LUMINA
ŞI IUBIREA
ÎN
PSALMII PREOTULUI-POET DUMITRU ICHIM ŞI IN CEI ARGHEZIENI
Personalitate de prim rang în cultura românească
actuală, pe care o promovează în spaţiul canadian, unde locuieşte din 1974 cu
familia, preotul Dumitru Ichim, având un doctorat in Teologie dogmatică, a
publicat atât in ţară, cât şi peste hotare, versuri şi proză, devenind un nume
de referinţă. Preot paroh la biserica ,,Sfântul Ioan Botezatorul’’ din
Kitehener, Ontario din 1978, Dumitru Ichim a debutat editorial cu volumul de
poezii De unde începe omul, editura ,,Litera’’ Bucureşti 1970 şi a continuat cu
poezie de tip haiku si tanka, gen de poezie scurtă japoneză, care i-a adus un
succes imens. In ţară a publicat la revistele: ,,Luceafărul’’, ,,Tribuna”, ,,
Gazeta literară”, ,,Curierul românesc”, iar in străinătate la revistele: ,,
Cuvântul românesc”, ,,Luceafărul românesc”, ,,Lumină lină”. A publicat volumele
de proză: Planeta Ichtys-1974, Vinerea Mare-1975, Sub umbra Sfinxului, in
colaborare cu Petru Răzuş-1978, Urmele (poeme haiku)-1977, Constantin
Brâncoveanu (poem istoric)-1981, Melcul-1981, Agape-1982, împreună cu Nicolae
Novac şi soţia sa, Florica Batu Ichim. Critici consacraţi i-au apreciat
talentul creator, maturitatea scrisului, cultura şi sensibilitatea sa.
Părintele mitropolit Bartolomeu Anania, care a fost si scriitor, spune că
,,arta lui se maturiza de timpuriu şi mai rămăsese perspectiva consacrării prin
litera tipărită’’. Fiica părintelui Dumitru Stăniloae, doamna Lidia
Stăniloae-Ionescu îşi aminteşte de anii de studenţie ai preotului-poet Dumitru
Ichim: ,, studentul Ichim frecventa cenaclurile literare ale Bucureştiului,
împreună cu viitoarea sa soţie, Florica Batu şi toata lumea era de acord în a
spune că ambii se distingeau printr-un dar deosebit al cuvântului scris’’.
Există în poezia sa mai recentă unele poeme intitulate Psalmi, care au aparut
la editura ,,eCreator’’ Baia Mare 2018. Ca formă, ele sunt sonete de tip
shakespearian, amintindu-ne cumva de Vasile Voiculescu, cu Ultimele sonete
închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară. Fondul, conţinutul lor,
plecând de la Psalmii davidieni, binecunoscuţi părintelui poet din textele
biblice, ne poartă cu gândul la celălalt mare poet al nostru, Tudor Arghezi şi
Psalmii săi. La o primă abordare, psalmii părintelui Dumitru Ichim par o poezie
inchisă, ermetică, cifrată. Rămâne in minte o muzicalitate specifică,
nemaiîntalnită până la dânsul, iar aceasta te face să mai citesti o dată şi
incă o dată poemul, până când din urzeala-i deasă, încep să transpară motive
poetice şi teme biblice, cuvinte şi înţelesuri noi. Suntem in faţa plurivalenţei
si ambivalenţei textului poetic. Poezia este prin excelentă textul literar în
care cuvintele generează imagini noi, multiple, pornind de la un centru, de la
un motiv sau temă dată ce rasfrânge in jur lumina lor, asemenea unor raze de
soare. Tema iubirii şi a luminii este o constantă a psalmilor părintelui
Dumitru Ichim. Iubirea imbracă atât forma poeziei clasice, în care cei doi
indragostiţi străbat timpurile si lumea, înfrângând opreliştile, cât şi forma
unei poezii mai subtile, în care personaje biblice ne invită la meditaţie şi
transfigurare. Sonetul, ca poezie cu formă fixă, are o eleganţă aparte şi
solicită un plus de concentrare, de unde frumuseţea sa, locul său de regină a
poeziei. Unele dintre sonetele părintelui Ichim, au titluri hazlii, sunt uşor umoristice,
dar numai aparent: Psalm in doi şi-o soacră-n plus; Psalm cu cârlionţi de aur;
Psalm cules din spini de cactus. Alţi psalmi se referă la teme biblice: Psalm
cu pilda carcasei; Psalm la uşa foişorului, Psalmul Apokastazei; Psalm dintr-un
ciob de psalm. O altă temă este aceea a condiţiei poetului, a destinului său:
Psalmul crescătorului de stele; Psalmul la modul gramatical al iubindului.
Peste toate domină însă iubirea, cuvânt magic ce guvernează universul,
transcris de poet cu majusculă. Iubirea este de esenţă divină, iubirea dintre
bărbat şi femeie este cheia vieţii şi sursă de lumină. Aproape toate sonetele
fac referire mai mult sau mai puţin voalat la acest sentiment nobil, rafinat,
uneori pătimaş, care este dragostea. Câteva sonete se detaşează chiar prin
titlu: Psalmul iubirii nebune; Psalm din păgâna humă; Psalm cu Rumi în gradină;
Psalm de închipuire a trandafirului. Pornind de la versetele biblice din
Facerea (I,3): ,,Şi a zis Dumnezeu să fie lumină ! si a fost lumină” şi
Ioan(XIII,34) ,, Vă dau poruncă nouă, ca unul pe altul să vă iubiţi. După cum
eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi”, poetul Dumitru
Ichim, reluând tema iubirii şi a luminii in Psalm in doi şi-o soacră-n plus,
adresează Iubirii intrebări, fără a aştepta raspunsuri. Ea este asemenea unei
năluci care se inalţă până la cer, trecând peste barierele silogismelor şi ale
matematicii, peste ecuaţiile ce se pretind deţinătoarele secretelor
universului. Sonetul este construit antitetic, pe opoziţia gândire logică/iubire,
sentiment. Antiteza nu este o simplă figură de stil, ci un mod de concepţie şi
construcţie, de unde rafinamentul poemului şi frumuseţea sa. Poetul pune in
opoziţie ,,vocala’’, adica poezia, ,,duhul’’ ei ,,de aur”, calitatea sa,
puritatea sa, ,,zvonul din lumina’’ cu ,,ecuaţii’’, ,,kilul si calupul’’,
mintea: ,,Dar sceptrul îl vrea mintea, că-algebrei e despină, Că totul se
măsoară cu kilul si calupul, C-ar prinde-n ecuaţii chiar zvonul din lumină,
Maşinarii de glande isprăvnicindu-mi trupul.’’ Poetul Dumitru Ichim este un
inovator in materie de limbă si vocabular, el creează cuvinte noi: ,,
despină’’, ,, ispravnicind’’, ,,luminandă’’. Acest ,,zvon din lumină’’ se
uneşte cu ,,alchimii de cântec’’, intrucât lumina de esenţă divină devine
cântec, caleidoscop de melodii, mozaic pentru icoana cea nefăcută de mâna
omenească. Dragostea este ,,un numar’’, iar nu ,,stupar de constelaţii’’.
Poetul achiesează la ideea numărului de aur din Renaştere, esenţa perfecţiunii.
Poetul se adresează iubirii: ,,Eu una ştiu, iubire, când păru-l laşi pe umăr,
Chiar Dumnezeu fereastra deschide si priveşte.’’ Un proverb popular românesc
spune: ,,Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place.’’ Într-un psalm arghezian
intitulat Sunt vinovat că am râvnit, Arghezi conturează un portret feminin,
amintindu-ne parcă de picturile lui Paul Gauguin, cu femeile din Tahiti: ,, Iar
când plecam, călare cu trofee, Furasem si cîte-o femeie Cu părul de tutun, (…)
cu ochii de lăstun.’’ Intr-un alt poem, Mâhniri, Arghezi pare a-i răspunde:
,,Si Dumnezeu ce vede toate, In zori la cinci si jumătate, Pândind să iasă prin
perdea, O a văzut din cer pe ea.’’ Iubirea este pictura unei nunţi
tradiţionale, cu lacra de zestre adusă de mireasă ca ofrandă. Poetul inchină
iubirii un adevărat imn, în cele două versuri finale, care sunt şi concluzia
sonetului. Iubirea invinge totul, inclusiv raţiunea, mintea, care se opune şi
este ca o ,,soacră, poamă acră’’ , cum se spune in folclor: ,, L-atâta bucurie,
ce n-o poţi strânge-n lacră, De-i nuntă, ce contează că mintea-ţi va fi
soacră?’’ In Psalm cu Rumi în grădină, serenada cu cuvinte ambigue este cântată
de însuşi poetul iubirii nemuritoare, Omar Khayyam, lângă un ulcior cu vin,
spre eterna amintire a faptului că şi noi oamenii, tot din pământ suntem
făcuţi, ca şi ulciorul. Poetul continuă pledoaria sa pentru iubire şi pentru
îndrăgostiţi, pentru trăirea clipei ca sumă a trecutului, prezentului şi
viitorului, pentru iubirea care topeşte inclusiv iadul, mustrând încă o dată
ratiunea, ,,cugetul rău şi acru’’ : ,,Iubeşti ? Ce mai contează trecutul,
viitorul ! Nu-n toate e prezentul_ce-ai fost, vei fi Iubirii ? Precum e
veşnicia chip al dumnezeirii, Subţire duh ce-ntrupă, unul din altul, dorul.
Când până-n cer sunt cântec, taci, cuget rău şi acru: Iubesc, chiar însuşi
iadul îl văd frumos şi sacru !’’ Poetul ne oferă o primă şi ingenuă icoană a
dumnezeirii în versul : ,,Precum e veşnicia chip al dumnezeirii’’. Sintagma
,,subţire duh” ne trimite cu gândul la cealaltă persoană a Sfântei Treimi.
Arghezi în Psalm – Ruga mea e fără cuvinte, vorbeşte şi el de veşnicia
dumnezeirii, la care se raportează: ,, Ruga mea e fără cuvinte, Si cântul,
Doamne, mi-e fără glas, Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte, Din veşnicia ta
nu sunt măcar un ceas.’’ Cât despre păcatul care are drept plată iadul, Arghezi
este ironic la adresa jalnicei sale făpturi, incapabile de a-i mulţumi
Creatorului pentru ce i-a dat: ,,Vreau să pier in beznă şi in putregai,
Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit. Şi să nu se ştie că mă dezmierdai Şi
că-n mine însumi tu vei fi trăit.’’ Continuând cu Psalm de închipuire a
trandafirului, poetul Dumitru Ichim trece de la un aparent elogiu adresat
Iubirii, prin binecunoscutul simbol al trandafirului, la o poezie cu temă
religioasă, în care trandafirul este subiectul unei profeţii despre o iubire
jerfelnică, ,,zdrobită ca un strugur.’’. Este iubirea Celui ce s-a întrupat, a
murit purtând pe cap o coroană cu ţepi, dar a înviat pentru noi toţi, pentru a
ne ierta şi a ne arăta un model. Iubirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
Tatăl, care a luat trup de om, născut de prea Sfânta Fecioara Maria, anunţată
de arhanghelul Gavriil că, ceea ce s-a zămislit in pântecele ei este de la
Duhul Sfânt(Buna Vestire): ,,Cum mama dibuieşte mireasma care doare, Că ea-i
dumnezeirii cu lutul născătoare, Fiinţei dând din lacrimi sămânţa de văpaie’’.
Poetul creează un adverb de mod, ,,petalic’’, de la un substantiv, ceea ce
conferă un înţeles cu totul aparte sintagmei ,,zboară petalic în aripă’’. Aripa
este ca o petală de floare, zborul este ,,rotund vârtej Luminii’’. Această
emanaţie a luminii face referire atât la Schimbarea la faţă a Mântuitorului,
cât şi la însăşi taina Învierii, când El nu a putut fi recunoscut şi a fost
confundat cu grădinarul: ,,Lărgindu-mi ţintirimul cu spinii şi hotarul, N-a fost
normal, Iubirii, să cred că-i Grădinarul ?’’ In Psalmul polenului de cenuşă,
poetul face o comparaţie între curcubeul răsărit după ploaie, in metafora ,,se
bea sfios din moarte’’ şi ,,polenul de cenuşă’’ care ,,dă focului fiinţa”,
pentru a sublinia ideea regenerării vieţii din moarte. Patima Mântuitorului,
jertfa Sa pe cruce şi apoi Învierea au arătat omenirii că iubirea Sa pentru
oameni a învins timpul, vremelnicia. Asemenea este şi dragostea Tatălui
Creator, despre care ni se spune că ,, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea
incât a dat pe Fiul Său Unul Născut, pentru ca oricine crede in El să nu piară,
ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan, III,16). Iubirea este eternă, ea invinge
temporalitatea, spaţialitatea: ,,Iubirea nu-i speranţei şi nici credinţei
roaba. Ce-i veşnic totdeauna a râs de tot ce timp e. Cum şi-ar purta coroana,
din scris de spin si ghimpe ? Crezi roua, plânsul nopţii, că-i ochiului degeaba
?’’ In Psalmul pariului pe nemurire, tema iubirii universale implică cel putin
două tipuri de lectură: aceea a iubirii dintre un bărbat şi o femeie, incluzând
subtema fericirii, dar şi a nefericirii, a ,,pelinului”, şi iubirea mult mai
discretă, aceea christică, ce aminteşte de Sfânta Euharistie: ,, Bea vinului
pariul ce-ai pus pe nemurire, C-ai câştgat toţi spinii coroanei de Iubire !” Ca
o replică personală la Cântarea Cântărilor din Vechiul Testament, dar şi ca un
joc de cuvinte ce îndemnă la o altă cheie de lectură, poetul spune: ,,N-au fost
luminătorii, ci a luminat sărutul Cântărilor cântarea îngemănând-o-n zodii.’’
Cântarea Cântărilor, considerată de unii exegeţi drept un poem de dragoste ce
nu are a cauta între cărţile Bibliei, a primit interpretarea cea mai frumoasă
şi adevărată, anume dragostea dintre Hristos –Mirele şi Biserica- Mireasa, tema
fundamentală. Psalm dintr-un ciob de psalm revine la tema Creatorului–Olar şi a
creaţiei sau a creaturii, printr-un paralelism între ceea ce creează
olarul_,,ceşti, idoli, porţelanuri” şi ceea ce Dumnezeu-Olarul-Creatorul a
făcut din lut, adică pe om, căruia i-a dat apoi ,,suflare de viaţă”: ,,Atunci
luand Domnul Dumnezeu ţărană din pămant a facut pe om şi a suflat în faţa lui
suflare de viaţă si s-a facut omul fiinţa vie’’. (Facerea, II, 7). Iată
versurile poetului Dumitru Ichim: ,,Ceşti, idoli, porţelanuri, nu voi ca să te
mustru, Măcar un spin de viaţă, un freamat pus pe chiclă, Din zeci de oglinzi,
faţarnic, când te răsfaţă lustru, La cină, chiar şi pâinea e meşterită-n
sticlă.” Maestru al cuvintelor si al îmbinărilor acestora, precum: ,,spin de
viaţă”, ,,chiclă”, ,,lustru”, poetul Dumitru Ichim, el însuşi un ,,culegător de
stele din stih de atlantidă’’ ne dezvaluie în finalul poemului că este vorba de
Cina cea de Taină, unde Mântuitorul instituie taina Sfântei Euharistii pentru
totdeauna. Întrebarea retorică asupra răstignirii Mântuitorului insistă pe
ideea de neputinţă a umanităţii de a gândi şi de a face binele: ,,Mă-mbată
nebunia şi-n patimă viesparul: De ce n-au spart ulciorul şi-au răstignit Olarul
?” Arghezi vorbeste şi el despre cină in psalmul Ruga mea e fără cuvinte:
,,Gatită masa pentru cină Rămâne pusă de la prânz. Sunt, Doamne, prejmuit ca o
grădină, În care paşte-un mânz. “ Ambii poeţi sunt obsedaţi de lumină; la
Arghezi aceasta se rasfrânge pe obiecte, recompunându-le, dându-le o nouă
viaţă, un sens nou: ,,Tare sunt singur, Doamne şi pieziş ! Copac pribeag uitat
in câmpie, Cu fruct amar si cu frunziş Ţepos si aspru-n îndirjire vie. (…) Nalt
candelabru, strajă de hotare, Stelele vin şi se aprind pe rând In
ramurile-ntinse pe altare.” La părintele Ichim, lumina este iubire şi cantec,
transfigurare mistică, icoană bizantină: ,,Se lumineaza lemnul sub daltă şi
gealăuri. Aşa-mi mustra Teslarul întregul trup nemernic. De slab te laşi
Iubirii, atunci îi eşti puternic. Au fluierul dă cântec din cioturi, sau din
găuri ? (…) Sărutul din lumină se-nfruptă, nu din gânduri. Iubirii, tâlc de
flutur, din oglindiri cunoaşte-i ! Altfel, ce toarce gândul, e doar mătasea
broaştei !” (Psalm de luminare a lemnului) La Arghezi, lutul se impleteşte cu
visul si cântecul; ideea de dumnezeire este pusă pe seama neputinţei sfinţilor
de a-şi imagina transcendentalul, in timp ce el, poetul, cade la picioarele
Mântuitorului din icoană, sărutându-i-le cu lacrimi ca o ,,boabă de mărgea”:
,,Doamne, izvorul meu şi cântecele mele ! Nădejdea mea şi truda mea ! Din ale
cărui miezuri vii de stele Cerc să-mi îngheţ o boabă de mărgea. (…) Eşti ca un
gând, şi eşti şi nici nu eşti, Între putinţă şi-ntre amintire.” (Pentru că n-a
putut să te-nţeleagă) Câteva sonete şi anume: Psalm cules din spini de cactus,
Psalmul Apokastazei, Psalmul la modul grammatical al iubindului si Psalm din
păgâna humă au ca temă eternitatea iubirii. Poetul creează imagini plastice şi
auditive, într-un simbolism rimbaldian uneori, iar alteori utlizează expresii
proprii, umblând la gramatică şi vocabular, reînnoindu-le ca şi cum ar zidi un
templu, un templu al cuvintelor şi necuvintelor. Iată de exemplu, dativul etic,
una din construcţiile sale preferate: ,,cui oare mi-a-nflorit cireşul ?”
(Psalmul Apokastazei). Gerunziul devine substantiv: iubindul: ,,Schimbând
infinitivul, cu-alt infinit_iubindul” (Psalmul la modul gramatical al
iubindului) Unele verbe sunt folosite fără prefixele obişnuite sau desinenţele
specifice de persoană: ,, se-oglindă” in loc de ,,se oglindeşte”; ,,floresc” în
loc de ,,înfloresc”, în sintagma ,,floresc colindul”. Efectul poetic este
inimaginabil, rimele curg, traducând o atmosferă ţesută exclusiv din lumină si
cântec; este vibraţie pură, flacără divină: ,,Flămând cântec din cântec”
(Psalmul Apokastazei) ,,Junghierea din lumină, când perla se razbună ?” (
Psalmul la modul gramatical al iubindului). Trăirea paroxistică a acestui
înalţător sentiment de iubire lăsat umanităţii de Cel care a creat-o îl conduce
pe poet la recunoaşterea faptului ca ,,totul e iubire”: ,,Iar Fiul tau Olarul,
i-a fost luat ca fire, Cu os de axiomă_ că totul e Iubire !” ( Psalmul
Apokastazei) Psalm din păgâna humă aminteste deopotrivă de celebra pictură a
lui Tizian_Dragoste sacră şi dragoste profană şi de poemul eminescian, Venere
si Madonă. Poetul creează o rimă care surprinde, între ,,Voroneţ” si
,,tristeţi” pentru portretul iubitei, asociind elemente contrare, asemenea unui
mit. Frumuseţea, ca si iubirea, generează armonie, dar şi dizarmonie, poate
inchide in ea raiul şi iadul. Poetul se adresează iubirii ca unei fiinţe,
folosind un vocativ la fel de expresiv ca şi celelalte sintagme proprii: ,,La
tine vin, Iubireo , cu flacăra păgână: Cred că din toate iadul Ţi-a cam scăpat
din mână !” În Psalmul iubirii nebune, poetul creează mai întâi o imagine
feerică, idilică în care însăşi ,,prăbuşirea’’ este sinonimă cu ,,cântecul”: ,,
Nu-i prăbuşirea cântec ?” Iubirea trebuie preţuită la maximum, nicidecum
desconsiderată: ,, Să nu aduci Iubirii nedreapta înjosire C-ai şti pe unde
iarna ţi-a inflorit salcâmul” Un verb nou, ,,a flauta” pentru ,,a cânta la
flaut”, alături de dativul etic din ,,ţi-a inflorit” rezoneaza puternic
imagistic: ,,Ce-ţi pasă violetul că-ţi flaută prin ramuri…” Din nou apare o
altă structură lingvistică şi poetică, generatoare de ameţitoare adâncimi:
,,inimile noaste îi galopează caii” Finalul sonetului, iubirea tragică, iubirea
profundă intrată in propria-i nefiinţare, prin ardere, aduce un dialog straniu
al poetului cu insăşi moartea: ,,Râzând îmi sari in braţe:Ne caută, -i la uşă !
Zi-i : Moarteo, mai aşteaptă, până vom fi cenuşă !” Vocativul ,, Moarteo !” ca
şi vocativul ,,Iubireo !” aduce o semnificaţie aparte în registrul
expresivităţii stilistice a poeziei părintelui Ichim, acesta plecând de la o
formă populară pentru a ajunge la o structură superioară, în care cele două
guvernatoare ale Vieţii, Iubirea şi Moartea se întrepătrund şi lucrează în mod
tainic. La Arghezi, în Priveghere, poetul îi spune ceasului din urmă să plece:
,,Ţi-am auzit aripa de scrum, Cată-ţi de drum” La părintele Ichim, nu Moartea
este cea care are ultimul cuvânt, ci Iubirea: ,,Chiar iadul făr`Iubire ar fi
lipsit de straie, De n-ai fi fost, de unde ar fi furat vapaie ?” (Psalm cu
carlionţi de aur) Estetica, aşa cum este ea cunoscută ca ramură a filosofiei,
ce tratează problemele artei şi ale frumosului, a reuşit oare să dea un răspuns
categoriei sau noţiunii de ,,sublim”? Sonetele părintelui Dumitru Ichim il
oferă ,,cu asupra de măsură”.
Emilia Stroe, Alexandria, 10 iunie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu