Corectitudinea
politică sau cum poate fi ucisă libertatea (1)
Lector
univ. dr. Alexandru Mărchidan
16
Martie 2025
Despre corectitudinea politică s-au scris multe și se
vor mai scrie, pentru că tema este cu adevărat generoasă, necesitând o
incursiune în numeroase domenii. Oricine, vrând nevrând, a întâlnit cel puțin o
dată subiectul acesta abordat sub una dintre fațetele sale: culturală, socială,
politică, istorică, spirituală etc. Însă cei care doresc vadă imaginea de
ansamblu, cu istorie, ramificații și implicații directe sau pe termen lung, au
această ocazie: Andrei Dîrlău și Irina Bazon au coordonat un volum dedicat
fenomenului canceros la a cărui metastază suntem deja martori. Este vorba
despre „Corectitudinea politică, o ideologie neomarxistă. Marxismul cultural -
noua utopie” (ed. a 2-a, revizuită și adăugită, 2017) apărută la editura
Reîntregirea din Alba Iulia. Prefața este scrisă de Dan Puric, iar Sorin Lavric
semnează postfața.
Lucrarea cuprinde două părți, prima fiind traducerea
cărții Political Correctness: A Short History Of An Ideology (2004, Free
Congress Foundation), coordonată de William S. Lind, Director al Centrului
pentru Conservatorism Cultural Free Congress Foundation. Traducerea în limba
română a fost realizată de Andrei Dîrlău, Irina Bazon și Dragoș Moldoveanu. A
doua parte, „Freudo-marxismul: noua utopie. Ideologia corectitudinii politice –
avatar al marxismului cultural”, este alcătuită din 12 articole ce reprezintă
în special „aplicații” ale corectitudinii politice în diferite sfere –
spiritual-identitare, cultural-artistice, educaționale, psiho-sociale,
politice. În cele ce urmează vom prezenta câteva dintre ideile fundamentale
necesare pentru înțelegerea corectitudinii politice, respectând ordinea
apariției lor în această carte.
Partea I este formată din șapte capitole ce reprezintă
tot atâtea dimensiuni de analiză a political correctness. Faptul că lucrarea a
apărut în noiembrie 2004 și a fost pusă gratuit la dispoziția oricărei persoane
interesate de această temă (fiind postată pe site-ul Centrului „Free Congress
Foundation”), ne face să ne întrebăm ce pondere a avut în conștientizarea
problemei și în reacția imunitară manifestată în votul de la ultimele alegeri
din S.U.A., deci după exact 20 de ani. Încă din „Introducere”, William S. Lind
face o remarcă esențială: conservatorismul consideră că toate ideologiile sunt
greșite, pentru că, pornind de la un sistem intelectual propus de unul sau mai
mulți filosofi, îl așază pe soclul Adevărului. Iar atunci când – în mod
inevitabil – realitatea ajunge să contrazică tot mai mult sistemul, ideologia
aflată la putere se va comporta în raport cu realitatea (tot inevitabil) precum
patul lui Procust, pentru că altfel ar însemna să renunțe la sistem. Scopul
ideologiei nu este doar interzicerea scrierii împotriva ei, ci interzicerea
exprimării și a gândirii cu privire la orice aspect al realității ce poate
contraveni ideologiei, adică ceea ce trebuie să fie adevărat: „În final,
rezultatul este, în mod inevitabil, lagărul de concentrare, gulagul și
mormântul” (p. 17). Exemplificând, W.S. Lind face referire la americanii aflați
în roluri publice, care trebuie să se înjosească și să își ceară „nesfârșite
scuze ipocrite” dacă sugerează că există diferențe între grupurile etnice, dacă
afirmă că rolurile sociale tradiționale asumate de femei și bărbați exprimă
diferențele structurale dintre aceștia, dacă susțin că homosexualitatea este
greșită din punct de vedere moral. De la un caz la altul, efectele impietății
față de noua (atunci) ideologie de stat americană pot fi: concedierea,
exmatricularea, dosarul penal, obligare la plata unor amenzi, punerea la zidul
infamiei, ridiculizarea.
„Corectitudinea Politică” (numele ideologiei de stat
americane) este termenul folosit de marxiști de mai bine de un secol, drept
sinonim pentru „Linia generală a Partidului”. Unde a dus cea din urmă este
destul de clar pentru cei care reușesc să privească puțin mai departe de cercul
grijilor personale cotidiene. Un astfel de rezultat nu poate fi dorit de
niciuna dintre persoanele care prețuiesc libertatea de gândire și expresie
drept indicator, în plan exterior, al unei societăți libere, iar în plan moral,
al onestității. Onestitatea presupune libertatea profundă, interioară, iar
acestea reprezintă fundamentul firesc spiritual al unei societăți libere;
corectitudinea politică este un război nu doar împotriva libertății exterioare,
ci, mai grav, împotriva libertății ca dat ontologic, pentru că cel care este
cenzurat de sute și mii de ori ajunge să se autocenzureze pentru a putea
„funcționa” social. Acelora care doresc să înțeleagă originile istorice, metoda
de analiză și componentele cheie ale acestei ideologii, volumul coordonat de
W.S. Lind le este de cel mai mare ajutor, iar „dacă putem da în vileag
adevăratele origini și natura Corectitudinii Politice, vom fi făcut un pas
gigantic către abolirea ei” (p. 19).
Capitolul I, semnat tot de William S. Lind, intitulat
Ce este „Corectitudinea Politică?”, compară marxismul cultural cu
ideologia-sursă (marxismul clasic), arătând cum structura ideologică este
aceeași, doar „straiele” fiind cele care diferă. Traducerea marxismului din
economie în cultură a început – la nivel formal, declarativ - încă din anii
1920. Cei care s-au ocupat de acest proces au fost Antonio Gramsci (comunist
italian) și membrii Școlii de la Frankfurt, un grup de marxiști germani care în
1923 au întemeiat Institutul pentru Studii Sociale. Pentru a scăpa de
Național-Socialismul din Germania, mulți dintre membrii proeminenți ai Școlii
de la Frankfurt s-au refugiat, în anii 1930, în Statele Unite, unde au
impregnat universitățile cu ideile revoluției ai cărei exponenți erau.
Traducerea marxismului economic în marxism cultural s-a făcut prin adăugarea
unor idei freudiene la vechiul trunchi; lingvistica a fost utilizată pentru a
crea „Teoria critică” și deconstructivismul care au influențat teoria educației.
De aici, drumul pentru schimbarea mentalităților a fost asigurat:
resemnificarea binelui și a răului înseamnă, evident, schimbarea societății ce
va împărtăși noile semnificații.
Lind apelează la cinci asemănări între vechiul și noul
marxism:
- ambele sunt ideologii totalitare: au în comun
viziunea unei societăți fără clase, a condiției egale ce contrazice natura
omenească, ceea ce înseamnă că poate fi făcută „acceptabilă” doar cu forța în
diversele ei forme; în campusurile universitare unde corectitudinea politică
este calea ce trebuie urmată și are la dispoziție instrumentele „executive”, au
fost eliminate libertatea de vorbire, cea a presei și chiar a gândirii;
- explicația unilaterală a istoriei: marxismul
cultural susține că întreaga istorie este explicată nu prin proprietatea asupra
mijloacelor de producție, ci prin dominația unor grupuri asupra altora, grupuri
definite prin normalitate sau anormalitate în funcție de sex, rasă, preferințe
sexuale;
- anumite grupuri sunt virtuoase, iar altele rele, în
mod a priori, indiferent de comportamentul indivizilor care fac parte din ele:
pentru vechii marxiști, burghezia și alți deținători de capital erau răi, pe
când proletarii erau buni; pentru marxiștii „emancipați”, bărbații albi sunt
automat răi, iar negrii, hispanicii, femeile feministe, homosexualii și alte
câteva grupuri minoritare sunt categorii virtuoase;
- exproprierea ca metoda comună de realizare a
dreptății: așa cum proprietățile burgheziei au trecut în proprietatea statului,
marxiștii culturali (atunci când ajung la putere), aplică sancțiuni celor care
nu le împărtășesc ideile despre bine și rău, oferindu-le privilegii grupurilor
pe care le favorizează;
- utilizarea unei false metode de analiză care să le
dea dreptate în toate situațiile: pentru marxiștii clasici, metoda era analiza
economică, iar pentru noii marxiști, analiza este lingvistică, anume
deconstructivismul; prin deconstrucție se poate „dovedi” orice se dorește, iar
marxiștii culturali doresc să arate că orice text dintotdeauna ilustrează
opresiunea negrilor, a femeilor, a homosexualilor și a altor câteva grupuri
(numărul lor crește în funcție de nevoile ideologiei). Analistul deconstructivist
„depistează” în text sensurile care îl ajută să ajungă la orice concluzie vrea,
așadar răstălmăcind realitatea, iar grila de lectură utilizată are rolul de a
da o aparență de „științificitate” ideologiei.
Capitolul II, intitulat Rădăcinile istorice ale
«corectitudinii politice», este scris de Raymond Raehn, care explică procesul
istorico-social al schimbării macazului ideologic marxist dinspre economie spre
cultură și prezintă ideile de bază ale întemeietorilor acestei pandemii
neomarxiste. Revoluția Bolșevică din 1917 a dat multă speranță comuniștilor din
țările europene, astfel că, după încheierea Primului Război Mondial, câteva
evenimente arată dispoziția acestora de a trece la fapte. Este vorba despre revolta
spartakistă din Berlin, condusă de Rosa Luxemburg, despre crearea unui Soviet
în Bavaria (condus de Kurt Eisner) și a unei republici comuniste maghiare,
instaurată de Bela Kun în 1919. Un alt eveniment de mare importanță este
invadarea (în 1919) Poloniei de către Armata Roșie condusă de Troțki,
inițiativă soldată cu victoria forțelor poloneze în bătălia de la Vistula din
1920. De asemenea, contrar așteptărilor, și celelalte încercări - spartakiștii,
Sovietul bavarez și guvernul lui Bela Kun - au eșuat, pentru că nu au reușit să
câștige susținere din partea muncitorilor europeni. Ca atare, revoluționarii
marxiști din Europa au fost martori la infirmarea teoriei economice marxiste,
însă lentilele ideologice i-au împiedicat să înțeleagă realitatea, astfel că ei
nu au învinovățit teoria marxistă pentru aceste eșecuri, ci au dat vina pe
muncitori. Ieșirea din impas a fost găsită de un grup de intelectuali, dintre
care cei mai importanți erau marxistul italian Antonio Gramsci și marxistul
maghiar Georg Lucaks. Aceștia au considerat că succesul revoluției depinde în
esență de concentrarea asupra pârghiilor culturale ce mențin viabile sistemele
sociale capitaliste (și, de fapt, orice sistem social unde libertatea
persoanelor este respectată). Atunci a luat naștere Marxismul cultural.
În Caietele din închisoare (1930), Antonio Gramsci,
care a fost conducătorul Partidului Comunist Italian, scrie despre hegemonia
culturală ca mijloc al dominației de clasă, insistând asupra formării unui om
comunist (prin educație, cultură, cu sprijinul tuturor instituțiilor sociale și
mediatice), pentru ca revoluția politică să urmeze firesc. Teoria lui se axează
pe transformarea omului la nivel de mentalitate și caracter, însă în contrasens
cu gândirea multimilenară despre virtuți: „atâta timp cât au un suflet creștin,
muncitorii nu vor răspunde apelurilor revoluționare” (p. 31). Traduse în
engleză, lucrările sale au devenit accesibile americanilor, pentru care Gramsci
a devenit un model al marxismului revoluționar implementat în sistemul
educațional, contribuind la crearea „Noului Copil American” (p. 39).
Georg Lukacs a fost fiul unui bancher maghiar și a
intrat în viața politică lucrând ca agent al Internaționalei Comuniste. Prin
cartea Istorie și conștiință de clasă (1923), el a devenit al doilea
teoretician marxist ca importanță după Marx. În Ungaria anilor 1919, Lukacs a
fost vicecomisar pentru cultură al regimului bolșevic al lui Bela Kun, iar
acolo a avut ocazia de a pune în practică „înțelepciunea” desprinsă din teoria
sa: un program exploziv de educație sexuală, incluzând cursuri prin care copiii
erau învățați despre „iubirea liberă”, raporturile sexuale, caracterul demodat
al monogamiei și irelevanța religiei, ridiculizarea autorității părintești, a
Bisericii și a preceptelor morale. Rezultatul nu s-a lăsat deloc așteptat:
copiii respectivi au fost transformați în delincvenți periculoși. Îndemarea
copiilor la atitudinea de respingere a moralității a fost însoțită de
instigarea femeilor la revoltă împotriva normelor sexuale ale vremii. Nu
întâmplător, aceste măsuri au rămas cunoscute sub denumirea de „Terorism
cultural”, program care a fost un precursor al măsurilor generate mai târziu,
în școlile americane, de corectitudinea politică. „Noblețea” gândirii lui Georg
Lukacs se reflectă în cuvintele sale (pp. 37-38): „Am văzut distrugerea
revoluționară a societății ca reprezentând singura și unica soluție pentru
contradicțiile culturale ale epocii”; „Întrebarea este: Cine ne va elibera de
sub jugul civilizației occidentale?”; „Orice mișcare politică menită să aducă
bolșevismul în Occident va trebui să fie «demonică»”; „Odată abandonată
unicitatea sufletului, nimic nu se mai poate împotrivi «dezlănțuirii» forțelor
diabolice ce stau ascunse în toate actele violente necesare instaurării
revoluției”.
În anul 1923, la o întrunire secretă în Germania,
Lukacs a propus ideea inducerii „Pesimismului cultural” locuitorilor din
Occident, cu scopul de a le amplifica starea de alienare și deznădejde, pentru
a pregăti terenul psihologic al înfăptuirii revoluției. La această întrunire
s-a luat decizia înființării (după modelul Institutului Marx-Engels din
Moscova) Institutului de Cercetări Sociale la Universitatea Frankfurt –
cunoscut ca Școala de la Frankfurt, ale cărei studii au combinat analiza
marxistă cu psihanaliza freudiană pentru a submina fundamentele culturii
occidentale, adică valori precum: creștinismul, familia, moralitatea,
capitalismul, autoritatea, ierarhia, înfrânarea sexuală, loialitatea, tradiția,
patriarhalitatea, patriotismul, naționalismul, ereditatea, etnocentrismul,
convenția, conservatorismul. Lupta împotriva acestor valori formează ceea ce se
numește „teoria critică”, adică un mod sistematic de a realiza ceva împotriva
firii, anume a-ți săpa cu voioșie groapa. Când naziștii au venit la putere
(1933) în Germania, cei mai mulți membri ai Școlii de la Frankfurt au plecat în
America, unde au dus și „tezaurul” marxismului cultural. Aici au adoptat
inițial strategia prudentă a pașilor mici pentru a contamina instituțiile
sociale (culturale, educaționale, politice, juridice, mediatice) cu ideile
teoriei critice pe care probabil mulți au confundat-o cu gândirea critică, o
disciplină ce are tocmai rolul de a preveni căderea în diferite capcane de
gândire, deci și în cele pregătite de ideologii.
În afară de cei doi „eroi” ai marxismului cultural,
Lukacs și Gramsci, unii dintre cei mai cunoscuți și influenți autori prin ale
căror lucrări au fost propagate, în societatea americană, diferite ramuri ale
teoriei critice, sunt: psihologii sociali Wilhelm Reich și Erich Fromm,
„filosofii” (mai degrabă, revoluționarii sociali) Herbert Marcuse și Theodor
Adorno.
În Psihologia de masă a fascismului (1933; ajunsă în
1991 la a noua ediție), Wilhelm Reich afirmă că lupta viitoare se va da între
„reacționari” și elementele revoluționare. Iar cartea Revoluția sexuală (1936)
este similară programului de învățământ inițiat de Georg Lukacs, insistând
asupra introducerii educației sexuale începând de la grădiniță; este
manifestată aceeași respingere față de familie și de autoritatea moralității
tradiționale. Distrugerea familiei reprezintă una dintre țintele predilecte în
vederea formării noului om: „Familia autoritară reprezintă statul autoritar în
miniatură. Caracterul autoritar al omului rezultă, în esență, din sedimentarea
inhibițiilor sexuale și a fricii în substanța vie a impulsurilor sexuale.
Imperialismul familial este proiectat ideologic în imperialismul național...
Familia autoritară (...) constituie o fabrică unde iau ființă ideologia și
structurile reacționare” (p. 40). Alte idei preluate de sistemul educațional
american: vinovăția familiei autoritare pentru promovarea misticismului
religios din care ia naștere fascismul; necesitatea înlăturării esenței
patriarhale din structura interioară a omului și din societate; revoluția
sexuală ca antidot al ideologiei totalitare; definirea omului ca animal
stăpânit de impulsuri sexuale.
În cartea Evadarea din libertate (1941), Erich Fromm
împărtășește ideile lui Wilhelm Reich despre nocivitatea familiei autoritare în
care (pe filieră capitalistă și calvinistă) s-a dezvoltat principiul
inegalității inerente dintre oameni, principiu utilizat de ideologia nazistă.
Caracterul autoritar, susține Fromm, este axat doar pe experiența dominației
sau a supunerii, ceea ce face ca diferențele sexuale sau rasiale să fie
definite în termeni de superioritate sau de inferioritate. În schimb, Fromm respinge
ideea de ierarhie, considerând că nu există o putere superioară eului
individual unic (principiul „libertății pozitive”), iar singurul și cel mai
important scop este dezvoltarea și realizarea individualității umane. În
lucrarea Dogma lui Christ (1963), el încearcă să clarifice semnificația
libertății pozitive, prezentându-se drept „un caracter revoluționar care s-a emancipat din chingile
familiei și ale patriei, de sub autoritatea mamei și a tatălui, care și-a declinat
loialitatea față de stat, rasă, partid sau religie” (p. 41), îndemnându-i și pe
alții să devină astfel de caractere revoluționare. A reușit într-o bună măsură,
mai ales dacă ne gândim la influența cuvintelor din piesa „Imagine” (John
Lennon), ce redau exact aceste idei. Este uimitor cu câtă naivitate,
instructori muzicali din toată lumea își aduc elevii pe scenele concursurilor
de talente să „interpreteze” sloganul neomarxist, sub privirile înlăcrimate ale
auditoriului. Ignoranța și lipsa gândirii critice pot face, pe termen lung, mai
multe victime decât revoluțiile sângeroase, pentru că beneficiarii acestor
forme de divertisment se predau de bună voie lupilor ideologici. Marxiștii de a
doua generație, adică cei culturali, au înțeles foarte bine rolul puterii soft:
porțile cetății le vor deschide chiar cetățenii, nu trebuie să acționezi
brutal, cel puțin nu până reușești să pătrunzi cu toate forțele în cetate, unde
poți apoi decide să folosești orice tip de armă, oricum.
Membrul cel mai marcant al Școlii de la Frankfurt este
Herbert Marcuse, a cărui carte, Eros și civilizație (1955), a devenit
documentul fondator al contraculturii din 1960, manifestată prin acțiuni precum
arderea steagului, preluarea clădirilor administrative ale universităților de
către studenți, înființarea unor facultăți de studii critice și transformarea
multor universități în bastioane ale corectitudinii politice. „Marele Refuz”,
mișcarea inițiată și susținută de Marcuse, a făcut din acesta unul dintre
principalii guru ai rebeliunii sexuale adolescentine din anii 1960, el fiind și
creatorul sloganului „Faceți dragoste, nu război!”. „Marele Refuz” înseamnă, de
fapt, negarea valorilor occidentale (teza „transvaluării valorilor”), pledarea
pentru „eliberarea sexuală”, pentru revoluția feministă (considerată cea mai
importantă și radicală componentă a revoltei) și pentru rolul noului
proletariat format din studenți, oameni de culoare, alienați, asociali și
persoane din Lumea a Treia. În Eseu despre eliberare (1969) sunt reafirmate
aceste obiective, cartea fiind o pledoarie pentru relaxarea tabuurilor
(eliberarea instinctelor erotice reprezintă cel mai important mijloc de revoltă
împotriva „monstrului” capitalist), pentru subversiunea culturală, teoria critică
și revolta semantică specifică oricărei revoluții. Toate acestea, împreună cu
susținerea ideii că bărbații albi sunt vinovați, iar persoanele de culoare
întruchipează cea mai naturală forță a revoluției, au dus, în universitățile
americane, la declanșarea unui război nesfârșit împotriva bărbaților albi
europeni. Ideile slujite de Marcuse s-au materializat anii trecuți și în
manifestări stradale în care tineri (femei și bărbați) albi, uneori în
genunchi, își cereau iertare de la persoane de culoare necunoscute, pentru...
răul pe care unii dintre albi l-au produs cândva unor negri. Zelul revoluționar
al lui Marcuse pentru dezintegrarea societății americane îl așază alături de
înaintașii săi ideologici, Karl Marx și Georg Lukacs: „Putem vorbi, pe drept
cuvânt, de o revoluție culturală, întrucât protestul este îndreptat împotriva
întregii culturi dominante, incluzând sistemul moral al societății existente.
Un singur lucru putem afirma cu deplină certitudine: ideea tradițională de
revoluție și strategia tradițională prin care poate fi declanșată o revoluție
nu mai sunt valide. Aceste idei sunt demodate... Ceea ce trebuie să înfăptuim
este un tip de dezintegrare difuză și dispersivă a sistemului” (p. 42).
Theodore Adorno este un alt reprezentant de seamă al
marxismului cultural, iar cărțile sale reiau aceleași teze promovate de Școala
de la Frankfurt: inamicul modelului revoluționar dezirabil este caracterul
autoritar, rezultat al capitalismului, al creștinismului, al
conservatorismului, al familiei patriarhale și al represiunii sexuale. Iar
pentru că, susține el, în Germania acești factori au dus la apariția
prejudecăților, a antisemitismului și a fascismului, trebuie luptat cu toate
armele culturale împotriva personalității autoritare a cărei existență
neomarxiștii au sesizat-o în rândul multor americani. Din fericire, ei s-au
oferit insistent să-i salveze pe acei americani de ei înșiși, impunându-le
„reeducarea planificată științific” (p. 44). Cartea sa cea mai influentă,
Personalitatea autoritară (1950), a stat la baza reformelor din cadrul
sistemului educațional din anii 1960. Ea „a devenit un ghid de campanie
națională împotriva oricărui gen de prejudecată și discriminare, bazat pe
teoria că, dacă aceste tendințe malefice nu vor fi eradicate, un al doilea
Holocaust ar putea lua ființă pe continentul american. Această campanie a
furnizat, la rândul ei, o bază pentru corectitudinea politică” (p. 32).
Pentru a desființa cultura existentă, teoria critică a
venit cu alternative, subteorii precum teoria matriarhală, a androginității, a
personalității, a autorității, a familiei, a sexualității, teoria rasială,
legală și teoria literară. Capitolul II arată în continuare filiația tezelor
neomarxiste de la gândirea lui Karl Marx (Ideologia germană, 1845), a lui
Friedrich Engels (Originea familiei, proprietatea privată și statul, 1884) și
de la ideile lui Leon Troțki. Încheiem această parte cu un citat: „Când se
adresează publicului general, susținătorii «Corectitudinii Politice» - sau
marxiștii culturali, cum se numesc, de fapt - își prezintă concepțiile în mod
atractiv. Este vorba doar despre grija de a fi «receptiv» față de celălalt -
spun ei. Ei utilizează cuvinte precum «toleranță» și «diversitate»,
întrebându-se: «De ce nu putem trăi cu toții în armonie?». Realitatea este
alta. «Corectitudinea Politică» reprezintă marxismul, cu tot ce comportă
acesta: pierderea libertății de expresie, controlul gândirii, răsturnarea
ordinii sociale tradiționale și, în ultimă instanță, un stat totalitar” (p.
36).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu