe-o
sprânceană de lumină,
Lâng-o
lacrimă de rai,
Verde
culme carpatină
Rotunjește
dulce plai.
Iar
în plaiul stânei goale,
Lângă
strunga fără oi,
Crăngi
cu umeri frânți de jale
Se
cutremură din foi.
Fluier
vechi nu mai îndrugă
nu
mai latră câini pândari.
Singuri
munții duc în glugă
Carpatine
neguri mari.
Nu
mai zburdă-n târlă iezii,
Nici
plăpânzii miei priori.
Doar
pe cearcănul amiezii
Urcă
ulii rotitori.
Ulii
suie, frunza sună,
iar
în iarbă-ntins amar
ba
e somn, ba rugăciune,
tînăr
leș de pecurar.
A
rămas dormind pe-o rână,
în
culcuș de voievod,
pe-un
crâmpei de rai cu stână
unde
brazii plâng prohod.”
Și așa mai departe… Una din capodoperele limbii
române… Ale spiritului mioritic.
Nu voi destăinui soarta celor doi tovarăși cu suflet
de Iudă… Cititorii acestor rânduri să meargă la text! Mâna pe carte!… (Volumul
Balade.)
…Important este că s-a găsit un spirit mioritic, Radu
Gyr, care să-și pună întrebarea, la care a imaginat un răspuns pe puterea
minții sale. Iar și mai important este că în acest același spațiu mioritic,
când vestea că a fost ucis Mielul Domnului a cutremurat tăriile lumii în care
ei se știau trăitori, poporului ăstuia de români mioritici fiindu-i cu
neputință să înțeleagă asemenea faptă, ei, românii de odinioară, românii arhei,
și-au pus într-un târziu întrebarea: oare ce s-a întâmplat cu ucigașii Mântuitorului,
cu ucigașii Celui Care S-a oferit suferinței ca să ne mântuiască pe noi de
păcate? Cu ce cumplită pedeapsă, pe măsura crimei făptuite, justiția divină i-a
pedepsit pe criminalii cei mai fără de suflet din istoria Universului?…
Da, românii și-au pus această întrebare la care au
imaginat și un răspuns, un răspuns mai mioritic decât toate Miorițele lor. Un
răspuns pe care nechemații preopinenți nu au nici o șansă să-l imagineze ori
să-l înțeleagă…
Închipuindu-se magistrați, judecători în dosarul
uciderii lui Iisus Hristos, românii, mioritici în tot ce fac, au mai făcut una
cu care să scandalizeze componenta năucă, lucidă și pragmatică, a planetei: în
imaginarul românesc folcloric, pedeapsa cu care au fost condamnați ucigașii cei
mai nenorociți a fost ca ei să nu mai moară niciodată. Să trăiască veșnic! Și
punct!…
Aceasta a fost pedeapsa dată de Dumnezeu! De Dumnezeul
românilor, dacă nu cumva blasfemiez vorbind astfel!…
Logica strânsă a acestui răspuns: numai așa, trăind la
nesfârșit, și asistând la „marșul glorios al lui Iisus pe pământ” (apud Țuțea),
li se vădea acelor nefericiți eșecul crimei lor!… Dimenisunile netrebniciei
lor…
Mai departe, interpretarea „sentinței” e la
înde…mintea fiecăruia, cum îl taie capul pe fiecare…
După al meu: pedepsiți să nu mai moară niciodată?
Pedepsiți cu viață veșnică?… Așadar, viața ca pedeapsă!… O idee des întâlnită
la românii mioritici. La maică-mea, bunăoară! Dar n-am luat-o în serios! …Sau
la dl Arghirescu, gazda mea din studenție, de pe str. Lt.Paul Ionescu 15.
Fusese la Caracal coleg de clasă cu Paul Ionescu, erou al primului Război
Mondial… Avea acum 95-96 de ani, iar când eu îi uram să atingă suta, nu-mi
mulțumea, dând din cap compătimitor: ce-o fi fiind în capul acestui băiet?!… Dimineața,
când era destul de liniște ca să-l aud prin perete, prindeam rugăciunea sa, cu
vorbe ciudate, adresate direct Domnului, Doamne, cu ce ți-am greșit de mă lași
să trăiesc atâta?! De ce nu mă iei, Doamne?!… Pentru care grele păcate, Doamne,
mai trăiesc?… Răsunau cunoscut în mintea mea aceste vorbe… Atât cât reușisem eu
să mă conectez până atunci la mentalul comunitar românesc. Românesc pentru că
mioritic. Și invers!…
Când viața este o pedeapsă, o probă de încercare,
menită să te pregătească pentru altă viață, abia aceea adevărată, pui alt preț
pe viață și pe toate cele din preajmă-ți, atât de amăgitoare!…
În septembrie 1989 mă aflam la Santiago de
Compostella, la un congres de romanistică. M-am împrietenit oareșicât cu un
romanist suedez, i-a plăcut comunicarea mea și mi-a cerut detalii. Am ajuns
destul de repede și la politică. Nota bene, era toamna lui 1989!… La un moment
dat mi-a pus întrebarea incomodă pentru un român naționalist: de ce românii nu
dau niciun semn că ar fi capabili să se răscoale împotriva sistemului comunist?
De ce acceptă mai departe dictatura ceaușistă?!… Adică, se subînțelegea, din lașitate
și oportunism se comportă românii atât de jalnic, de jenant!…
M-am pomenit, aproape instinctiv, fără să judec prea
mult răspunsul, susținând altă explicație: forma cea mai comună și mai naturală
(sic!) de lașitate este teama de moarte. Românii sunt un popor care în istoria
lor nu au „excelat” prin teama de moarte. Dimpotrivă, au înfruntat-o cu destulă
dăruire, alții îi zic seninătate… Și suedezul cel hiperborean s-a arătat
cunoscător: religia dacilor, Miorița, Brâncoveanu, la care eu am adăugat
rezistența anticomunistă din munți, pe cât de eroică, pe atât de „ineficientă”,
despre care informatul meu coleg nu știa nimic, nimic…
Iar eu am continuat: gestul de a te ridica împotriva
unui sistem, a unui regim, a unei persoane, este un gest care îți pune în
pericol viața. Dar pe lângă pericolul de a-ți pierde viața în confruntarea pe
care o declanșezi, mai apare și pericolul ca tu să iei viața cuiva, a
adversarului. Confruntarea te poate aduce în postura nedorită nicicum de a
ucide… Pentru român, nimic nu poate fi mai cumplit decât să se vadă cu mâinile
înroșite de sângele omuciderii… Mai bine rabdă nedreptatea decât s-o înece în sânge!
Românul știe că pentru opresor există o plată inevitabilă și îl lasă, mai de
grabă, „în plata Domnului”…
Eram eu însumi mirat de cele ce spuneam și vag mi s-a
făcut rușine pentru ușurința cu care am scornit, pe loc, aceste scuze. Credeam
în ele? Nu știu. Ce știu este că atunci le-am gândit, aceste explicații, pentru
prima oară. Mai ales ideea că românii nu se dau la o parte de la sacrificiul
propriei vieți, dar ezită atunci când s-ar putea să fie aduși în situația de a
lua ei viața cuiva, oricât i-ar fi acela de adversar!…
…Câteva luni mai târziu, în decembrie același an 1989,
aveam să constat cu uimire și îndurerat că avusesem tare multă dreptate… Mii de
tineri mioritici, fără par, fără pistoale, numai cu palmele goale au ieșit în
fața tancurilor, în fața nevăzuților teroriști, nu ca să ucidă pedepsitor sau
răzbunător – căci nu aveau pe cine, cât mai ales ca să-și arate, lumii întregi,
deplina disponibilitate la supremul sacrificiu! Dovedindu-și astfel credința că
Dumnezeu este cu noi, cu mioriticii de noi!…
Noi, românii, nu, nu suntem un popor de eroi sau de
martiri! Nici nu există un asemenea popor… Iar a fi ori a reacționa în spiritul
baladei Miorița nu înseamnă a fi erou sau martir. Ci e vorba de o atitudine, de
o trăire profundă a propriei condiții umane mult mai complexă, mai subtilă, mai
greu de descifrat, despre care vom vorbi poate cu alt prilej. Atâta doar aș
adăuga: a reacționa „în legitimă apărare”, instinctual, la violență răspunzând
prin violență, înseamnă să te situezi pe linia de conduită a atentatorilor, a
criminalilor. Ceea ce este perfect normal, justificat și …recomandabil în viața
de toate zilele, oamenilor obișnuiți. Alde mine, alde mata, cititorule…
Uneori însă, când atitudinea ta angajează o miză mult
superioară destinului individual – cazul lui Socrate și Iisus, a avea reacția
„potrivită”, cea așteptată, înseamnă a accepta degradarea mizei, a
semnificațiilor legate de persoana-ți. Înseamnă să aparții acelei lumi din care
vin și cei care îți vor moartea. Este și cazul Căpitanului, care, dacă s-ar fi
pus la adăpost din calea urgiei carliste, ar fi compromis propriul mesaj, al
său și al Mișcării. Ciobănașul nu purta un mesaj anume, pe care să putem spune
că l-a salvat prin comportamentul său cristic, mioritic. Dar camarazii săi
colindători, cu o intuiție sufletească teribilă pentru niște simpli țărani,
punându-l pe ciobănaș să ia această atitudine, conferă morții sale un mesaj, un
răsunet care acoperă vaietul de jale matern, devenind mister inițiatic la
nivelul conștiinței unui popor întreg! Căci, a nu se uita, balada Miorița, din
toate creațiile folclorice românește, are cea mai bună răspândire, cele peste o
mie de variante acoperind dens întreg arealul românesc.
Un detaliu cum nu se poate mai mișcător: Prima oară,
dacă nu mă înșel, Miorița a fost culeasă într-un sat ardelenesc, de români
secuizați, de ceangăi. Un text în limba maghiară, așadar. Bieții oameni nu mai
vorbeau românește, uitaseră și religia părinților, trecând, de voie, de nevoie
la alta… Dar nu se lepădaseră de „mesajul” mioritic, salvându-l chiar și așa,
degradat prin traducere, ca pe chivotul lor sufletesc ultim și de cel mai mare
preț…
În încheiere, aș zice că genul proxim și ceva mai
explicit al acestui „comportament mioritic” este sentimentul, și el atât de
românesc, numit a-ți fi rușine de rușinea celuilalt… Nu știu dacă există și în
alte limbi, ca expresie curentă. Acest sentiment mă încearcă destul de des.
Este un sentiment și un comportament la care eu unul am acces. Căci celălalt,
comportamentul propriu zis mioritic, nu este accesibil chiar la tot românul! Ci
numai celor dintre noi puțini și aleși… Binecuvîntați de Dumnezeu! Când printre
noi se ivește unul, să ne bucurăm de norocul neamului nostru de-a-l odrăsli mai
departe pe ciobănașul carpatin…
Dar să ne rugăm la Bunul Dumnezeu să ne pună cât mai
rar în situația de a scoate la lumină, din adâncul ființei noastre etnice, ce a
mai rămas din mioritismul nostru ancestral… Mai pune-i, Doamne, și pe alții la
încercare!
7 ianuarie 2010
Ion Coja
Post scriptum: Decembrie 1989 și tot ce a urmat, adică
situația în care ne aflăm de 20 de ani, nu cumva este un alt moment în care
Istoria dă în noi, românii, cu tot ce apucă și ne pune din nou în cumpănă cu
pieirea?! „Românul nu piere!”, ne asigură un vechi adagiu
danubiano-ponto-carpatin… Nici vorba asta nu există la alte popoare. Adică
vorba „maghiarul nu piere!”, sau rusul ori neamțul sau bulgarul… Dovadă că
destinul nostru istoric ne-a pus mereu la încercare. Ne pune, iată, din nou!
Numai că de data aceasta strategia neprietenilor care ne vor capul și țara pare
a fi mai bine pusă la punct. Nu au neglijat niciun detaliu!…
Deformarea și denaturarea mesajului care ne vine din
adâncul veacurilor, inclusiv a celui mioritic, pentru a ne lipsi de acest
mesaj, face parte din această strategie. O strategie care mizează nu numai pe
cozile de topor, ci și pe imbecilii cu certificat de naștere românesc… Nu ne-ai
lipsit, Doamne, de ei nici în Parlament, nici în Guvern, nici în Universități
sau Tribunale, la Televiziuni și tot felul de redacții, peste tot dăm de ei…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu