Mircea Dorin Istrate - Poezii pentru SÂMBĂTA SEARA ~*~ Raiul visului de miere

 

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru

SÂMBĂTA SEARA

 

 

~*~

 

Raiul visului de miere

 

Când ajungi spre coada vieții, parcă mi te-nțelepțești,

Mi te faci mai bun în vreme, te smerești, te liniștești,

Vezi atuncea altfel lumea ceea plină de păcate,

Altfel judeci pe-ale tale și-ale lumii toate fapte.

 

Și cu cât aduni la zile și cu cât îmbătrânești,

Tot mai mult te-ntorci în vremea lumi tale tinerești,

Și pe-acolo tot îmi cauți clipa ceea fericită,

Raiul ce-ți va face-acuma, o visarea îndulcită.

 

N-ai știut, cum nu ști nimeni, că cea vreme iute trece,

Că-i iubirea-nmugurită, când te-mbeți cu apă rece,

Când o caldă-mbrățișare și-un sărut plin de simțire,

Te ridică pân’ la ceruri să simți cea dumnezeire,

Și-i divinul celei clipe din simțirea ce se cere

Să rămână-n amintire, vreme plină de plăcere,

Pentru timpuri ce odată se întorc din cea trăire,

Ce mi-o fi la bătrânețe, vrajă, leac și fericire.

*

Nu uitați cea tinerețe, ținți-o ca taină-n gând

Și la ea spre bătrânețe să vă-ntoarceți rând la rând,

Să vă îndulcească clipa cea însingurată,

Cu plăcerile de miere, ce au fost cândva, odată.

 

Și ca vamă pentru ele și ca sfântă mulțumire,

Înmuiați-vă cea pleoapă cu o boabă de iubire,

Ce a fost atunci pomană coborâtă din ceresc,

Pentru voi și pentru raiul care-a fost, în pământesc.

 

16.03.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Lui, stejarului mărire

 

Dintr-o boabă de sămânță, a mijit un stejărel

Tremurând în vântul lumii într-un vis de tinerel,

Ce mi-l duce-n altă vreme când va fi bine înfipt,

Într-un loc din cea pădute unde-acuma, s-a ivit.

 

Mai apoi, cândva, odată, va fi falnicul copac,

Plin de cuiburi cântătoare mai pe fiecare crac,

Smeurișul la picioare și cu frunte ‘naltă-n vânt

Și c-o umbra răcoroasă ce-o va face pe pământ,

Va trăi, de-o fi să fie, veacuri multe, înădite,

Și mi-o strânge în trăire, ani și zile fericite,

Dar și vremuri viforoase, ce pe-aicea vor să vină,

Să mi-l cerce cât de tare, e de-acum, în rădăcină.

 

Păsăretu-n rând și-or face cuiburi multe-n rămuriș,

Iar în jurul lui atuncea, loc îmi fi-va-n tufăriș,

Pentru câte vor jivine ghindă dulce să găsească,

Ca să-și stâmpere în iarnă, foamea-n vremi nenorocoase.

 

Stejărei în jur lăsa-va, mulți urmași să-i crească-n urmă,

Să se-ndese cea pădure cât mai fi-va pe-astă humă,

Iar din locul lui de veghe, de pe dealu-i cel iubit,

Priveghea-v-a veacuri încă, locul cela-n, fericit.

 

De-l întrebi câte văzut-a, în lungita lui trăire,

O istorie ai scrie despre lunga-i dăinuire,

Întâmplări ce dus-au lumea din aproape mai departe,

Bune, rele, mestecate, de cât toate-avut-a parte.

*

Eu, poetul, trăitorul, ici pe humă, lângă tine,

Mă închin smerit de-acuma, drag și scump al meu vecine,

C-am trait o scurtă vreme, bune, rele, împreună,

Și-am făcut un pic de umbra peste petecul de humă,

Ce ținutu-ne-a în palme, ca să știm și să simțim

C-am fost clipe gânditoare într-un timp, ce îl plătim,

Cu tristeți și bucurie, zi de zi și an de an,

Ca să știm că-n astă lume, n-am trait așa, în van.

 

17.03.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Mintea ceea, de apoi

 

De o vreme, lumea asta, îmi trăiește-n tulburare,

Nu-i mai liniște nici pace, nu-i iubire, nici iertare

Între neamurile-aproape, între frați, între surori,

Între țări învecinate, depărtate uneori.

 

Se pornesc ades războaie pentr-o palmă de pământ,

Pentru dor de-navuțire, pentr-o vorbă spusă-n vânt,

Pentru nu știu ce idee, pentr-o vorbă mincinoasă

Și-mi trezește iară Moartea, cea cu ascuțit-ai coasă.

 

Oare cineva făcut-a, chiar și-o simplă adunare,

Ca să vadă cât ne costă cea teribilă-narmare?

Cât îi dăm la zeul Marte să pornească un război,

Și de asta astăzi facem, nu suntem cu toții boi?

 

Dac-ar fi de-apururi pace, cu așa grămezi de bani

Noi ne-am face-o altă viață și n-am fi niște sărmani,

Lumea toat-ar fi frumoasă, mai umană, fericită,

Fără griji și-nevoire, fără ură neoprită.

*

Uite, eu nu pot pricepe, de ce lumea nu gândește

Că cea pace-i rai pe lângă, un război ce pustiește,

Și-apoi frica ce ți-o bagă zi de zi-n a ta gândire,

Te-mbolește-apoi odată, de te duce la pieire.

 

Doar la noi e ceia vină, doar la noi e ceia vrere

Viața să ne-o facem încă, precum inima ne-o cere,

De așa gândi-vom, Doamne, dă nevoi la astă turmă ,

Până când ne vine iară, mintea ceia, de pe urmă.

 

18.03.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Mintea noastră

 

Eu, nimicul lumii mele, pot cuprinde-n a mea minte

Universuri fără margini, timpul care-a fost ‘nanite,

De la începutul lumii, până-n ultima lui clipă,

Ceia care e acuma, ce ca vântul zboară-n pripă.

 

Boaba miníí adună-n dânsa taine care-s nepătrunse,

Despre începutul lumii, despre depărtări ascunse,

Despre timp și despre spațiu, despre mersul lor ‘nanite,

Până unde nici visarea nu mai are loc în minte.

 

Ce va fi cu mersul nostru? până unde vom ajunge?

Când și cine viața lumii într-o vreme o va frânge?

Părăsi-vom cuibul nostru și vom cărări prin stele?

Ce găsi-vom noi pe-acolo, e ca-n visurile mele?

*

Două lucruri nu se știe, ce a fost mai înainte

De-nceputul cela care-l, bănuiește ceea minte?

Și apoi ce fi-va oare după când cea lume se sfârșește?

Cine oare înoi-va lunea? viața ca-n poveste.

 

Voi găsi răspunsuri oare la aceste întrebări

Doar când m-oi nălța la ceruri, într-un rai, de-s norocos?

De-asta fi-va, spun de-acuma, pot să mor a doua oară, c

Că de n-o fi cum eu vrut-am, totul e doar…apă chioară.

 

19.03.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Nu mai vine circul

 

Nu mai vine circul, cum venea  odată,

Într-o vreme care e de-acum uitată,

Să ne-nveselească viața pentr-o săptămână,

Cu un mers pe sârmă, cu un clovn, c-o glumă,

Cu gimnaști celebri, trapeziști de soi,

Cu-a lui roată mare, maimuțoi vioi,

Ursul cel puternic, câte-un leu bătrân,

Șerpi de șapte metri cuibăriți prin fân,

Om ce-nghite săbii, câini deștepți, frumoși,

Mergători pe sârmă cum nu-s pe pământ,

Ursul cel puternic, câte-un leu bătrân,

Basculiști ce-tr-una-s încă norocoși,

Frumuseți de fete, alte nu-s sub soare,

Cuțitari destoinici, ce-aruncau topoare,

Câte și mai câte s-ai de povestit,

Ochiul și suflarea steieți în uimit.

*

Cât pe-aici îmi stat-a circu-odinoară,

Parcă viața urbei fu-se mai ușoară,

Parcă toți de-odată se înviorau,

Și din letargie parcă se trezeau,

Crâșmele spre seară se umpleau de lume,

Se-ntâlneau vechi prieteni, domnii la costume,

Damele-n mătăsuri și-n croșetături,

La restaurante,fine băuturi,

Se serveau grătare, vinuri vechi de soi,

Și prăjuturele bune, dulci și moi,

Multa cea prostime la un mic și-o bere

La  ,,Grădini de Vară ,, cu copii, muiere,

Urbea-mi moleșită era iar vioaie,

Cum e vremea-n vară, dup-o sfântă ploaie.

 

Nu mai vine circul ca în vremi trecute,

Să-mi trezească urbea-mi din visări tăcute,

Poate că murit-a ursul cel bătrân,

Fetele mi-s grase, clovu-mi este spân,

Moși mi-s trapeziștii, cei de la basculă

N-are cine-i salte pentr-o-nvârtitură,

Leu-i anintire, ca și maimuțica,

Iar pe săritorii i-amboldit iar frica.,

Totu-i amintire dintr-o vreme-n care,

Circul mă vrăjit-a, cu-a lui ,,Roata Mare,,

 

20.03.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Tainic gând

 

Motto:

Unde îmi ești frumoasa mea acum?

Cred că te-ai ascuns în norii negrii de fum?

 

În deșertul necredinței ce se-ntinde peste noi,

În oceanul de minciună ce ne-nvăluie în roi,

În cea lume păcătoasă ce din dâna se-ndulcește

Ce-n iluzii și visare vicioasă îmi trăiește,

 

În a lumii oră care poate mâine se sfârșește

De cât rău tot adunat-ta și de cât păcătuiește,

Numai tu, ce-ai fost odată o codană preasmerită

Mai ești vieții mele încă, o icoană, aurită.

*

Mai ții minte cum atuncea, într-o vară lenevoasă

L-a-ntâlnit a ta privire într-o clipă norocoasă,

M-a topit ca lumânarea, m-a-nălțat până la nor,

Mi-a dat aripi de speranță, învățându-mă să zbor.

 

Doamne cum treceau atuncea nopți și zile-ntr-o clipită,

Când cu tine orice oră era una fericită,

Când sub faldurile lunii stam în strânsă-mbrățișare

Și-ți vindeam un pumn de stele, pentr-o dulce sărutare.

 

Și cât încă jurăminte nu făcutu-ne-am pe-ascuns,

Și în mutele cuvinte cîte Doamne nu ne-am spus,

Făr să știm c-atunci și-acolo era Raiul pământesc,

Cum a fost și n-o să fie nici-odată-n cel ceresc.

**

Unde ești minunea lumii, unde oare te-am pierdut,

Că de-atunci tot mi te caut în cea lume din trecut,

Geaba vin tot rânduri - rânduri veri lungite, lenevoase,

Tu nu vii c-atuci odată, să-mi faci clipe norocoase.

 

Stai de-acum în alte brațe ce te strâng cu-nfiorare

Și ce-afost atunci, odată, poate că-i de-acum uitare,

Dar mai sper, c-o fi odată gândul să-l întorci n-apoi,

Să mai fim pentr-o clipită, în cel Rai, numai noi doi.

 

M-am să mi te las atuncea din a brațelor strânsoare,

Și topit de-a ta privire am să-ți dau o sărutare,

Ca-nnălțați în spre cerescuri să ne pierdem în vecie,

Nimeni urma să ne-o cate și de noi, nimeni să știe.

 

***

 

 

 

Izvorul tinereții

 

Dac-aș găsi izvorul tinereții

O picătură-aș soarbe doar din el,

Să mă întorc o zi pe calea vieții,

Să fiu din nou acelaș tinerel,

Înfiorat de-o galeșă privire

A unei fete cât un mugurel,

Ce mă rsorbea din ochi, așa-n neștire,

Visând la ce visam atunci și eu.

 

Aș pustii de tot apoi izvorul

Să nu mai poată nimeni a se-ntoarce,

În vremea tinereții, cea cu dorul,

Cu suferințe, lacrimi ce te stoarce,

Și mi te arde-n  foc mistuitor,

Cu vise nebunești ce vor să-nhațe,

Și cu speranțe care mâine mor,

În prea visate-mbietoare brațe.

 

E bine-așa cum viața e croită

Cel timp să nu-l întoarcem înapoi,

S-avem în ea clipită nevoită

Și zile, săptămâni, ori ani ce-s goi,

Dar și atâtea alte-nfiorate

Ce fericesc a noastre vii simțiri,

Care ne fac să mergem mai departe

Cu alte noi speranțe și trăiri,

Ce-apoi se-așează-n țandără de gând,

Lăsându-ne-amintiri, ce mor pe rând.

 

***

 

 

 

În visul nopții

 

Din ziua-n care te-m văzut,

A mele simțuri s-au umplut,

De cela dulce-nfiorat,

Ce de atuncea l-am aflat

Și le-am trăit în suspinat,

În vis nebun, înflăcărat.

*

Iar vreme-acea, în adins,

Am cufundat-o-ntr-un abis,

Și-n mine taină mi te-am pus

Să  stai în gândul meu ascuns,

Să mi-te-alint, să te doresc,

Să vreau cel timp să-l retrăiesc.

**

Așa fac toți ce mi-au trăit

Clipita dulce de iubit,

În preamărit și-n preacurat,

Cu simțul lor adevărat,

Ce-acum e-un dulce sărutat,

Pe-un suflet trist și-nlăcrimat.

***

Iubirea noastră-a fost un vis,

Din el făcut-am Paradis

În lumea nostră din lumesc,

Ce-a fost ca Raiul, din ceresc.

Cu el voi fi mereu în gând,

În visul nopții, rând la rând.

 

***

 

 

 

Când te-ntristezi

 

Când ochii tăi ca marea îi simt că-s trişti şi goi

Şi-nlăcrimate gene închise-s în visare,

În gând eu săruta-voi a tale buze moi

Să le trezesc dorinţe, pierdute în uitare.

 

De vei simţi arsura fierbinte ca de jar

Şi-a dragostei chemare ’nălţată spre divin,

Întreaga mea iubire ţi-oi face-o dulce dar

S-o bei dintr-o sorbire ca-mbietorul vin.

 

Iar când a lui tărie te-o prinde în visare

Şi inima-ţi va bate din pieptul tău să iasă,

Ne-om duce-n locul tainic şi-n vremile în care

Vrăjitu-mi-ai clipita , dorind să-mi fii mireasă

 

Ascunşi de ochii lumii, acolo vom rămâne

În amintiri să ardem, să ne topim în ele,

Şi-n noaptea care vine, ne-on nemuri, ca mîine

Să tot cerşim minunea din timpurile cele.

 

***

 Mircea Dorin Istrate