Fiecare
om are momentul său de glorie
Prof.
Maria Cernatescu
30
Martie 2025
Mă scol în crucea nopții cu dureri de cap și o tuse
insistentă. O fierbințeală mă năpădește și mă anunță un soi de răceală, gripă,
sau ce-o fi. Deschid televizorul să-mi dispersez gândurile parșive care fac
front de luptă cu noaptea tăcută și umedă dintr-un martie capricios și plin de
evenimente. Butonez aiurea, trecând prin fața ochilor scene fugare din filme,
politică, desene animate, parcă legându-se între ele cu fire colorate și
fragile. Nu am răbdare pe niciun canal, trec de la un post la altul cu repeziciunea
omului fără astâmpăr. Am tot „servit” politică, mă ia cu alte dureri de cap,
neputând să mai înțeleg, de unde atâta ură, intoleranță, minciună, ambiguitate,
încâlceală a lucrurilor cu știință sau naivitate. Fiind femeie, văd totul din
alte perspective...! Înțeleg momentele „istorice” în care înotăm, dar nu
înțeleg de ce se întâmplă atâtea mototoliri de idei, idealuri, când, zic eu, ar
trebui să fie mai ușor, mai înțelept și mai normal să existe rezolvări ale
mersului lumii, mai pașnic și mai puțin trist.
Trăim parcă într-„O lume nebună,nebună, nebună” (It's
a Mad, Mad, Mad, Mad World) – filmul regizorului american Stanley Kremer din
anul 1963... Bine, bine, nebună a fost mereu, dar ca acum, parcă niciodată nu a
fost mai dementă și de neînțeles. Istoria scrisă ne-a demonstrat că, uneori,
lucrurile se pot repeta, chiar dacă pare greu acceptat. Sunt născută în anii de
după acel „23 august” controversat Învățam la școală că pacea între oameni ar
trebui să fie lege și nu tocmeală, că-i bunul cel mai de preț între ființele
umane pentru a putea supraviețui vremurilor din ce în ce mai aglomerate și mai
grele pentru fiecare făptură de pe pământ. În aceste demersuri istorice, s-au
adunat de-a lungul anilor, oamenii, capetele luminate sau cele cu puterea in
mâini, să pună la cale, în fond și definitiv, viața pe pământ. S-au născut
tratate de înțelegere, de pace, cu soluții, ca fiecare nație să stea în reguli
clare, în teritoriul ei, „casa” ei, să nu facă rău „vecinului”, nici
străinului, să ajute și să înțeleagă fiecare, să nu asuprească vreun semen
de-al lui. Să împartă și să dea și celui flămând o bucățică, să ajute și să
lucreze la liniștea generală. După lupte aiurite între nații, după dezastre
care au trecut cu urmări grave, după morți rebele fără cauze, după dramatice
transfomări de tactici și conștiințe, după nenorociri pe care mintea noastră nu
le poate cuprinde, după tranșee cu mocirle și arme felurite, după demența care
părea că înfierbântase planeta, după atâtea dezastre greu de imaginat, am
crezut și eu, ca mulți muritori naivi și pașnici, că toate s-au încheiat, că nu
se va mai întâmpla niciodată răul atotsupritor, că noi, ființele cu rațiune și
conștiință, vom spune „stop” și „nu” acestor tragedii umane și că ne vom
reactiva dramul de minte normală a fiecaruia dintre noi. Dar, cum ar spune un
om simplu, care nu mai speră la nimic, „vise tată, vise”!
Da, au mai rămas visele sau poate...visurile! Ne-am
întors la măciucă, la pietre, la tranșee în glodul pustiu, la demență, la rău,
la morți, praf și deșertăciune, căci asta văd eu în tot ce se întâmplă. O
zbatere în colivia vieții, pe lucruri pe care le-am putea avea toți cu
bună-înțelegere, cu omenie, cu înțelepciune. Dar de unde? Trăim într-o nebunie
totală, absurdă, o încăierare ca-n grota primitivă. Toate astea deprimă,
debusolează, angoasează, lumea e mai bolnavă, mai neliniștită, mai zăpăcită.
Valoarea, nonvaloarea, știința, credința, puterea, slăbiciunea, minciuna,
adevărul, toate sunt de-a valma, amestecate ca într-o pastă nefolositoare sau
otrăvitoare, care leagă omenirea ca pe-o mumie uriașă, gata de pradă, de atac,
de dezastru. Știu că „butoanele păcii” sau „sfârșitului” sunt doar în mâinile
câtorva, dar cine, ce le-a dat această putere? Cu ce drept decide o mânâ de
oameni soarta noastră, a celor mulți care împânzim această bolnavă și
înfometată planetă? Știu, veți spune că așa-i de când lumea și pământul,
împărțită în „mizeri și bogați”, că... bla, bla, bla, nu se poate altfel! Ba
s-ar putea. Eu așa cred. Nu se vrea acest lucru, încăierarea dintre doi proști,
aduce folos celui de-al treilea, șmecher, viclean, rapace! Și în acest
„Vezuviu” care clocotește și inundă, ne zbatem să supraviețuim. Filosofii,
deștepții, fac teoria chibritului, despicând firul în patru și degeaba. Cine-i
tare și cu cizma mai solidă, are foloasele, îngenunchind idei, legi, oameni.
Și-n această lume absurdă și înrăită, fiecare, totuși, se luptă cu destinul
său, purtându-și cu neștiință sau în absurditatea riscurilor, zilele, neștiute
sau numărate, fiecare având la un moment dat, un ceas de glorie, sau poate un
timp de glorie, acolo, în lumea lui, mare sau mică, deșteaptă sau redusă.
Butonez televizorul și mă opresc pe un post unde,
într-o încăpere întunecată de pereți plini cu... amintiri, de obiecte, statuete
și diverse obiecte, pe un fotoliu de secol trecut, stătea liniștit și povestea,
un om bătrân, aproape gârbovit dar cu dorință de a părea ce a fost odată. Acest
personaj a fost odinioară, un om... în atenția publicului, un artist faimos la
vremea sa. Horia Moculescu, el este personajul asupra căruia m-am opri din
butonat. Țin minte, când eram la anii tinereții celei dintâi, el era un june
carismatic, care apărea des la televizor cântând în diverse spectacole,
concursuri, emisiuni. Era un brunet, cu părul negru și ochii mari, mi se păreau
prea bulbucați, aproape anormali. Era în vogă, era „în timpul său” nu prea îmi
plăceau compozițiile sale, dar unele erau foarte reușite, erau „muzicale”
gâdilau plăcut urechile, în fond, muzica are acest rol, să placă auzului, nu
să-l agaseze, nu să-l tulbure ca o boală.
Astăzi, muzicile, parca și ele și-au schimbat menirea
pe care o aveau alta dată. În fapt, degringolada din lume se răsfrânge și în
artă. Cu cât se scrie mai pornografic, mai încâlcit, cu atât mai valoros este
scriitorul...! Poate lua și premii, poate urca trepte de neatins de alții,
poate aspira sau ocupa scaune înalte, confortabile, aducătoare de bani și
glorii!
Cu cât se cântă mai... măgărește, cu atât publicul
este mai numeros și mai delirant....! Iar în arta vizuală, cu cât nu înțelegi
mai mult, cu atât mai „interesantă” este așa zisa producție plastică.
Profesorul meu de pictură, de la facultate, marele Corneliu Baba, când ne făcea
corectura la atelier, ne spunea printre altele, și am băgat la cap ceea ce „i-a
scăpat” cu bună-știință, atenționându-ne într-un fel al său, de a spune
adevărul, că, atunci când pictura cuiva nu e bună de nimic, cel care o privește
și este un avizat, i se adresează politicos cu aceste cuvinte: ...„este un
tablou... interesant”! Așa privim noi
astăzi, prin unele expoziții „cu ștaif”, tablouri interesante, unde toate
legile de armonie plastică se prăbușesc.
Și personajul meu din această noapte de martie
zbânțuit, senin și lucid, povestea reporterului secvențe din viața sa, cu
bucuria și detașarea omului care a gustat dramul său de glorie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu