Titulescu
și Basarabia
Prof.
dr. Nicolae Mareș, Scriitor, publicist
23
Martie 2025
„Suntem
români şi punctum!” (Mihai Eminescu)
A evoca, la 140
de ani de la naşterea celui mai mare
diplomat român, Nicolae Titulescu, activitatea sa neobosită în planul
soluţionării diferendelor apărute în raporturile României Mari cu Rusia
bolşevică, după primul război mondial, în planul recunoaşterii Basarabiei,
rămâne până la reconstituirea României Mari, o obligaţie morală, politică,
diplomatică, culturală şi spirituală. Efortul neobosit titulescian pentru
soluţionarea cauzei basarabene arată grija purtată pentru păstrarea românităţii
în ansamblul ei. Pentru că, aşa cum spunea poetul nepereche, Mihai Eminescu:
„Suntem români şi punctum!”.
Neliniştile lăuntrice ale lui Titulescu în materie
de românism au fost surprinse în
zbaterile lor profunde de unul dintre colaboratorii şi admiratorii săi,
filosoful, diplomatul, poetul şi dramaturgul Lucian Blaga, cel care a sesizat
cum Titulescu suferea precum pasărea din piesa sa „Avram Iancu” „de o insomnie
blestemată pentru el şi pentru noi”, iar starea aceasta „avea să-l destrame
înainte de vreme”.
Recitindu-i mai atent unele telegrame şi documente
scrise de cel care a făcut şcoală în diplomaţia românească şi europeană, şi -
mai proaspăt - lucrarea sa „Politica externă a României”, care a văzut lumina
tiparului abia în 1994, tipărită prin grija şi sub auspiciile Fundaţiei care îi
poartă numele şi îi revigorează renumele, găsim cel mai bine „justificarea
politică” a acţiunilor sale în plan extern.
Această justificare poate fi şi mai bine înţeleasă,
atunci când o plasăm în contextul istoric românesc şi internaţional adecvat, îl am în vedere pe cel în care
diplomatului român îi era dat să întreprindă demersurile sale: ameninţarea
continuă a statu-quo-ului continental, cea care a dus până la urmă la
debarcarea sa brutală de către camarila
regală.
Scrierea la care mă refer rămâne ca o
„autoradiografiere” a demersurile făcute de şeful diplomaţiei româneşti,
descrisă fiind pas cu pas lupta pe care şeful diplomaţiei româneşti a dus-o pe
tărâm diplomatic pentru apărarea intereselor ţării sale în raporturile cu Rusia
Sovietică, cu colosul pe care îl respecta, dar de care am impresia vagă că se
şi temea. Nu i-a fost deloc uşor să caute şi să găsească cea mai favorabilă
„identitate de interese”, - cum a denumit-o -, şi la care guvernul rus avea să
adere abia în ceasul al unsprezecelea”, prin reprezentantul său, „doar în
principiu şi cu titlu personal”. Cu o sinceritate dezarmantă, care pleacă de la
realităţile geopolitice ale timpurilor Nicolae Titulescu era conştient că în
coasta unui „stat colos” - cum era Rusia - o politică inamicală putea conduce
la „strivirea de către Marele Vecin”.
Totodată, Titulescu era conştient că ţara noastră nu „ar putea găsi un
aliat împotriva Rusiei în Occident numai pentru apărarea intereselor
româneşti”.
Se cunoaşte că Partea sovietică a insistat, încă de la
discuţiile avute la Riga, să fie stipulate într-un viitor pact bialteral
româno-sovietic existenţa unui litigiu teritorial între părţi, propunând
înserarea în documentul bilateral a uneia din formulările: „dispută
teritorială”, dispută basarabeană”, sau „disputa existentă”.
Nicolae Titulescu, care cunoaştea ca nimeni altul
acest contencios, realizând ţesăturile de interese în reglementarea
raporturilor cu URSS cât şi a altor state cu Sovietele, aceasta încă din
perioada în care a funcţionat ca delegat permanent acreditat la Societatea
Naţiunilor sau ca ministru la Londra,
începe să acţioneaze tot mai hotărât,
după 20 octombrie 1932, în calitate de
ministru al afacerilor străine, pentru soluţionarea chestiunii basarabene.
Se ştie că semnarea de către Polonia
(aliat militar al României din 3 martie
1921), a unui Tratat de neagresiune cu Rusia Sovietică, la 25 iulie 1932, cât
şi desfăşurarea negocierilor pe care Franţa le purta cu ruşii pentru semnarea
Tratatului franco-sovietic (fapt petrecut la 29 noiembrie 1932), Nicolae
Titulescu determină guvernul român să îl şi împuternicească, la 21 septembrie
1932, să negocieze şi să parafeze un pact de neagresiune cu U.R.S.S.
Începându-şi travaliul de uzură nu i-a fost greu diplomatului român să constate
imediat că „Guvernul sovietic nu ţine cont de interesele legitime ale statului
român şi că, în consecinţă, România n-ar trebui să încheie un asemenea pact
bilateral de vreme ce se poate sprijini, în continuare, pe prevederile Pactului Briand-Kellogg,
semnat la Paris la 27 august 1928, şi prin care părţile contractante se obligau
să renunţe la război ca instrument de politică naţională şi ca mijloc de
reglementare a litigiilor, angajându-se să rezolve diferendele dintre ele numai pe cale paşnică” [1].
Amintesc, în aceste context, un fapt esenţial, acela
că Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia şi România semnaseră la 28 octombrie
1920 Tratatul privind graniţa răsăriteană a României, aşadar cu privire la teritoriul Basarabiei, document
ratificat în anii următori de primele
trei ţări; era recunoscută, aşadar [2], unirea Basarabiei cu Ţara-mamă şi în plan internaţional, după
ce această unire fusese votată de Parlamentul basarabean (Sfatul Ţării) sub
regim sovietic. În al patrulea deceniu al secolului al XX-lea şi Japonia se
declara dispusă să ratifice Tratatul respectiv, însă Bucureştiul n-a mai auzit
sugestia făcută de fostul ambasador nipon la Moscova, devenit, ulterior
ministru al afacerilor externe.
La încercarea de a solicita în 1932 sprijinul
Poloniei, ca aliat, pentru ca acesta să încerce să obţină, eventual, din partea
Moscovei eliminarea cuvintelor „disputa existentă”, Varşovia - care semnase
deja tratatul de neagresiune cu Rusia în acel an (în iulie) - va da prin Beck
un răspun cel puţin şocant – acela că
guvernul polonez nu este interesat de negocierile ruso-române. Uimirea nu putea
fi mică la Bucureşti, unde se cunoştea că
potrivit tratatelor militare bilaterale româno-polone din 1921, 1926 şi
1931, partea polonă se obliga „să apere
Basarabia” cu forţa armelor. Această atitudine paradoxală din partea Poloniei
nu o va înţelege niciodată Nicolae Titulescu, dar mai ales raţiunile Varşoviei
de a nu-i acorda sprijin diplomatic aliatului sau român, în acele momente, pe
motiv că partea polonă n-ar fi interesată de negocierile privind Basarabia,
cunoscut fiind că „aceasta (Tratatul) reprezintă însuşi obiectul alianţei”
- consemna Titulescu.
Reuşita strategiei titulesciene în declanşarea
negocierilor cu Sovietele ni se pare cu atât mai strălucitoare şi mai
elocventă, dacă începerea o analizăm în contextul existenţei unor încercări ale
establishmentului românesc de a se cădea la învoială cu Moscova, încă din 1931,
pe vremea ministrului Mironescu, dispus să facă unele rabaturi pretenţiilor
ruseşti faţă de Basarabia. Înţelegând că guvernanţii români sunt pe picior
greşit, intraţi fiind într-un joc pervers şi periculos, prin activitatea dusă
de Cădere la Varşovia şi Geneva, Nicolae Titulescu îşi prezintă demisia din
postul de ministru la Londra, iar guvernul Vaida cade. Iuliu Maniu, care a
preluat conducere guvernului, îl aduce, în octombrie, la externe pe Nicolae
Titulescu. Putem spune că în noul său mandat, diplomatul român şi colaboratorii
săi apropiaţi vor gestiona cu strălucire, până la 29 august 1936, nu numai aspectele legate de
cauza basarabeană dar şi politica
externă a României în ansamblu.
Pornind de la
butada că Dumnezeu îi ajută pe cei care se
ajută singuri, Nicolae Titulescu se va strădui să stabilească „relaţii
cordiale cu U.R.S.S., fără a mai recurge la aliaţii României: Franţa şi
Polonia” (p. 108). Politician rasat, Nicolae Titulescu îşi va asigura însă mai
întâi sprijinul parlamentar şi pe care îl obţine cu brio, fapt considerat de el
a fi cel mai mare triumf al carierei sale parlamentare, deoarece „toate
partidele politice din România, fără excepţie, au aprobat politica privind Pactul de neagresiune cu
U.R.S.S.” [3]
De acum încolo vom fi martorii unui activităţi
diplomatice tenace şi febrile din partea lui Titulescu pentru a-i atrage de
partea sa pe reprezentanţii sovietici de la Geneva, cu care până atunci avusese
„numai dueluri” şi să conlucreze până la urmă strălucit cu aceştia la
„definirea agresiunii”.
Modul de acţiune îl găsim descris în lucrarea la care
ne-am referit şi în care precizează cum a acţionat la Societatea Naţiunilor pe
lângă ambasadorul Valerian Savelievici Dovgalevski sau direct cu Maksim
Maksimovici Litvinov, folosindu-se - aşa cum numai marii diplomaţi o fac pentru
a încununa o operă trainică - respectiv de asigurarea unor relaţii de prietenie
pe care le avea cu alţi diplomaţi, în cazul de faţă cu cei greci şi cu jurişti francezi, specialişti de seamă
în materie de dezarmare, pentru a satisface atât orgoliile cât şi unele
interese ruseşti. S-a acţionat consecvent
pentru a redacta documentul în atenţie cu mare acribie, satisfăcând atât
interesele româneşti dar şi ale partenerilor, cât şi cele general europene.
Titulescu, de comun acord cu omologii interesaţi din
statele menţionate mai jos acţionează pentru a participa cu toţii, la 3
iulie 1933, să semneze la Londra, cu
reprezentanţii Estoniei, Letoniei, Poloniei, Turciei, U.R.S.S. şi
Afganistanului Convenţia de definire a agresiunii, iar a doua zi un text
identic, la care au aderat şi statele membre ale Micii Înţelegeri plus Turcia.
Prin documentul respectiv U.R.S.S. se angaja să nu folosească forţa împotriva
României sau să facă război cu ea, înlăturată fiind din textul tratatului
bilateral în negociere sintagma privind recunoaşterea „disputei existente”,
adică disputa basarabeană.
Nicolae Titulescu consemnează cu mândrie că
documentele semnate în iulie la Londra, „nu numai că nu conţin aceste cuvinte –
și a căror simplă suprimare implică ideea că URSS recunoscuse în prealabil
Basarabia ca teritoriu românesc – Tratate, bazate în mod expres pe Rapoartele
lui Politis şi care defineau teritoriul Înaltelor Părţi Contractante ca fiind
teritoriile aflate efectiv sub controlul lor. Astfel, primului drept al
României asupra Basarabiei, izvorât din votul Parlamentului basarabean (Sfatul
Ţării) pe care nu-l poate schimba nici o ţară din lume, şi cel de al doilea
dreapt, creat prin Tratatul semnat în
octombrie 1920 cu Franţa, Italia, Anglia şi Japonia, i s-a adăogat „un al treilea drept, izvorât din
recunoaşterea posesiunilor actuale ale României ca fiind teritoriu românesc
”[4].
Nicolae Titulescu, şi-a dovedit întreaga sa capacitate
de a apăra interesul naţional românesc cât şi apartenenţa ca fiind etern
românească a Basarabiei, succes indiscutabil al demersurilor sale
pricepute, cunoscut fiind că guvernul
Vaida-Voevod, care l-a condamnat că ar fi o „marionetă a Rusiei”, îl
însărcinase pe ambasadorul român la Varşovia, în 1932, să accepte un tratat cu
ruşii în care sintagma legată de recunoaşterea „disputei existente” rămăsese aşa cum Moscova şi-o dorise în textul
Tratatului.
Nicolae Dianu, diplomat contemporan cu Titulescu,
rămâne şi peste ani sincer copleşit de patriotismul titulescian, iar ca urmare
a cunoaşteri în detaliu cât şi a aprofundării sine ira et studio a
instrucţiunilor pe care predecesorul său în post la Moscova, Edmond Ciuntu, le
primise din partea şefului diplomaţiei româneşti, a făcut peste decenii o seamă
de precizări extrem de preţioase în materie. Comparând unele din judecăţile şi
afirmaţiile lui Dianu cu mărturisirea personală de mai sus a lui Nicolae Titulescu
în chestiunea basarabeană, realizăm şi
mai bine măestria hotărâtă cu care fostul preşedinte al Ligii Naţiunilor a
tratat adversarul, folosindu-se – am
spune – chiar copios de toate slăbiciunile acestuia. Nicolae Titulescu a plecat
hotărât şi fără nici un complex la negocieri cu Litvinov; l-a tratat, la
început, fără menajamente, cunoscând atuu-rile de care dispunea şi care adversarului său tocmai îi lipseau.
„La apariţia Sovietelor la Geneva, la conferinţa europeană, aceştia s-au lovit
de la început de Titulescu, care se bucura de un prestigiu unic”. Titulescu
notează: „E penibil cum Sovietele intră în picioarele statelor burgheze”. În
1931, Litvinov crezând că se poate opune lui Titulescu, a rămas de unul singur;
în 1932 Titulescu zice: „I-am zgudit pe toţi delegaţii pentru a-i trezi din
somnul produs de opiumul sovietic. (Ce termen potrivit: opiumul sovietic pentru
a înlocui proganda agresivă cunoscută a bolşevicilor – n.a.)Am luptat şi am
câştigat pentru România ce voiam. Am
răspuns lui Litvinov. L-am plesnit: a rămas singur” [5].
În lucrarea de referinţă pe care o aminteam la
început: Politica externă a României, Nicolae Titulescu consemnează fără
echivoc: „mie îmi datorează România suprimarea cuvintelor „disputa existentă”
în Tratatul nostru cu URSS. „Adevărul istoric este că eu sunt cel care a apărat
în modul cel mai activ Basarabia în discuţiile cu U.R.S.S.”[6].
Importanţa Convenţiei semnată la Londra la 3 şi 4
iulie 1933 privind definirea agresorului s-a resimţit imediat în plan european
prin încheierea provizorie a Pactului Balcanic, în octombrie a aceluiaşi an,
semnat la Atena la 9 februarie 1934. Acesta se va baza la rândul lui pe
recunoaşterea statu quo-ului teritorial. „Drept consecinţă a Acordurilor
de la Londra – consemnează Titulescu
– am semnat un Pact de prietenie veşnică cu Turcia la 17 octombrie 1933. Însă
Pactul Balcanic, care vizează menţinerea statu-quo-ului în Balcani nu ar fi
fost niciodată semnat de către Turcia
fără asentimentul U.R.S.S.” [7].
O dată soluţionată chestiunea basarabeană din punct de
vedere contractual cu Rusia, Titulescu obţine la 7 iunie 1934 depline puteri
din partea regelui şi a guvernului român să restabilească relaţii diplomatice
cu U.R.S.S., ceea ce s-a şi petrecut la 9 iunie 1934, prin schimbul de note
avut cu acelaşi Litvinov, în conţinutul cărora găsim pasaje identice în text
prin care cele două părţi exprimă „ferma convingere că relaţiile astfel
stabilite vor rămâne pentru totdeauna normale şi amicale şi că ţările noastre
vor continua să colaboreze spre binele
lor reciproc pentru menţinrea păcii în lume”.
Într-o altă notă, semnată tot la 9 iunie 1934, se
evidenţiază şi mai clar că „guvernele
celor două ţări ale noastre îşi garantează în mod reciproc respectarea
integrală şi deplină a suveranităţii celeilalte părţi şi că ele se vor abţine
de la orice amestec, direct sau indirect, în afacerile
interne şi în dezvoltarea fiecărei ţări, (sublinierea mea: NM) în special de la
orice agitaţie, propagandă şi orice fel de intervenţie şi că se vor abţine să
sprijine asemenea acţiuni” [8].
Nicolae Dianu, la care mă refeream mai sus, fost
trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar
la Moscova, în anii 1938-1939, va recunoşte, peste ani - „în cunoştinţă
de cauză” (lucrând în apropierea demnitarului român şi cunoscându-i şi notele
personale) - că Nicolae Titulescu face parte dintre bărbaţii de stat ai
României care „a urmărit în mod constant aranjarea definitivă a chestiunii
Basarabiei” [9].
„E bine de precizat că nu Titulescu s-a apropiat de
Litvinov, făcând vreo concesiune în felul său de a învedera chestiunea, ci
Litvinov a văzut interesul unei apropieri. De ce acesată schimbare? Mai întâi
venirea la putere şi întărirea naţional-socialiştilor în Germania preocupa mult
Moscova, care căuta un sprijin la Geneva. Pentru aceasta prestigiul lui
Titulescu le era indispensabil. Apoi îşi dădeau seama de situaţia preponderentă ce el avea în ţară. La
fiecare criză de guvern era chemat să formeze Cabinetul. Titulescu simte
aceasta şi ştie să profite. Deja, în noiembrie, ministrul Franţei, actualul
ambasador Puaux, informează că Sovietele consimt a da Franţei o scrisoare,
asigurând că nu vor recurge la violenţă contra noastră. În aprilie următor,
Titulescu susţine versiunea sovietică a definiţiei agresorului contra tezei
Angliei şi, deja, la 23 iunie, Litvinov îi declară că numai raţiuni de politică
internă îl împiedică să recunoască şi formal unirea Basarabiei cu România, dar
nu face nimic împotriva stării de fapt”. După semnarea celor două tratate cu
text identic la Londra privind definirea agresorului, Litvinov i-a spus lui
Titulescu: „Ştiu că, semnând această Convenţie, vă fac dar Basarabia”.
Deja în lumea diplomatică se ştia că
„Basarabia înceta să mai formeze un punct de fricţiune între cele două state”
[10]. Cu siguranţă nu din grandomanie, cum era uneori gratulat de adeversari,
Titulescu va consemna: „Drum fructuos realizat!”.
Ce a urmat şi nu s-a mai putut înfătui în raporturile
cu Sovietele, după debarcarea sa la 29 august 1936, este un alt capitol al
istoriei diplomaţiei româneşti. Se referă la acesta Nicolae Titulescu în
scrierile de care aminteam, redactate în 1937, dovedind clarviziunea fără
pereche cu privire la desfăşurarea evenimentelor care se vor desfăşura într-un
ritm fulgerător: „Dacă rămâneam ministru de externe, aş fi încheiat cu Rusia
tratatul care ţinea seama de toate interesele noastre. Am fost, sunt şi rămân
favorabil unui pact de asistenţă mutuală cu U.R.S.S., atâta vreme cât această
ţară duce o politică de pace aşa cum am practicat-o în ultimii ani. Acest
Tratat este necesar României şi dacă Germania atacă Rusia, sau dacă se înţelege
cu ea. Mai mult: Tratatul trebuie făcut la timp. Altfel apropierea ruso-germană
se va face fără noi şi în dauna noastră. Deci această eventualitate trebuie să
ne găsească aliaţi cu Rusia. (subliniez aceste cuvinte au fost scrise cu un an
înaintea semnării Tratatului de tristă amintire Ribbetrop-Molotov). Consider
prietenia franco-română ca pe o axiomă: aceea ruso-română e o axiomă
inevitabilă. Apoi Franţa şi Cehoslovacia, fiind aliate cu URSS, noi nu putem
continua să rămânem izolaţi. Se vorbeşte azi că diferenţa de ideologie ar fi o
împiedicare pentru apropierea germano-rusă. Dar câtă vreme acest obstacol poate
exista? Nimeni nu ştie; în tot cazul nu va fi etern. Ce important e ca România
să fi încheiat pactul de asistenţă cu Rusia înainte ca apropierea germano-rusă
să se producă; pe urmă Rusia îl va considera inutil. Pun în aceaste afirmaţii
toată greutatea judecăţii politice ce am aproape 25 de ani de viaţă publică”
[11].
Cel care a slujit demn România la Moscova înaintea
izbucnirii celei de a doua conflagraţii mondiale şi care s-a înrolat voluntar
în lupta împotriva bolşevismului din prima zi a intrării României în război,
fiind în post de ambasador la Haga, Nicolae Dianu, cu verticalitatea care l-a
caracterizat scria: „a fost o mare nenorocire faptul că (Nicolae Titulescu) a
fost demis tocmai în momentul când, mai mult ca sigur, reuşea să obţină
recunoaştere de jure din partea Sovietelor a situaţiei de fapt ce exista. Aceasta
nu însemnează cât de puţin că bolşevicii nu ar fi profitat totuşi de o situaţie
internaţională tulbure, cum a fost cea din 1940, pentru a ne răpi provincia,
dar am fi putut adăoga la numeroasele drepturi ce am enumerat şi pe acela al
recunoaşterii ruseşti. După război, le rămânea celor de la Moscova numai
argumentul învingătorului faţă de învins, o reală spoliere, când se proclamase
sus şi tare de Aliaţi că războiul nu este făcut pentru cuceriri de teritorii
”[12].
Fapta lui Titulescu pentru a păstra Basarabia pământ
românesc şi apelul pe care colaboratorul şefului diplomaţiei româneşti, Nicolae
Dianu, l-a făcut spre sfârşitul vieţii, când aceste ţinuturi intrase de decenii
din nou în stăpânire rusească a fost ca fiecare în cercul cunoştinţelor lui „să
facă să se ştie că Basarabia a fost şi va fi românească” (ibidem op.
cit.p.197).
O încercăm şi noi -
modest - pe această cale, în acest moment aniversar - 140 de ani de la
nașterea marelui diplomat român.
----------------------------------------------------------
[1]
Nicolae Titulescu, op. cit. p. 107
[3] Ibidem, p. 107
[4]
Ibiem, p. 112
[5]
George G. Potra, Pro şi contra Titulescu, Bucureşti 2002 p.187
[6]
Ibidem,
[7]
Ibidem op cit. p.115
[8]
Ibidem,
[9]. Cf. George G, Potra, op. cit. 185.
[10] Idem, op. cit. p. 187.
[11] ibidem. op. cit. p.189-190.
[12] Ibidem, George G. Potra, op cit. p 186.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu