Corectitudinea
politică sau cum poate fi ucisă libertatea (2)
Lector
univ. dr. Alexandru Mărchidan
23
Martie 2025
Continuăm prezentarea cărții Political Correctness: A
Short History Of An Ideology (2004, Free Congress Foundation), coordonată de
William S. Lind, Director al Centrului pentru Conservatorism Cultural Free
Congress Foundation. Traducerea acesteia formează Partea I a lucrării
Corectitudinea politică, o ideologie neomarxistă. Marxismul cultural - noua
utopie (ed. a 2-a, revizuită și adăugită, 2017), apărută la editura
„Reîntregirea” din Alba Iulia. În numărul din data trecută am prezentat primele
două capitole.
Capitolul III, intitulat „Corectitudinea politică în
învățământul superior”, este semnat de T. Kenneth Cribb jr., care arată
determinarea adepților neomarxismului în a spăla creierele noilor generații de
studenți. Măsurile luate de reformatorii educației superioare începând din anii
1960 sunt demne de pregătirea terenului pentru o lume distopică, unde în numele
unor „drepturi” sunt încălcate toate drepturile, începând cu acela pe care se
clădește demnitatea umană: libertatea, în diferitele sale manifestări.
Campusurile universitare americane au devenit un teren de luptă aprigă între
magiștrii corectitudinii politice, susținuți de ciracii lor, și apărătorii
valorilor ce fac din instituțiile de învățământ superior spații de cunoaștere a
omului, a societății și a mediului de viață, în scopul menținerii civilizației
occidentale (a civilizației, putem spune). Pentru a-și atinge scopul, emisarii
ideologiei progresiste duc o luptă specială împotriva tradiției artelor
liberale, pentru că aceasta reprezintă mediul de formare a mentalităților
favorabile libertății de gândire, artele liberale fiind în cea mai strânsă
legătură cu experiențele de viață. De aceea, în anii anteriori – în mod fățiș,
pentru că procesul propriu-zis a început cu decenii în urmă - am fost martori
ai unei cenzuri demne de un regim dictatorial: cărți sau filme clasice au fost
interzise în SUA pe motiv că ar leza sensibilitatea anumitor minorități, deși
operele respective nu erau unele de propagandă; ele reprezentau o prelucrare
artistică a unor realități sociale și culturale, subiectele fiind cele de
interes universal: iubirea, suferința, sensul vieții, moartea.
Cribb susține că libertatea de a exprima și a pune în
discuție idei se erodează într-un ritm alarmant, dezvoltându-se o adevărată
Inchiziție a Corectitudinii Politice. Sute și uneori mii de exemplare ale
publicațiilor conservatoare sunt fie furate, fie arse în public de către
studenți radicali, iar de cele mai multe ori aceste acțiuni au loc cu sprijinul
tacit al facultății și al administratorilor campusurilor. Dintre numeroasele
incidente ce atestă „superioritatea” noii culturi marxiste, sunt redate câteva:
în Vinerea Mare, în fața capelei campusului Amherst College din Massachusetts,
un grup de studenți homosexuali au desenat graffiti pe trotuare, mâzgălind
sloganul „Homosexual prin Drept Divin”; când un ziar al studențimii
conservatoare a criticat această acțiune, studenții protestatari au ars în
public exemplare ale publicației; studenților care participă la programele
organizate de armata americană, în universități de prestigiu, pentru a pregăti
cadre de conducere specializate în domenii militare, le este teamă să vină la
cursuri îmbrăcați în uniforme, fiindcă li se scad notele în mod arbitrar de
către cadrele didactice ostile armatei; din cauza unui val de acuzații de
hărțuire sexuală lansate de feministe extremiste la adresa unor presupuși
inamici, unii profesori au început să încheie polițe de asigurare pentru a se
proteja de povara financiară a proceselor de acest tip; Universitatea din
Massachusetts a elaborat un chestionar în care profesorii trebuie să declare ce
contribuții au adus la multiculturalism, iar răspunsurile influențează
deciziile privind durata contractelor de muncă și promovarea. Pe lângă cazuri
precum acestea, promotorii ideologiei neomarxiste apelează constant la mijloace
de presiune subtilă: „atacarea programei școlare în numele «multiculturalismului»,
impunerea unor «coduri de limbaj» restrictive și vag formulate, precum și
cursuri obligatorii de «formare a sensibilității» adresate bobocilor, care nu
sunt altceva decât eforturi sistematice de îndoctrinare ideologică” (p. 46).
Cheia care deschide ușa către reformarea educației
liberale este mișcarea multiculturală, pentru că ea presupune restructurarea
sistematică a programei de învățământ, astfel încât să limiteze considerabil
accesul studenților la cunoașterea tradiției occidentale. O astfel de reformă
are rolul de a duce la relativism cultural, care înseamnă pentru identitatea
personală și comunitară ceea ce înseamnă nispurile mișcătoare pentru o
construcție durabilă. Mai grav este că universitățile de elită s-au lăsat contaminate
de reformarea programei de învățământ în direcția corectitudinii politice. De
exemplu, în 1988, Universitatea Stanford a eliminat vechea disciplină
obligatorie „Civilizația occidentală”, punând în locul său disciplina
multiculturală „Culturi, idei și valori”, unde pot fi puși laolaltă Platon,
Shakespeare, Newton și marxiștii revoluționari din America Centrală. Studiul
serios al istoriei a fost abandonat în favoarea unor cursuri reunite sub
titulaturi precum „Culturi americane”, „Culturile lumii” și „Studii de gen”,
fiecare organizate astfel încât studenții să nu afle care sunt pilonii
civilizației occidentale. De pildă, cursurile spre care sunt direcționați prin
cerințele din programă, includ: „Film și literatură: reprezentări ale
frontierei dintre SUA și Mexic”, „Teatru etnic contemporan”, „Cultura expresivă
Chicana”, „Misoginie și feminism în Renaștere”. Iar pentru că o universitate
precum Stanford „dă tonul” pentru universități mai mici, impactul practicilor
promovate este considerabil în societate. Acest impact se manifestă prin
impunerea unor coduri de exprimare artificială, prin impunerea cursurilor de
„sensibilitate” și a unui climat dominat de suspiciune, frică și intimidare în
campusuri. Ele au ca efect reducerea până la anulare a libertății universitare
și a libertății de exprimare, deformarea ideologică a tinerilor și servicii
educaționale de slabă calitate.
Una dintre metodele frecvent utilizate pentru a duce
în derizoriu capodopere, fapte eroice, evenimente cruciale și caractere aparte
este plasarea lor într-o serie de elemente mediocre sau chiar neînsemnate:
efectul este acela de creare a unei „medii” în privința importanței și falsa
impresie că fiecare element al enumerației își găsește locul printre celelalte.
Nivelarea vârfurilor - despre care și Thomas Molnar a scris convingător în
cărțile sale - este tehnica la care se apelează pentru relativizare. Este ceea
ce s-a încercat după 1990 cu Eminescu și cu unii dintre oamenii de cultură
interbelici. O altă tehnică în același sens al relativizării este crearea unui
spațiu de evaluare de o prea mare elasticitate, care permite situarea
„faptelor” (ca termen generic) pe toate treptele, din lipsa unor repere
temporale și informaționale. Este ceea ce s-a întâmplat - ca efect al creării
manualelor alternative de istorie – cu imaginea de sine a poporului român:
între „suntem cei mai buni” și „suntem cei mai răi” se deschide vastul spațiu
al incertitudinii care se traduce într-o dramă identitară, adică o mare
vulnerabilitate dacă nu se răspunde adecvat la întrebarea firească „Cine
suntem?”. Iar un răspuns adecvat nu poate veni din manuale alternative, din
aruncarea în aer a cronologiei formării poporului român, deci dintr-un amalgam
de date asezonate cu abordări interdisciplinare. Ar fi ca și cum ai încerca
să-ți trăiești viața pe baza unor obiective luate „de pe surse”. Eșecul
formării, adică eșecul identitar este asigurat atunci când educația devine
teren de experimentare - vinovată și rău intenționată, să nu fim naivi, pentru
că altfel s-ar fi reparat demult problema, odată observate dezastruoasele
efecte.
În actualul context este binevenită reamintirea
cuvintelor lui Edmund Burke: „singurul lucru de care răul are nevoie ca să
triumfe e ca oamenii buni să nu facă nimic” (p. 56). Din fericire, tot mai
multe persoane au înțeles mecanismele ideologiei corectitudinii politice (pe
cât de sofisticate în aparență, pe atât de rudimentare în esență) și miza
luptei: însuși modul uman firesc de a fi.
Capitolul IV, „Corectitudinea politică: deconstrucție
și literatură”, scris de Jamie McDonald, examinează fundamentul filosofic pe
care deconstructivismul l-a furnizat teoreticienilor literari - vectori
universitari ai răspândirii corectitudinii politice - influenți după anii 1960.
Înainte de a urma firul ideilor, merită să facem o remarcă privind calitatea
traducerii și a notelor, ambele realizate de Irina Bazon. Cititorul textului în
română este mult câștigat prin clarificarea terminologiei complicate la care
apelează deconstructivismul, o filosofie mai mult decât „complicată”.
Contrar credinței celor crescuți pentru a fi simple
rotițe într-un ansamblu mecanic, „Literatura constituie, dacă nu cel mai
important indicator cultural, cel puțin un barometru semnificativ al nivelului
de civilizație al unei societăți. Literatura – constând în acele cuvinte pe
care societatea, în ansamblul ei, le consideră drept exemplare – reprezintă, am
putea spune, un punct de pornire, o fereastră spre cultură” (p. 57). Tocmai de
aceea, ea reprezintă una dintre țintele oricărei ideologii totalitare. Înțelegem
mult mai bine o epocă dacă analizăm literatura ei. Jamie McDonald afirmă că
literatura americană contemporană este impregnată de „isme”: marxism,
freudianism, feminism și altele care întregesc noul tablou. Teoreticienii
literari exponenți ai corectitudinii politice au lentile prefabricate pe care
le utilizează invariabil în analiza operelor literare: peste tot ei văd relele
generate de moștenirea pe linie patriarhală, nocivitatea caracterului
autoritar, a bărbatului alb european, a creștinismului, a familiei în singurul
sens natural, ontologic. De asemenea, implicit sau explicit ei văd în lumea pe
dos o împlinire a „dreptății” sau așa își doresc ei lumea, pur și simplu.
Criticii literari - numiți „Noii Critici” - din
perioada 1920-1960 (F.R. Leavis, Robert Penn Warren, T.S. Eliot, William
Empson, Cleanth Brooks etc.) au propus o analiză riguroasă, cât mai obiectivă a
textului literar, acordând atenție deosebită elementelor formale: lingvistice,
de prozodie, figuri stilistice, intrigă, simboluri, motive literare. Ca atare,
ei încercau să găsească semnificația textelor fără a lua în considerare
elementele extratextuale (intenția autorului, biografia, efectul asupra cititorului,
contextul istoric și cultural), având drept principiu călăuzitor ideea că
„textul este totul” (p. 59). Este ceea ce susține și Umberto Eco în discuția
despre cele trei „intenții” ce pot fi luate în calcul referitor la un text
literar, afirmând că doar intenția operei (nu a autorului sau a cititorului)
este cu adevărat relevantă pentru înțelegerea sa.
În schimb, noua generație de critici (J. Hillis
Miller, Geoffrey Hartman, Paul de Man etc.), cunoscuți ca reprezentanți ai
criticismului cultural, acționează după principiul „totul este text”, o
sintagmă ce redă una dintre ideile lui Friedrich Nietzsche: „Nu există fapte,
doar interpretări”; pe scurt, realitatea este doar un construct cultural.
Expresia nietzscheană a fost ridicată la rang de postulat de către Jacques
Derrida, părintele deconstructivismului, ale cărui lucrări au fost traduse din
franceză de către profesorul american Gayatri Spivak, la mijlocul anilor 1970.
Astfel, ele au oferit criticilor literari neomarxiști suportul filosofic de
care aveau nevoie pentru a justifica orice le convenea. Este însă posibil așa
ceva? Da, doar dacă se întrunesc două condiții: lentile ideologice adecvate și
resorturile unei filosofii sucite care de fapt reprezintă o înfundătură. Despre
cea dintâi condiție am vorbit deja - era îndeplinită. A doua condiție a apărut
la momentul potrivit, iar pentru a înțelege în ce constă, este necesară o
minimă incursiune în „profunzimea” deconstructivismului. Ghilimelele au rolul
de a indica o mare confuzie: între adâncimea unei idei, ca surprindere prin
logos a unei structuri ontologice, și o scriitură ce devine la un moment dat complet
ininteligibilă, efectiv o negură semantică. Sigur, mințile sucite se pot simți
ca acasă în acel mediu, însă vom vedea și de această dată valabilitatea
criteriului scripturistic: fiecare pom după roadele sale se cunoaște.
În Scriitura și diferența, Derrida așază trei piloni
la baza filosofiei sale: 1) renunțarea la conceptele de metafizică, ființă și
adevăr, în favoarea acelora propuse de Nietzsche: joc, interpretare și semn; 2)
înlăturarea, prin psihanaliză, a conceptului de subiect conștient sau
conștiință de sine; 3) respingerea metafizicii prezenței, adică a fundamentului
semanticii care stabilește o legătură indestructibilă între semnificant și
semnificat, drept posibilitate de apariție a sensului. Prin urmare, deconstrucția
pornește de la negarea pilonilor pe care se poate realmente construi
cunoașterea: ontologia (ceea ce este), subiectul cunoscător și logosul purtător
al sensului, care face posibilă raportarea oricărui subiect la ceea ce este. În
locul lor așază nisipurile mișcătoare al căror stăpân nu poate fi decât un
„maestru vrăjitor”, adică un maestru al iluziilor, care nu poate clădi nimic
trainic. Mantra postmodernă „totul este text” reprezintă forma succintă a
filosofiei non-sensului și, deci, a non-gândirii, posibilitatea „demonstrării”
oricărei absurdități, din moment ce sensul cuvintelor este abolit și în locul
său rămâne o „urmă” care se dizolvă continuu. Pentru a ilustra ideea unui sens
care este simultan prezent și în dizolvare, Derrida utilizează frecvent
cuvintele tăiate: urmă, ființă, lucru. Teoria că termenii nu mai au sens, ci
doar „urmă”, are la bază ideea că semnificațiile originale ale cuvintelor se
pierd, se dezvoltă, se schimbă permanent din cauza angajării minții umane
într-un proces nesfârșit de interpretare. De aici concluzia că „întrucât orice
sens este supus atât de rapid dispersiei, nu putem comunica niciodată cu
adevărat” (p. 61).
Conceptul de „urmă” a fost preluat de la Freud, pentru
care conștiința este un efect al „urmelor mnezice”, adică al reprezentărilor
unor traume trecute, niciodată pe deplin conștientizate și a căror
reactualizare în memorie este mereu amânată. Așa cum în teoria lui Freud, nu
actele de conștiință (de „prezență”) stau la baza psihicului, tot astfel în
teoria lui Derrida, scrierea nu are la bază termeni pozitivi, ci „urmele” ca
ne-locuri în care semnele sunt înlocuite la nesfârșit. Aceste „înlocuiri de semne”
indică pierderea sensurilor în procesul interpretării, iar ceea ce rămâne sunt
de fapt semnele; urmele sunt înțelese și ca „diferențe”, goluri, absențe ale
sensului originar. Iar pentru a desemna continua amânare a sensului, Derrida a
creat cuvântul „diferanță”, prin îmbinarea cuvintelor „deferment” (amânare) și
„difference” (diferență). Termenii urmă (urmă), diferență, diferanță, ștergere
au pătruns în sfera educațională americană și au ajuns mărci ale
postmodernismului, cuvintele noii mode de a spune... totul și nimic. Criticii
literari care au preluat cu rapiditate teoria lui Derrida – pentru că le oferea
filosofia și metoda practicării ideologiei corectitudinii politice – s-au
îndreptat cu mai multă hotărâre împotriva generației anterioare de critici (1920-1960).
Ca atare, ei au pledat în analiza lor pentru respingerea structurii textelor și
pentru înlocuirea sensului originar (legat de o tradiție, de un ethos) cu
„relația”: nu există o lume care este, ci doar una care se construiește
continuu. Iar structurii (coerenței interne a) textului, deconstructiviștii îi
opun o țesătură textuală mobilă, textul este o mișcare continuă, o urzeală sau
țesătură ce se face neîntrerupt. Prin supralicitarea elementelor neesențiale
este negată existența unei structuri stabile, universale, adevărul este
pulverizat, orice reper este anulat. Așadar, deconstructivismul este un alt
nume pentru relativism.
Însă la ce bun această prețioasă încâlceală de semne
și idei? Pentru autorii și mai ales pentru promotorii ei neomarxiști, țelul
este clar: acela de a găsi în operele literare „vinovați” ce trebuie criticați,
adică atitudini, idei, cuvinte, personaje, opere și autori ce trebuie
cenzurați. De cealaltă parte, trebuie înțelese și încurajate victimele, iar
ideile, cuvintele, felul lor de a fi și a gândi trebuie promovate ca semn al
toleranței, al acceptării, al non-violenței. Adepții criticismului cultural „s-au
străduit să înțeleagă literatura din perspectivă feministă sau din perspectiva
homosexualilor sau a minorităților radicale. Scopul lor nu era acela de a
descoperi sensul - erau mult prea influențați de relativiști în sensul acesta –
ci de a depista elemente sexiste, rasiale sau «homofobe» în operele autorilor
de sex masculin, europeni și heterosexuali” (p. 60). Iar modul în care făceau
(și fac) acest lucru presupunea desconsiderarea structurii operei literare și
îndreptarea atenției spre aspectele extratextuale. De exemplu, afirmă Jamie
McDonald, în cazul unei poezii care includea un personaj feminin, criticii erau
preocupați de legătura poetului cu mama, soția, sora sau altă femeie, încercând
să ofere poeziei o interpretare care să le convină lor, adică una care să îl
incrimineze cumva pe autor. O modalitate de „a anula” adevărul Bibliei este
abordarea textelor sale din perspectiva homosexualilor, pentru a trage
concluzia că ele sunt impregnate de ură homofobă. Pentru că „totul este text”,
analiza de acest tip a fost aplicată și muzicii, picturii, filmelor,
televiziunii, oricărui act purtător de mesaj. Romanele scriitoarei Jane Austin,
apreciate de intelectualii generației anterioare, sunt considerate acum prea
conservatoare, abordând teme precum iubirea și căsătoria. Iar studierea unor
autori ca Shakespeare, Milton, Chaucer este înlocuită cu discipline precum
„Rolul femeilor în Epoca Renașterii” sau „Biblia ca literatură”.
Închei această parte prin două citate: „Sensul ultim
la care ajunge orice cuvânt este Dumnezeu - sensul suprem al gândirii
tradiționale occidentale. «Semnificatul transcendental» pe care Derrida caută
să îl suprime din sine și din lumea occidentală este, în fapt, reprezentat de
Dumnezeu. Credința în Dumnezeu este considerată drept un produs al gândirii
occidentale deficiente, iar Derrida pretinde, în manieră veritabil
nietzscheană, că Dumnezeu este un construct al limbii și nu viceversa” (p. 66).
„Dacă ar fi
urmat logica propriilor sale teorii, Derrida ar fi descoperit că însuși faptul
de a-și transmite propriile idei prin scris sau verbal este imposibil. Dacă
teoriile deconstructiviste ar avea măcar o slabă acuratețe, atunci orice
comunicare verbală - și, prin extensie, orice alte forme de comunicare - ar fi
cu neputință” (p. 67).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu